TEMA: De ce un Muzeu al Comunismului?
Dosar realizat în colaborare cu protokoll.ro
Într-o conferinţă despre viitorul comunismului, Alex Callinicos a mărturist că visează uneori la un muzeu al capitalismului. De ce? Pentru că ar însemna că acesta, capitalismul, ar fi deja istorie, şi că am trăi deja în comunism. Sigur, glumele intelectualilor de stânga globali par că au din ce în ce mai puţin haz, mai ales când sunt produse în circuitul închis al conferinţelor cu plată. Lucrurile nu stau mai bine nici în cazul intelectualilor de dreapta locali. Teodor Baconschi (teoretic Ministrul de Externe al României) a anunţat intenţia PDL de a susţine înfiinţarea unui Muzeu al Totalitarismului, adică de fapt a mult visatului Muzeu al Comunismului pe care îl au toate ţările fost-socialiste, numai noi nu, după cum a fost formulat vreme de aproape un deceniu aceast punct pe agenda anti-comunismului autohton. Poanta aici care ar fi: un Muzeu al Comunismului ar însemna că trăim deja în capitalism şi democraţie? Nici această glumă nu are haz, mai ales în contextul local în care vorbeşte domnul Baconski.
Este deja limpede că Muzeul (sub orice denumire va fi lansat), nu este nimic mai mult decât un nou produs deja expirat al anti-comunismului local, anti-comunism complet discreditat atât de propriile sale abordări şi poziţii ideologice, şi, mai ales, de subsumarea sa totală la fundamentarea ideologică a unui proiect politic falimentar şi opresiv. Reorganizarea instituţională adiacentă acestui demers (urmînd manevrei politice anterioare de înfiinţare a IICCMER) dovedeşte încă o dată natura strict politică şi de putere a întregului plan. Altfel spus, este limpede, şi totodată nesemnificativ, faptul că ideea unui Muzeu apare în siajul condamnării comunismului prin Raportul Tismăneanu şi a înfiinţării IICCMER ca instituţionalizare a concluziilor Raportului – logica hegemonică a anti-comunismului este aceeaşi.
În locul unei confruntări directe cu fantasmele instituţionale ale anti-comunismului, CriticAtac vă invită la o reflecţie comună împotriva procesului mai amplu de muzeificare: adică al procesului general de evacuare a gândirii istorice şi conştiinţei temporale în favoarea expunerii pedagogice, lineare, abstracte, impusă ierarhic. Altfel spus, vă invităm la o încercare de a gândi procesul de anihilare a timpului prin spaţiu atât ca fenomen global (vezi obsesia expunerilor şi reprezentărilor), cât mai ales ca strategie predilectă a anti-comunismului local de a anihila istoria efectivă, reală şi complexă a comunismului printr-o dublă strategie de memorializare şi muzeificare. Nu ne propunem doar o discuţie despre muzeu ca instituţie ca atare (deşi aceasta nu este descurajată), cât mai ales o analiză a practicilor ce produc efecte de muzeu: tăieturi aleatorii în timp şi în istorie, recombinate apoi după o logică particulară şi de putere. În cazul concret local, muzeificare comunismului a început cu mult înainte existenţei unui muzeu efectiv, în momentul în care discursul anti-comunist a operat propria selecţie interesată în istoria regimului comunist şi ignorînd restul. Cum se mai poate face o abordare cu adevărat istorică a acelei perioade, cum se poate depăşi acest moment al meorializării, victimizării şi moralizării specific anti-comunismului, cum se mai poate da glas unor experienţe concrete care fie au fost uitate, fie au fost suprimate, sunt doar câteva teme pe care acest dosar doreşte să le aducă în discuţie.
Un muzeu alternativ al comunismului?
Trimiteţi pe facebook.com/criticatac (sau pe criticatac.ro@gmail.com ) imagini, texte, documente pentru un Muzeu Alternativ
Vă facem o invitaţie mai jucăuşă – dar care ar putea avea un rol critic real: să colectăm prin intermediul CriticAtac imagini, obiecte, momente care vi se par vitale pentru epocile Dej-Ceauşescu. Pot fi fotografii, documente sau cărţi ale epocii scanate, pagini sugestive, evenimente uitate, discursuri importante, figuri istorice interesante, articole de ziar sau de revistă. Începem să adunăm imagini ale epocii 1945- 1989 prin emailul redactiei noastre criticatac.ro@gmail.com sau pe www.facebook.com/criticatac.
Căutaţi prin case, strazi, biblioteci sau pe unde mai aveţi drum şi trimiteţi o imagine reprezentativă pentru România de acum 20-60 de ani (adăugaţi eventual şi o mică legendă alături). Vă mulţumim!
Textele temei:
- Muzeul comunismului: povestea celor din Primăverii spusă celor din Ferentari? / de Vasile Ernu
- Muzeul Comunismului sau Muzeul Dictaturilor? Critica tendinţelor hegemonice în interpretarea trecutului / de Florin Abraham
- Muzeul comunismului, dincolo de bine şi rău / de Vintila Mihailescu
- Muzeul Comunismului – de la investigare la reenactment porno / de Igor Mocanu
- Anchetă despre înființarea în România a unui Muzeu al Dictaturii (I)
- Anchetă despre înființarea în România a unui Muzeu al Dictaturii (II)
- Muzeul comunismului sau un bungee jumping nostalgic/de Alexandru Matei
- Un muzeu pentru hipsteri / de Florin Poenaru
- Muzeul ca blazon: de la neolitic la postlitic /de Claude Karnoouh
- În ghetele comunismului. Despre critica discursului postcomunist* / de Boris Buden
- Monumentul unei victorii imposibile / de Ovidiu Gherasim-Proca
- Atenţie la exponate! sunt încă în viaţă / de Ioana Vrabiescu
1. Pentru a trăi în “capitalism şi democraţie” ar trebui ca:
– Statul să nu fie cel mai mare proprietar, industriaş, angajator şi consumator (aflat la o distanţă uriaşă de următorii clasaţi din topul companiilor);
– Presa să nu fie dominată de câteva figuri sinistre, puţine la număr, deci controlabile, şi care se cunosc între ele (din fericire, s-au mai împuţinat pe măsură ce Irealitatea TV a început să dea de fundul sacului, SRS-Ciripoi s-a retras după ce şi-a falimentat ziarul, iar Nistorescu-X5 a decis că e mai bine să îşi ţină gura închisă etanş ca să nu i se pună întrebări incomode);
– Administraţia locală (primării, cadastru, instituţiile sanitar-veterinare, inspectoratele şcolare etc) să nu fie dominată de aceiaşi şobolani comunişti care s-au transformat în mici baroni (şi faptul că şefii se mai schimbă, nu înseamnă că subalternii bine plasaţi nu stau bine-mersi acolo de la 1990 încoace).
Din acest punct de vedere, e cam greu să spui că trăieşti în capitalism cât timp depinzi cu tot cu afacerea ta de un inspectoraş comunist în costum şifonat şi cu servietă roasă pe la colţuri.
2. “Comunismul” unor postaci e mai degrabă moft, o versiune idealizată, “sanitized”, cum îi spun anglofonii. A fost demonstrat deja în 2006, când se filma “4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile”.
(E foarte posibil ca scandalul politic-mediatic care mocneşte azi şi care ardea ca un foc de tabără între 2006 şi 2009 să fi fost aprins şi de acest film, de prea multele premii pe care le-a luat şi de succesiunea foarte iute a evenimentelor din acea perioadă: în numai câteva luni, apare raportul lui Tismăneanu, Chelul condamnă comunismul, apare filmuleţul, presa reacţionează cu furie, imediat începe o propagandă religioasă sinistră, un anume politician cu părul creţ şi Maybach iese pe scenă… parcă ar fi jucat toţi o piesă de teatru.)
Filmuletele nu era atât de interesant prin subiect, la urma urmei toată lumea ştia că avortul a fost interzis şi care au fost consecinţele. Adevăratul motiv pentru care şoca era minuţiozitatea de maniac a realizării, până la cel mai mic amănunt: clădirile, peisajul, îmbrăcămintea, maşinile, LIMBAJUL (“L-am pus să dea la Politehnică, fiindcă un inginer nu poate fi repartizat la ţară”), vinul roşu prost la sticle de 1 litru, tortul de bezele şi salamul de biscuiţi, totul. Un documentar al jegului comunist, mai precis decât cel mai precis documentar făcut vreodată de Discovery.
Un incident foarte asemănător din 2010 a fost la fel de relevant: un tânăr din Timişoara a decis că el e un simpatizant devotat al comunismului şi că din acel moment trebuie să ţină trează conştiinţa comunistă în rândul populaţiei pe care o întâlneşte, astfel încât şi-a aranjat apartamentul cu mobila şi decoraţiunile tipice epocii, şi-a cumpărat o Dacia 1300 originală, se îmbracă în stilul anilor 1980 etc. (Nu se ştie dacă mănâncă salam de biscuiţi şi tort de bezele, dar e cam greu fiindcă ultima dată când am văzut salam de biscuiţi într-un magazin a fost în 2004.)
Postacii l-au făcut albie de porci. Era firesc. Cât timp un mod de organizare socială nu mai e idealizat, e reprodus exact, 100%, părţile lui rele devin evidente. Nici “Festivalul Medieval Sighişoara” n-ar mai fi atractiv dacă publicul şi localurile ar avea nivelul de igienă al Evului Mediu, la fel cum agroturismul n-ar mai face 2 parale când “pensiunea agroturistică de 3 margarete” ar avea ploşniţe în pat şi angajaţi păduchioşi care rânesc la grajd, ca la 1907.
Din aceste motive, faptul că discursul anti-comunist a operat propria selecţie interesată în istoria regimului comunist este irelevant şi neproductiv. Orice formă de selecţie duce în mod automat la o contra-selecţie, care ar trebui să se concentreze asupra a ceea ce partea adversă decide că e necesar pentru ea. (Spre exemplu contributors.ro şi criticatac.ro, aceşti doi Stan şi Bran ai presei.) Spre exemplu: dintr-un anume punct de vedere, legislaţia epocii comuniste era mult mai liberală şi libertariană decât aceea a anului 2011, dar asta era la fel de irelevant pentru oricine ar fi avut de-a face cu sistemul.
Adevăratul comunism trebuie experimentat integral, cu toate amănuntele plăcute şi neplăcute, ca să realizezi ce e acela comunism.
~Nautilus
Conu SaRSaila si-a vandut ziarul. Cel care l-a preluta l-a falimentat portocalizandu-l.
Ptr orice eventualitate : SaRSaila scriam si la parerile de la articolele lui. Chiar asa ma adreasam ; coane SaRSaila
Foarte interesant punctul dv de vedere.Nu prea ştiu insă ce înţelegeţi prin “adevăratul comunism”. EU evit de fiecare dată termenul “comunism” şi îi zic “perioada socialistă” sau “dinainte de ’89 “. Aş vrea şi eu să îl cunosc pe tînărul din Timişoara, dacă nu cumva e numai o anecdotă.
http://www.adevarul.ro/locale/timisoara/timisoara-silviu_trufas-adevarul_de_seara-intoarcere_in_timp_0_413358939.html
“EXCLUSIV Nostalgic după comunism la 24 de ani: şi-a mobilat casa ca pe vremea lui Ceauşescu
La doar 24 de ani, Silviu Trufaş este unul dintre puţinii oameni care ştiu cum să se întoarcă înapoi în timp. Timişoreanul a reuşit ca într-un mic apartament moştenit de la tatăl său să facă ceea ce mulţi nici nu-şi pot imagina: să retrăiască vremuri de mult uitate.
De fiecare dată când intră pe uşa apartamentului său cu două camere, Silviu Trufaş, un student la Hidrotehnică, se întoarce înapoi în timp cu zeci de ani.
Locuinţa sa a fost redecorată cu mobilă veche, de pe vremea bunicilor. Pereţii camerelor au fost zugrăviţi cu rola cu model, iar telefonul său cu roată zdrăngăne ca pe vremuri.
—————————
Silviu şi-a croit costume, şi-a cumpărat sacouri şi beretă, ba chiar şi-a făcut la comandă o pereche de pantofi, toate conform modei după care se ghidau părinţii lui, chiar bunicii lui. „Am pielar, pantofar, strungar, ceasornicar”, a spus timişoreanul.”
————————–
…şi aşa mai departe. Tot nu spune daca mănâncă salam de biscuiţi, în afară de cazul ipotetic în care a învăţat să şi-l facă singur
~Nautilus
mare lucru/ Casa mea este mobilata excact ca in anii 50 – 60. Excat aceiasi mobila . Care trebuie sa zic ca este din lemn . Lemn masiv inlus demodatu dulap de bucatarie (cumparat prin 57-56)
are cercei?
) să îi spună cineva că pe vremea aia îl chema Miliţia cu tată-său tuns la secţie!
astazi stateam in Mall, cu un frappuccino de la Starbucks in mina, si priveam o expozitie de poze despre zidul Berlinului : oameni impuscati pe frontiera de granicerii comunisti, blocada stalinista a Berlinului, oamenii care incercau sa isi dea mina pentru ultima oara peste sirma ghimpata.
Atunci mi-am dat seama ca totusi suntem norocosi, noi astia de azi….chiar si pentru simplul fapt ca putem sa bem un cappuncino la Mall.
Aşa e.
Zidul Berlinului n-ar fi trebuit să existe. Este adevărat că în cei 28 de ani de existență zidul a făcut 136 de victime.
Eu însă nu pot să mă opresc cu gândul aici și mă gândesc la zidul (zidurile) ce înconjoară fâșia Gaza și Cisiordania, care sunt de două ori mai înalte și se întind pe o lungime de zece ori mai mare. Cîte victime a făcut acest zid nu se știe cu exactitate. Cert este că a dus la sărăcie o întreagă populație.
Nu pot să nu mă gîndesc la miile de oameni ce au căzut victime zidului de la granița Statelor Unite cu Mexicul. De-a lungul acestui zid (fence) și-au pierdut viața 1954 de oameni doar între anii 1998-2004, conform oficialilor americani.
Aceste ziduri încă există și fac victime anual. Iată lumea în care trăim.
@ flic: mare fericire intr-adevar
In orice caz mai mare decat a bea nechezol la “Ciresica”…
nu ziceam nimic de fericire, ci de noroc.
flo e deprimat ca nu traieste in comunism.
Ptr ca cine trebuie sa manace din bugetu statului pe baza pretioaselor invataminte primite de la UASCR!
Pingback: Ancheta despre înființarea în Romînia a unui Muzeul al Dictaturii (I) | Critic Atac
Pingback: Muzeul secret, sau altfel despre… maşinile de cusut “Ileana” – Cugir! « Gogea's Blog
Pingback: În ghetele comunismului. Despre critica discursului postcomunist* | Critic Atac
Intr-un muzeu al comunismului infiintat de Teodor Bakonskii si Vladimir Tismaneanu opozitia din timpul regimului comunist va continua sa taca, asa cum a fost obligata – prin toate mijloacele – sa taca si in timpul domniei parintilor celor doi. Anticomunismul sustinut de statul roman actual este intemeiat filozofic pe literatura mizerabilista a loserilor (alde Radek, Zinoviev, Buharin s.a.) in lupta pentru putere si a asa-numitilor true believers (alde tiotia Agnes Heller sau Ernst Kolman), neavand nicio legatura cu rezistenta fata de bolsevism care s-a constituit – atat la nivel politic cat si cultural – in lunile imediat urmatoare lui octombrie 1917 si, bineinteles, nici cu forta de opunere (atat cat a fost ea in conditii de razboi si de neintelegere a jocurilor marilor puteri) a societatii romanesti la sovietizare.
In anticomunismul de astazi latra aceiasi caini care au latrat in belestristica (plus bibliografia derivata din aceasta) unui Arthur Koestler. Ca exemplu avem recentul (and never-ending, la cererea publicului cititor) pomelnic delirant cine-ce-a-fost-si-eu-printre-ei-in-ferma-animalelor-primaverii.
In anul 1921, Vladislav Hodasevici (dupa mine, cel mai important critic literar rus al secolului XX), cel care in asa-numita critica de intampinare a timpului a descris ca nimeni altul procesul de bolsevizare a literaturii, parasind, muritor de foame, institutul de cercetare in domeniul literaturii al filialei din Petrograd a Academiei de Stiinte a Rusiei Sovietice, a spus:
„Mertvecinkoi pahnet” (Miroase a mortaciune).
Ideologiei anticomuniste „aduse pe tancuri” i-as spune acelasi lucru.
Andrei Pandele a publicat o carte cu fotografii din comunism. Se numeste “Martorul-surpriza – Fotografii necenzurate din comunism”, ed. Compania 2008. Poze nu va pot trimite ca-s cu copyright si n-am cont de fakebook, dar cautati-l pe Google.
Ungurii au muzeu al comunismului (cel cu statuile de pe deal) si al revolutiei de la ’56 (house of terror). Nu-s asa de complexati de trecutul glorios ca si noi. Lenin doarme la Mogosoaia cu nasul in pamant. Lenin a plecat. Isus vine.
https://hristea.wordpress.com/2010/02/04/lenin-de-mogosoaia/