Volumul Ce urmează după neoliberalism? Pentru un imaginar politic alternativ coordonat de Sorin Gog și Victoria Stoiciu reprezintă o apariție editorială salutară. El reunește textele unor universitari români pe diverse teme cu specific local și oferă astfel un prilej de reflecție asupra lor într-un peisaj intelectual destul de sărac în asemenea oferte. Colecția este foarte ambițioasă, așa cum reiese din introducere. Întâi, ea caută să ”încurajeze la diseminarea în spațiul public a unei expertize științifice care contestă consensul neoliberal” (pg.17). Apoi, dorește să propună o viziune politică diferită cu privire la modul în care societatea românească poate fi reașezată după episodul neoliberal din ultimii 35 de ani. Deci diagnoză ca bază pentru o mobilizare politică informată, mai ales a stângii, care este astfel invitată să depășească stadiul de critică a status quo-ului și de protest împotriva disfuncționalităților sistemice pentru a ajunge într-o etapă în care aceasta poate formula alternative viabile. Diagnoza căutată este și ea una specifică: o formă de cunoaștere bazată pe expertiză științifică. Prin urmare, formulat așa, textele care urmează ar trebui să fie și niște propuneri de policy. Mai mult încă, volumul vrea să ofere și comentarii informate cu privire la rezultatele anchetei sociologice intitulată Atitudini și valori de tip progresist în România, ce a fost realizată în 2022 de către FES și institutul CCSAS pe un eșantion reprezentativ de 3600 de respondenți. Scopul ar fi sublinierea atitudinilor progresiste în speranța că ele vor putea fi mobilizate prin politici concrete de un eventual partid de stânga. În final, toate acestea ar trebui să conveargă spre constituirea unui nou imaginar politic alternativ, deci nu doar politici concrete, ci un Weltanschauung de stânga.
În practică însă textele din volum sunt foarte diferite între ele, atât ca abordare tematică, mod de analiză, structură și gen, așa cum voi arăta mai jos. Unele dintre propunerile făcute de unii autori rămân tributare neoliberalismului, iar altele oferă mai degrabă o contrapondere la el prin implementarea unor politici sociale, dar în lipsa unor transformări sistemice. Dacă se realizează depășirea neoliberalismului, alternativa pare a fi una tot în interiorul capitalismului, însă mai temperat de stat. Volumul este unul realist din acest punct de vedere.
Despre introducere mai trebuie spus că nicăieri nu se definește ce este neoliberalismul și, mai ales, ce este/a fost acesta în România. Fiecare autor și autoare are propria înțelegere, de la unele vag-generale la altele hiper-specifice, producând astfel un mozaic de interpretări. Extinderea pieței și a logicii sale pare a fi numitorul comun, mai puțin în textul lui Vladimir Pasti și parțial în textul lui Andrei Mocearov, unde neoliberalizarea pieței de energie duce la monopoluri, și, deci, la suspendarea de facto a pieței. Poate că din cauza acestei lipse de angajare directă cu fenomenul neoliberal în introducere el apare ca un accident istoric ce, pe de o parte, ar fi putut fi evitat în zorii tranziției (în sensul unei societăți mai juste și mai solidare, spun autorii), iar pe de altă parte, urmările sale pot fi combătute prin implementarea unor politici în sensul opus celor propuse de el. Literatura imensă care s-a adunat pe subiectul analizei teoretice a neoliberalismului a rămas astfel neadresată.
De neînțeles, tocmai pentru că nu e explicată, este și convingerea autorilor introducerii cu privire la faptul că ancheta sociologică invocată mai sus relevă faptul că la nivelul societății românești există o susținere ”masivă” pentru ceea ce Bourdieu a numit cândva ”mâna stângă a statului” – o formulă prescurtată care să sinteze predispoziția statului spre cheltuieli semnificative pentru protecția socială – dar și pentru politici asociate mai degrabă stângii în mod generic. Cum devin opiniile oamenilor într-un sondaj sinonime cu susținerea masivă, în societate, a acestor valori? N-ar trebui oare să se vadă această susținere și în practicile cotidiene ale oamenilor, în instituții, forme de organizare și protest, etc.? Dacă e tot așa de mare susținerea, cum de ea nu a fost captată deja de un partid politic, într-un context de dezamăgire față de clasa politică tradițională? Impresia mea (pe care încerc să o argumentez într-un text în pregătire) este că de fapt trăim într-o societate puternic afectată, desfigurată, de efectele și urmările neoliberalismului, pe mai multe paliere. Sondajul, sau interpretarea rezultatelor sale, indică mai degrabă o formă de wishful thinking, de speranță secretă că există totuși disponibilitate populară pentru politici de stânga. Ce urmează după neoliberalism? – semnul de întrebare indică dubiul că mai urmează ceva după neoliberalism sau că dacă mai urmează ceva după el, s-ar putea să nu fie stânga, ci ceva mai nociv decât a fost acesta.
Vladimir Pasti oferă teza cea mai surprinzătoare din volum: în zorii tranziției postcomuniste, nici clasa politică, nici elita intelectuală și universitară nu au putut spune cum anume trebuie să se realizeze această tranziție având în vedere că nu aveau suficientă cunoaștere nici despre sistemul comunist, care trebuia lăsat în spate, nici despre sistemul capitalist occidental, care trebuia copiat. Dacă societatea dorea un trai mai bun, similar celui din vestul dezvoltat, clasa politică și elita intelectuală nu au știut ce trebuie făcut ca să ofere acest lucru și prin urmare nu l-au oferit. Expertiza occidentală n-a fost nici ea de vreun real folos, tocmai pentru că nici ea nu oferea cunoaștere, ci ideologie (aventurile consultanților străini în estul Europei în anii 90 dau greutate afirmațiilor lui Pasti). Teza e seducătoare, dar nu se susține în totalitate. Până la urmă, chiar Vladimir Pasti a oferit în cărțile și articolele sale cunoaștere esențială, atât despre economia și societatea socialiste, cât și despre direcția și contradicțiile tranziției.
Însă e important de subliniat că în zorii tranziției, și după aceea, ideologia a fost mai puternică decât realitatea (atât a socialismului real existent, cât și a capitalismului real existent) și decât dorința de cunoaștere științifică a acesteia din urmă. O situație ce pare că persistă și astăzi când sloganuri precum ”vrem o țară ca afară” au făcut carieră în spațiul public și în politica autohtone. Mi se pare important unghiul de analiză fixat pe cunoaștere pe care îl propune profesorul Pasti, fiind vorba de cunoașterea științifică a realităților sociale care poate să ofere, resurse politicienilor pentru politici raționale în vedere atingerii scopului propus, acela de a oferi un trai mai bun cetățenilor. Acesta a fost și visul sociologiei marxiste românești atunci când ea a reapărut, pentru puțin timp, la finalul anilor 60: sociologia era chemată să studieze societatea temeinic cu scopul precis de a participa direct la schimbarea ei prin informarea deciziilor politice. Textul lui Vladimir Pasti continuă această tradiție. Despre situația concretă actuală Vladimir Pasti observă că deși neoliberalismul a produs forme de contestare locale, manifestate prin apariția unui discurs critic de stânga, ce se întâmplă de fapt acum este că asistăm la o confruntare a unor forme rivale de capitalism ce se desfășoară în centrul sistemului global, nu la periferia sa. În anii 90, spune Pasti, a mai existat o înfruntare a capitalismelor la periferie după prăbușirea sistemului sovietic, triumfând cel american, sau, mai exact, cel legat de interesele SUA în regiune. Acum e vorba de o confruntare sistemică ce va schimba fundamental arhitectura globală. România nu are cum să participe la această confruntare, fiind periferică. Ceea ce-i rămâne de făcut este să studieze direcția în care se va opera schimbarea sistemică, dar și să studieze propria societate. Perspectiva macro-sociologică propusă de autor, precum și tipul de scriere, circumscriu textul unei tradiții intelectuale și universitare neviciate de efectele neoliberalismului. Ceva important mi se pare totuși că lipsește din analiza lui Vladimir Pasti: anume modul în care s-a produs reindustrializarea selectivă a României după 2007 prin racordarea economiei locale la mașinăria de export germană, precum și consecințele acestei joncțiuni. Pare că analiza despre România în acest capitol se oprește undeva în preajma aderării la UE.
Din acest punct începe Andrei Mocearov analiza sa asupra neoliberalizării pieței de energie, unul dintre cele mai instructive capitole din carte. Presiunea pentru schimbare în sensul introducerii unor practici concurențiale a venit dinspre UE. Efectul a fost creșterea simțitoare a prețului energiei și gazului cu mult înaintea pandemiei și a războiului din Ucraina, cele două fenomene doar exacerbând o problemă sistemică deja existentă. Producerea, distribuirea și furnizarea energiei și gazului oferă randamente de scală, prin urmare se pretează la monopoluri naturale, care au fost de regulă al statelor până la etapa neoliberală. Când existau monopoluri private prețurile erau fixate tot de stat, nu de piață.
Profesorul Mocearov oferă o istorie succintă a modului în care UE a implementat politici de erodare a acestui monopol al statelor în ceea ce privește energia și gazul din anii 80 încoace. Dacă mai persistă dubii asupra naturii neoliberale a UE, atunci această scurtă istorie e foarte instructivă în acest sens. Apoi autorul explică cum neoliberalizarea acestui sistem duce la creșterea progresivă a prețurilor până când acestea ajung să fie de neplătit. Observația crucială făcută de autor este că din ce în ce mai mult, ca urmare a neoliberalizării, și energia și gazul ajung să fie vândute pe piața spot (în detrimentul contractelor fixe de lungă durată), transformând practic cele două mărfuri vitale în instrumente de speculație financiară, așa cum se întâmplă istoric cu petrolul.
Când energia și gazul ajung să devină obiecte ale speculei financiare, în mod inevitabil presiunea este de creștere a prețurilor acestora, inclusiv prin crearea unor lipsuri artificiale sau prin instaurarea panicii că lipsurile vor fi iminente. Războiul din Ucraina a jucat un dublu rol în acest sens: atât de panică, cât și de lipsă efectivă. Sancțiunile impuse de UE asupra Rusiei au eliminat gazul ieftin oferit de aceasta, care a fost înlocuit de GNL american, mult mai scump. Geopolitica acestei schimbări este bine punctată în text. În plus, creșterea prețului gazului s-a transferat automat și la energie prin politica costului marginal. Politica energetică a UE vizează supra-taxarea combustibililor fosili în vederea eliminării lor. În fața celor două crize (post-pandemice și de război) UE a luat o serie de măsuri dezastruoase care doar au înrăutățit situația, după cum bine documentează autorul. România, la rândul său, nu a dat dovadă de mai multă inteligență și a adoptat cea mai complicată măsură: plafonare cu compensație, care a oprit transferul de bani de la populație la companii, dar a găurit bugetul de stat până când guvernul a fost nevoit să modifice cuantumul compensației. Tehnic, dar prietenos cu cititorul nespecialist, textului lui Andrei Mocearov ne reamintește că, cel puțin din punct de vedere al pieței energiei și gazului, suntem încă în plin neoliberalism și vom fi așa și în viitorul apropiat.
Între capitolul lui Vladimir Pasti și cel scris de Andrei Mocearov există două texte ce trebuie citite împreună, fiind vorba de două fațete ale aceleiași realități. În primul dintre ele profesoara Enikö Vincze, în mod explicit pe urmele lui David Harvey, oferă o critică marxistă a economiei politice pornind de la locuință (o versiune extinsă și în limba engleză poate fi consultată aici). Dinamicile imobiliare, ce produc această marfă complexă care este spațiul de locuit, îi oferă autoarei posibilitatea de a ridica vălul de pe modul de operare a economiei neoliberale. Nu e vorba, așadar, doar de o perspectivă critică asupra neo-dezvoltaționismului urban, ci de o critică sistemică a capitalismului neoliberal ca atare. Această preocupare critică este însoțită de o perspectivă istorică prin analiza regimului de locuire specific socialismului de stat românesc, perioadă în care s-a produs cea mai mare parte a locuințelor de astăzi care, după 1989, au devenit proprietate privată (peste 60% deja erau private la momentul căderii comunismului, un fapt ce merită subliniat, pentru că este adesea uitat).
Spațiul de locuire este o marfă complexă pentru că, pe de o parte, este o marfă ca oricare alta ce necesită un anumit proces de producție, pe de alta nu este o marfă ca oricare alta, pentru că spațiul de locuit este fundamental în procesul de reproducere a vieții și a forței de muncă. Așadar, fără un spațiu de locuit reproducerea socială este aproape imposibilă, sau în orice caz, extrem de greu de realizat. Această valoare de uz crucială a locuințelor se lovește însă, în capitalismul neoliberal, de nevoia de profit a investitorilor capitaliști. Cum cererea de spații de locuit va fi mereu net superioară ofertei, profitul este garantat pentru capitaliști și, în plus, aceștia au și capacitatea de a influența în mod decisiv piața, mai ales în lipsa unei intervenții concludente a statului în sensul sprijinirii celor care nu dețin mijloacele de producție a spațiului locativ. Ca și energia și gazul, și locuirea capătă un caracter speculativ în capitalismul neoliberal. Producția de locuințe nu doar că a fost lăsată complet în mâna privaților prin retragerea statului din procesul de producție, dar punerea în circulație a spațiilor de locuit ca mărfuri are un caracter speculativ. Tendința fiind ca prețurile locuințelor să crească mereu, acestea funcționează ca hedging, contribuind la presiunea pe prețuri. Băncile au un rol extrem de important în această ecuație – inclusiv Banca Centrală prin fixarea ratei de referință – un aspect ce a rămas sub-reprezentat în acest text cel puțin.
În analiza contradicțiilor capitalismului locativ Enikö Vincze sugerează că așa cum muncitorii sunt privați în procesul de producție de plus-valoarea creată de ei, tot așa ei sunt deposedați de o bună parte din veniturile lor în procesul reproductiv, prin renta pe care proprietarii imobiliari o extrag de la ei, fie prin chirie, fie prin suma exorbitantă necesară pentru achiziția unei locuințe. Prin invocarea logicii rentei care previne accesul neîngrădit la locuire, este în mod corect sugerată ideea că aceasta este un drept universal. Logica neoliberală vămuiește însă accesul la un bun ce ar trebui de-comodificat. E interesantă și discuția despre ”clasele locative” pe care o propune autoarea în siajul acestei puneri în oglindă a exploatării din timpul producției și al exploatării la nivelul reproducerii, specifică tradiției marxiste care, de la Engels încoace a vrut să arate continuumul dintre muncă și locuire în cadrul capitalismului.
La nivel de soluții de ieșire din această hiper-exploatare neoliberală prin locuire, profesoara Vincze militează pentru un rol mai puternic al statului, nu doar la nivel de reglementare a pieței imobiliare și a chiriilor, ci și la nivelul producerii acestor bunuri. Modelul socialist, dincolo de problemele sale inerente, merită recuperat. În acest punct ar fi fost poate utilă o discuție și despre alte modele, contemporane, precum cel chinez sau singaporez – foarte diferite între ele, dar care operează într-o logică care nu este neoliberală. Textul exprimă o predispoziție pentru un aranjament în care statul construiește și rămâne proprietarul locuințelor (pe care le închiriază către cetățeni la prețuri protecționiste), însă și experiența socialistă, ca și altele, a arătat că proprietate personală asupra spațiului locativ (deci ca bunuri pentru uz) este compatibilă cu o de-comodificare a relațiilor imobiliare, o idee ce merită explorată, poate, pe viitor.
Ioana Florea și Mihai-Sandu Dumitriu documentează atent istoria post-comunistă a mișcărilor pentru dreptul la locuire. Începută încă din anii 90, dar intensificată după criza financiară și locativă din 2010, acestea au fost și sunt printre cele mai articulate mișcări sociale din România, reunind diverse grupuri locale de acțiune în forme confederative cu acoperire națională și racordate internațional. Însă așa cum subliniază autorii, mobilizarea este mai degrabă una reactivă, în cazul unor situații limită de încălcări ale drepturilor la locuire, de evacuări sau de gentrificare. Deși românii se declară în favoarea unor condiții mai bune de locuire și înlesnirea accesului la locuințe proprii – firesc, România fiind țara cu locuințele cele mai aglomerate din UE – în practică aderența mișcării este una limitată dincolo de grupurile de activiști și activiste. Fapt ce poate că se va schimba în viitorul apropiat având în vedere că multe orașe importante ale țării au devenit prohibitive în ceea ce privește costul locuirii. Precum în cazul energiei și gazului, situația locuirii oferă puține surse de optimism că logica neoliberală va fi depășită înainte ca ea să devină mai intensă.
Ovidiu Goran, Aurora Trif și Dragoș Adăscăliței scriu un text care se apropie cel mai mult de policy paper. Cu un ton sobru și pe baza unei documentații exhaustive, cei trei autori arată rolul contradictoriu jucat de UE în raport cu articularea și dezarticularea mișcării sindicaliste din România. Înainte de criza din 2008, UE a fost un actor activ în susținerea intereselor mișcării sindicale din România, această susținere transpunându-se la nivel legislativ prin prevederi în favoarea muncitorilor. După 2011 și până în 2017, când s-a adoptat Pilonul Social al Drepturilor Sociale, UE în schimb a susținut demantelarea drepturilor angajaților, fapt consfințit de legea din 2011 adoptată de guvernul Boc, pe fondul măsurilor mai ample de austeritate impuse de acesta. Ca în Grecia și alte state europene, UE a fost parte din troika care a impus restricții bugetare ca soluție la criză și a neglijat astfel interesele angajaților în favoarea băncilor. Prin obligațiile impuse de PNRR, UE a devenit iar de partea angajaților, determinând guvernul român să adopte legea 367/2022, ce revitalizează, chiar dacă nu complet, drepturile angajaților români. Acest capitol este singurul care integrează în mod organic rezultatele sondajului amintit, oferind soluții concrete pentru liderii de sindicat în vederea atragerii de noi membri, mărirea bazei de sindicalizare, transparentizarea și eficientizarea deciziilor.
În aceeași constelație se află și textul semnat de Sebastian Țoc împreună cu Andreea Gheba: este un text tehnic care explică mai întâi ce înseamnă echitate în sistemul de învățământ (anularea sau atenuarea factorilor socio-economici în procesul de învățare), pentru ca mai apoi să arate de ce sistemul românesc este unul inechitabil, fiind mai degrabă axat pe încurajarea meritocrației, a competiției între elevi, școli și profesori (care exprimă de fapt o competiție între părinți), și a transferului de resurse către unitățile școlare care ”fac performanță” în această logică concurențială și de acumulare de rezultate, în dauna echității. Deși autorii recunosc că sistemul este cronic subfinanțat, o creștere bugetară nu ar schimba radical datele problemei dacă logica sistemică nu este schimbată și ea în sensul calibrării spre atingerea dezideratului de echitate – o idee prezentă și în alte texte ale Sebastian Țoc ce merită subliniată. La final, cei doi autori oferă și o serie de măsuri, unele punctuale, altele generale, ce ar putea duce la schimbarea sistemului în direcția dorită. Tot ce mai rămâne acum este ca cei responsabili să le preia și să le implementeze.
În capitolul ei Tudorina Mihai citește cu atenție rezultatul sondajului invocat și descoperă că deși ponderea femeilor care se declară de stânga în România este mai mică decât cea a bărbaților, ele par a fi mai preocupate de teme sociale, cele mai multe, previzibil, asociate procesului de reproducere socială. În Europa, femeile tind să fie mai degrabă de stânga, desigur cu variații foarte mari, nu doar de la vest la est, ci și dinspre nord spre sud. De ce lucrurile stau altfel în România, textul de față nu ne spune. În schimb, autoarea face observația importantă că temele sociale de care sunt preocupate femeile în România au fost mobilizate politic și electoral de forțe conservatoare în Ungaria și Polonia – o reamintire a faptului că prezența preocupărilor sociale nu indică automat o sensibilitate de stânga, cu atât mai puțin o puternică susținere pentru aceasta.
Adi Dohotaru citește și el rezultatele sondajului, mai ales cele cu privire mediu. Eseul său caută să găsească resursele unei mișcări ecologiste în România, mai ales printre tineri. Doar că, descoperă el, tinerii români nu par a fi interesați de subiect și nici nu resimt urgența climatică așa cum o fac colegii lor de generație din alte țări. Ecologismul în România este unul mai degrabă conservaționist și, prin urmare, mai specific celor care se revendică de la dreapta, nu de la stânga. Nici în acest caz nu aflăm de ce stau lucrurile așa – ce e specific României de împinge femeile mai degrabă la dreapta, depolitizează tinerii și transformă activismul de mediu în apanajul dreptei -lucru ce diminuează puterile explicative ale volumului. Textul lui Adi Dohotaru devine apoi o pendulare între nevoia articulării unui dezvoltaționism verde autohton (în care pădurile joacă un rol central, pe lângă creșterea colectării ca strategie anticorupție și transportul public) și elaborarea unor strategii electorale pentru un partid verde local (cuplarea cu unul mai mare) – ceea ce poate fi citit și ca o formă de autopromovare, autorul fiind conducătorul unui partid verde. Ce lipsește însă din capitol sunt referințele minimale la numeroasele dezbateri actuale legate de subiectul articulării unei mișcări politice care să susțină tranziția verde. Fie că e vorba de discuțiile legate de diverse versiuni ale green new deal, fie că e vorba de politicile de-growth, fie că e vorba de forme mai mult sau mai puțin radicale de intervenție directă (eco-anarhism, anarhismul fiind pe vremuri o doctrină politică de la care autorul se revendica), fie de altele mai specifice (re-wildering de exemplu), nici una nu este măcar amintită, dând astfel textului o dimensiune foarte parohială.
La polul opus, Irina Velicu și Hestia Delibas analizează cu uneltele academice ale antropologiei o mișcare transnațională (La Via Campesina) prin filtrul filialei sale locale, Asociația Eco Ruralis, în contextul unei discuții teoretice privind posibilitatea emergenței unui populism agrar de stânga anticapitalist. Populismul rural de dreapta e deja foarte prezent în Europa, mișcările fermierilor din ultimii ani fiind grăitoare în acest sens. El tinde să fie prevalent pe fondul dezindustrializării Europei (dar nu numai), care produce forță de muncă neocupată excedentară. Care ar fi bazele atunci pentru un populism rural de stânga? Acesta se preocupă mai degrabă de modul în care poate fi democratizat sistemul de producție al mâncării și eliminate monopolurile deținute de diverse firme mamut. Analiza etnografică se concentrează apoi asupra situației din România unde producătorii locali se confruntă cu două probleme îngemănate ce afectează decisiv producția agricolă: concentrarea pământurilor (land-grabbing exprimă mai bine violența acestui proces) și monopolul asupra semințelor deținut de firme internaționale foarte mari. Cele două autoare dau glas vocilor țăranilor antreprenori care fac parte din Asociația Eco Ruralis, o formă asociativă prin care țăranii și micii producători agricoli caută să își coordoneze acțiunile și să își apere interesele în fața asaltului marilor corporații pompate financiar de fonduri de investiții gigant. E remarcabilă analiza de economie politică a semințelor pe care o fac autoarele, precum și argumentul privind nevoia de re-localizare a producției agricole, care să o facă mai sustenabilă și mai sănătoasă. Însă, trebuie spus, că textul pare că ignoră dimensiunea de clasă în analiza antreprenorilor rurali și interesele de profit ale acestora. Idealizându-i pe alocuri pe aceștia ca forme locale de rezistență față de capitalismul agrar prădător, textul uite să remarce că și viziunea acestora este tot una capitalistă și centrată pe piață, doar că recalibrată la nivel local. Recentele proteste ale fermierilor români, mai ales revendicările acestora, au devoalat această stare de fapt.
În capitolul ei, Elena Trifan citește altfel decât era intenția inițială rezultatele sondajului de opinie amintit. Dacă în Introducere sondajul indica adeziunea masivă a românilor la stânga, autoarea se uită la răspunsuri și vede cum s-a infiltrat neoliberalismul în populația acestei țări (ceea ce, după mine, e strategia de lectură adecvată, de fapt). Practic, pentru ea, sondajul indică triumful neoliberalismului și mai ales al individualismului. Dar aici lucrurile iau o altă turnură pentru că asta nu se întâmplă în toată populația, ci mai degrabă printre cei din clasa de mijloc și de sus, deoarece ei sunt cei care rezonează cu discursul promovat de ideologia dezvoltării personale, modalitate prin care, se pare, se propagă neoliberalismul în cadrul acestor clase (și de acolo în societate, probabil). Clasa este abordată neo-Weberian (educație + ocupație), iar dezvoltarea personală este definită drept ”servicii și produse care au drept scop propus îmbunătățirea persoanei care le folosește” (pg. 272) – un înțeles suficient de general încât să însemne orice. Fie că e vorba de mers la sală sau la terapie, de învățat o limbă străină sau un instrument muzical, de privit un film sau o piesă de teatru, de citit o carte, etc., toate sunt, cel puțin teoretic, servicii și produse care îmbunătățesc persoana care le achiziționează și le practică, asta pe lângă cele consacrate precum yoga, mindfulness, ș.a.m.d. – oricum și ele o paletă de activități foarte diferite între ele care cu greu pot fi analizate împreună. O astfel de formulare extrem de generală a obiectului de investigare nu poate avea ca efect decât superficialitatea analizei. Însă lucrurile devin rizibile la nivel teoretic deoarece, spune autoarea, practicile de dezvoltare personală pot fi interpretate prin ceea ce Foucault a numit tehnologii ale sinelui, adică tehnici ”prin care societatea modelează indivizii pentru a servi cât mai bine scopurilor sale”. Doar că, așa cum știe oricine a citit Foucault, nu asta are el în vedere când vorbește de ”tehnici ale sinelui”. Din contră, este vorba de practici de lucru asupra sinelui menite să extragă corpul subiectului din practicile formative ale puterii. În ultima parte a vieții sale Foucault dezvoltase o adevărată obsesie pentru acest tip de practici în antichitatea greco-romană și în creștinismul timpuriu, așa cum o dovedesc textele ce alcătuiesc volumul IV din Istoria sexualității, publicat postum. În logica lui Foucault dezvoltarea personală ar fi exact antidotul la capitalism și la mecanismele de disciplinare specifice epocii moderne. În plus, Foucault avea o viziune mai degrabă pozitivă despre neoliberalism, fiind așadar ridicolă invocarea sa pentru a formula o critică la adresa neoliberalismului. Interpretând eronat teoria lui Foucault, autoarea echivalează dezvoltarea personală cu neoliberalismul, când de fapt ar putea fi vorba de fapt de procese de cooptare sau de deturnare. În lipsa unor referințe concrete, de-a lungul capitolului neoliberalismul este transformat în subiect agentiv (neoliberalismul face asta, neoliberalismul spune asta), fără să fie oferite exemple care să susțină afirmațiile despre aventurile neoliberalismului prin mințile românilor de clasă medie afectați de dezvoltare personală. Astfel, textul abundă în presupuneri despre ce este neoliberalismul, fiind mai degrabă o colecție de mituri urbane despre el. Din acest punct de vedere capitolul este unul neștiințific, având mai degrabă un caracter oral și oracular. În lipsa unei cercetări concludente, nu e deloc clar (și nici măcar plauzibil) că românii din clasa de mijloc sau superioară cred și se comportă așa cum o fac pentru că au practicat dezvoltarea personală – care oricum rămâne un subiect extrem de important ce așteaptă încă o abordare profesionistă din punct de vedere sociologic.
Ultimul capitol al colecției este scris de Vladimir Borțun și analizează dorința electoratului de stânga din România de a găsi un partid care să-l reprezinte. Prima parte a capitolului face un rechizitoriu neoliberalismului ultimelor trei decenii care au dus la crearea unei situații obiective dezolante. Apoi, textul analizează contra-mișcarea: articularea unei stângi românești critice la neoliberalism și nemulțumită de starea de fapt. După deșertul ideologic dintre 1990 și 2010, caracterizat nu doar de absența, ci și de oprimarea ideilor de stânga, criza financiară globală și reverberațiile sale locale au dus la nașterea stângii locale, afirmată prin organul de presă principal CriticAtac. Stânga românească a fost o stângă intelectuală la început, dar ea s-a diversificat treptat, prin apariția unor grupuri mai militante, precum cele care se ocupă cu apărarea dreptului la locuire, spune autorul. Apoi, critica partidului Demos din România (un partid care s-a autointitulat de stânga) îi oferă ocazia autorului să reafirme teza sa referitoare la faptul că eșecul partidelor de stânga europene contemporane (precum Syriza sau Podemos) se datorează neo-reformismului lor. Demos ar comite aceeași eroare, scrie Vladimir Borțun, deși în altă parte a textului, chiar autorul afirmă că nu ar fi foarte greu de mobilizat stânga locală în jurul unor doleanțe generale (salarii mai bune, condiții de trai mai bune, etc.), adică reformiste. E importantă critica pe care o formulează Vladimir Borțun prin conceptul de neo-reformism: partidele de stânga nu reușesc să își atingă potențialul pentru că rămân cantonate în limitele reformării sistemului capitalist. Practic ce reproșează autorul este că aceste partide nu sunt revoluționare. Dar asta e ca și cum ai forța o ușă larg deschisă: desigur că acestea nu sunt partide revoluționare, ci partide care participă la jocul electoral burghez care încearcă să reprezinte intereselor votanților lor în acord cu ideologia partidului. Nu poți să acuzi aceste partide că nu sunt ceea ce oricum nu doresc să fie. Cauzele relativului lor eșec ar trebui căutate probabil în altă parte. Ce rămâne însă nelămurit la finalul textului acesta este fizionomia electoratului de stânga din România. Dacă el există, PSD nu-l poate reprezenta (acesta contribuind la discreditarea stângii de fapt, cum bine spune autorul), iar PSR și Demos nici atât. Cum, atunci, de nu se găsește o formațiune care să mobilizeze totuși acest electorat latent dacă el chiar există?
Volumul arată că există cunoaștere solidă despre realitățile românești și un discurs de stânga articulat. În plus, faptul că unele interpretări din volum intră în competiție cu alte teze din același câmp denotă o diversitate care nu părea posibilă acum un deceniu. A fost un drum anevoios până la configurarea acestei situații, dar ea e acum incontestabilă. Ceea ce îmi aduce aminte de preocuparea lui Neil Smith chiar înainte de moartea sa, pe fundalul mișcării Occupy: avem diagnoza, nu mai e nici un secret, ce facem însă cu această cunoaștere. Nu era vorba doar de acumularea unei cunoașteri avansate, ci și de faptul că în situații de criză sistemul capitalist își poartă contradicțiile la vedere. Și în România am început să înțelegem de fapt neoliberalismul abia când acesta a început să își dea suflarea în centrul global, cum bine observa Vladimir Pasti. Volumul discutat aici marchează această etapă. Vestea bună e că efortul pentru a înțelege starea actuală abia începe.