Acest text trebuia să se numească „Scuturi umane”. Intenția mea era să iau la bani mărunți strategia retorică folosită de guvernul israelian (și susținătorii săi) pentru a justifica zecile de mii de civili uciși în ultimele șase luni în Gaza. E conflictul cu cea mai mare rată zilnică de mortalitate dintre toate conflictele din acest secol. E un conflict care, în urma recentelor escaladări dintre Israel și Iran, riscă să capete proporții nebănuite.
Voiam să constat lipsa oricăror dovezi credibile că Hamas ar fi folosit toți acești oameni, printre care și peste 14.000 de copii, ca „scuturi umane”. Apoi voiam să elaborez argumentul făcut aici în noiembrie: chiar dacă Hamas ar fi tratat acești civili ca pe niște „scuturi umane”, înseamnă că armata israeliană era îndreptățită să-i trateze așijderea? E clar că Hamas nu pune mare preț pe viețile civililor, dar asta nu absolvă responsabilitatea Israelului când îi bombardează în timp ce dorm în paturile lor.
Vina unora nu anulează vina celorlalți, la fel cum atrocitățile comise de Hamas pe 7 octombrie nu scuză atrocitățile comise de atunci (și înainte) de Israel. Nu ai dreptul să omori aproape 14.000 de copii doar pentru că în spatele lor s-ar ascunde teroriștii pe care vrei de fapt să-i omori. Faptul că e război nu o face mai acceptabil, mai ales când omori civilii nu pur accidental, ci cu bună știință, în mod repetat, de șase luni încoace. În orice altă situație, în vreme de pace sau război, nu am sta să dezbatem așa ceva.
Nu ai dreptul să omori peste 14.000 de copii pentru că acesta ar fi singurul mod în care poți salva ostaticii israelieni. Nici nu e, de altfel: aproape toți cei 112 ostatici eliberați până acum au fost eliberați prin negocieri cu Hamas și schimb de prizonieri.
Dar eticheta de „scuturi umane” impusă în dezbaterea publică de propaganda de stat a Israelului a normalizat uciderea de copii. Căci „scuturile umane”, sunt tot scuturi, nu? Sunt scuturi ale inamicului, iar scuturile inamicului pot fi distruse pentru a distruge inamicul. Dacă Hamas ar fi folosit, însă, copii israelieni ca „scuturi umane”, ar fi fost numiți și văzuți ca ostatici, iar bombele armatei israeliene nu ar mai fi căzut cu atâta nonșalanță. S-ar fi găsit alte metode, mai chirurgicale, de-a lovi în Hamas. Fiind palestinieni, însă, copiii uciși în bombardamente au fost tratați ca fiind exclusiv responsabilitatea Hamas. Sunt de-ai lor, până la urmă, nu? Scuturi umane.
Textul are însă acum alt titlu. Deconstruirea argumentului cu „scuturi umane” pur și simplu nu mai are sens:
nu când avem tot mai multe mărturii despre copii împușcați de lunetiști;
nu când o investigație a celor de la Human Rights Watch arată că, în cel puțin un caz, bombele israeliene au ucis peste 100 de civili deși nicio țintă militară nu se afla în preajmă;
nu când pe 1 aprilie forțele israeliene au ucis șapte lucrători umanitari prin atacuri aeriene repetate, deși mașinile în care se aflau erau marcate ca transportând ajutor umanitar și circulau pe ruta indicată ca sigură tocmai de autoritățile israeliene;
nu când, încă din octombrie, Israel folosește înfometarea populației ca metodă de război, forțând Curtea Internațională de Justiție să ordone Israelului, pe 28 martie, să permită mai multă asistență umanitară de urgență în Gaza;
nu când până și în Cisiordania – unde Hamas nu operează și nici nu ține cei 130 de ostatici israelieni – au fost uciși 113 copii de către forțele ori coloniștii israelieni numai din 7 octombrie încoace.
Dar imensa majoritate a celor 33.000 de palestinieni uciși până acum în Gaza, dintre care circa 40% sunt copii, au fost uciși în bombardamentele aeriene ale armatei israeliene (deși victimele foametei orchestrate de Israel nu sunt incluse în această cifră și ar putea depăși-o pe termen mediu și lung). Cel mai concludent tablou al metodei din spatele acestor bombardamente reiese din investigația celor de la revista +972 și site-ul Local Call (două proiecte jurnalistice israeliano-palestiniene), publicată pe 3 aprilie.
Bazat pe mărturiile a șase ofițeri de informații implicați direct în actuala operațiune militară a Israelului, materialul semnat de Yuval Abraham (recentul câștigător de la Berlinale pentru un documentar despre colonizarea ilegală a Cisiordaniei) identifică și documentează șase stadii distincte în procesul de decizie din spatele fiecărei bombe aruncate peste Gaza. Merită să zăbovim puțin asupra fiecăruia.
În primul rând, după 7 octombrie, toți presupușii membri Hamas au devenit ținte de eliminat pentru armata israeliană, circa 37.000 de oameni. Pentru a-i identifica, a fost folosit un program de inteligență artificială numit Lavender. Deși testele prealabile relevaseră o marjă de eroare de 10%, țintele identificate de Lavender nu au mai fost verificate de un factor uman de decizie. În medie, deci, 1 om din 10 nu a fost o țintă legitimă a bombardamentelor.
În al doilea rând, țintele au fost în mod sistematic bombardate în casele lor, laolaltă cu familiile lor, pentru că era mai eficient așa. Țintele erau atacate de îndată ce intrau în casă. Această formă de „pedeapsă colectivă” s-a văzut în faptul că, doar în prima lună de război, au fost uciși 6120 de oameni aparținând de numai 1340 de familii – în medie, 4,6 membri de familie uciși deodată.
În al treilea rând, armata israeliană a folosit în mod preponderent bombe așa-zis „proaste”, care provoacă pagube de jur împrejur fără discriminare, pe când bombele „deștepte”, mult mai precise dar mai scumpe, erau rezervate doar pentru cei din vârful ierarhiei Hamas. Conform uneia dintre sursele investigației, „Nu vrei să irosești bombe scumpe pe oameni neimportanți – costă prea mult bugetul țării și nu avem multe [astfel de bombe]”. Deci civilii nu au fost uciși pentru că ar fi fost folosiți ca „scuturi umane”, ci pentru că ar fi fost prea costisitor să fie feriți de impactul bombelor „proaste” – bombe „proaste” pentru oameni „neimportanți”.
În al patrulea rând, forțele israeliene au avut un prag de victime colaterale acceptabile pentru fiecare tip de țintă – 20 de civili pe cap de membru „neimportant” al Hamas și până la 100 pe cap de membru „important”. Așa cum s-a destăinuit una dintre surse, „în bombardarea comandantului Batalionului Shuja’iya știam că vom ucide peste 100 de civili (…) ceva neobișnuit, peste 100 de civili – se depășește o limită”. Limita a fost depășită considerabil mai mult în alte atacuri, ca în bombardamentul din 17 octombrie asupra taberei de refugiați Al-Bureij, menit să asasineze un singur comandant Hamas, când au murit circa 300 de civili. Ca să punem asta în context militar, pentru asasinarea lui Bin Laden de acum câțiva ani, americanii au aprobat un prag maxim de 30 victime colaterale – tot inacceptabil, dar contrastul cifrelor spune multe.
În al cincilea rând, însăși metoda de calculare a numărului de potențiale victime colaterale înaintea bombardării unei clădiri a fost profund deficitară. Numărul era estimat pe baza unui algoritm care, din numărul estimat de civili locuind în clădire înainte de 7 octombrie, scădea numărul estimat de civili care ar fi evacuat clădirea în urma avertismentelor oficiale ale Israelului. Cei responsabili de aprobarea atacului nu verificau însă dacă numărul final era conform realității, așa cum s-a întâmplat în operațiuni similare din trecut, când clădirea vizată era monitorizată cu atenție înainte de a fi bombardată. După cum arată o sursă, „nu era nicio legătură între cei care se aflau în casă acum, în timpul războiului, și cei care erau listați ca locuind acolo înaintea războiului. [O dată] am bombardat o casă fără să știm că înăuntru se aflau mai multe familii care se ascundeau împreună.”
În al șaselea rând, în mai multe cazuri, clădirile au fost bombardate fără ca țintele vizate să se afle măcar acolo, tocmai pentru că informația generată de programul Lavender nu mai era verificată. Una dintre surse a relatat un astfel de caz: „Înțelesesem că ținta fusese acasă la 8 seara. Într-un final, forțele aeriene au bombardat casa la 3 dimineața. Am aflat apoi că [în acel răstimp] reușise să se mute cu familia sa în altă casă. În clădirea pe care am bombardat-o se aflau alte două familii cu copii.”
Fiecare dintre aceste șase stadii, luat în sine, este de neiertat. Luate împreună, oferă tabloul sinistru al metodei sistematice prin care din octombrie și până azi Israel a ucis peste 33.000 oameni, majoritatea copii și femei. După cum rezumă una dintre sursele investigației, „politica privitoare la victimele operațiunilor [de bombardament] a fost complet permisivă – atât de permisivă că, în opinia mea, a avut un element de răzbunare”. Să punem asta în lumina declarațiilor cu caracter genocidar ale mai multor înalți demnitari israelieni (începând cu premierul Netanyahu și ministrul apărării Gallant); până și un grup de doctori s-au mobilizat să publice, în noiembrie, o scrisoare deschisă în care apără și legitimează bombardarea de spitale în Gaza. În acest context discursiv, lipsa ostentativă de considerație pentru viețile palestiniene – așa cum reiese din investigația rezumată mai sus – reprezintă o dovadă în plus a practicilor genocidare care au loc sub ochii noștri de șase luni încoace.
Morților din bombardamente li se adaugă morții pe care-i va cauza foametea. Iar morților li se adaugă răniții de toate felurile, inclusiv mii de copiii cu membre amputate – peste 10 pe zi în primele trei luni de război. Impactul asupra sănătății mintale, mai ales a copiilor, e deja uriaș, iar pe termen lung, inestimabil. Nu mai vorbim de impactul asupra infrastructurii într-o zonă deja sever subdezvoltată, estimat deja la peste 18 miliarde de dolari, ori de impactul asupra mediului înconjurător, primele două luni de bombardamente contribuind mai mult la încălzirea globală decât 20 de țări la un loc într-un an de zile. Genocidul din Gaza este cea mai mare tragedie a epocii noastre, iar relativa impunitate cu care Israel continuă s-o facă e parte integrantă a ei.
*
Investigația +975 & Local Call a fost preluată pe larg de principalele publicații occidentale. Foarte probabil, însă, ea va rămâne fără ecou în România, la fel ca restul relatărilor de groază venite din Gaza. De altfel, dacă nu survolezi secțiunile de politică externă, e greu să-ți dai seama, urmărind presa română, că s-ar întâmpla ceva ieșit din comun în Gaza. Articolele de opinie sunt extrem de puține, iar de cele critice față de Israel nici nu se pune problema. Cum mi-a mărturisit un amic din domeniu, „lumea e precaută”.
Oportunismul elitelor politice pe acest subiect e familiar și previzibil. Fix în această perioadă, Parlamentul României a votat să înființeze Ziua Națională a Prieteniei și Solidarității între România şi Statul Israel. Comunicatul oficial din 19 martie ne povățuiește că „prietenia adevărată se manifestă în cele mai dificile momente”. Da, la fel și integritatea morală. Când până și Casa Albă dă semne de iritare față de crimele de război ale Israelului, acest act de „prietenie adevărată” e cumva paradigmatic pentru genul de slugărnicie defazată, pur performativă, de care statul român a dat dovadă de atâtea ori de-a lungul istoriei.
Mai bizară mi se pare reacția societății civile, care – cu excepția comunității palestiniene, a unor mici grupuri de activiști de stânga ori de artiști militanți – e foarte tăcută pe subiect. Mă chinui de ceva vreme să înțeleg de ce și nu pot decât să speculez. Bănuiesc că la dreapta e mai degrabă vorba de dogmatismul pro-american care susține necondiționat politica externă a Casei Albe (uneori mai pro-american decât America însăși). La stânga, probabil avem de-a face – la o scară mai mică dar similar cu ce se întâmplă în stânga germană – cu o supra-compensare față de paginile rușinoase de antisemitism din istoria țării. Pe fond, e vorba de indiferența istorică a elitelor civile și intelectuale autohtone față de ce se întâmplă la est ori sud de noi. E un provincialism profund în orientarea obsesivă față de Vest, care străbate toată istoria culturii române. Nevoia de a fi văzut, legitimat și adoptat de către Vest e dublată de nevoia mai obiectivă de a fi finanțat de către Vest. Pesemne că la mijloc e, deci, și teama de a risca accesul la granturi, contracte, slujbe, sinecuri etc. E o teamă de înțeles și fiecare are de trăit cu deciziile pe care le ia. Atâta doar că, spre deosebire de alte dăți din istorie, de data asta nu vom mai putea spune generațiilor viitoare că n-am știut.