„Oamenii îşi făuresc ei înşişi istoria, dar şi-o făuresc nu după bunul lor plac şi în împrejurări alese de ei, ci în împrejurări care există independent de ei, împrejurări date şi moştenite din trecut.”
1/De ce pierd marile puteri?
Niciodată în istorie o putere nu a dispus de o superioritate militară atât de mare precum Statele Unite după 1945. Și totuși, niciodată victoria militară nu a părut atât de greu de convertit în succes politic.
În Vietnam, americanii au pierdut câteva zeci de mii de soldați, în timp ce forțele de rezistență nord-vietnameză au numărat aproape un milion de morți sau dispăruți. În ciuda acestui raport inegal în număr de pierderi, Statele Unite s-au retras din acel război, iar conflictul s-a încheiat cu victoria politică și strategică a Nordului. După 2000, în războaiele din Irak și în Afghanistan, victimele au fost mai puține, atât pentru armata invadatoare cât și pentru rezistența locală militară (sau chiar civilă). Dar și aici, în ciuda unor intervenții rapide în forță și a unor victorii militare, deznodământul nu a fost unul de succes politic sau strategic durabil. Statele Unite nu au mai obținut în niciunul dintre aceste războaie, acea victorie clară și decisivă pe care o obținuse în al Doilea Război Mondial. Aceasta și pentru că nu au mai folosit mobilizarea generală din anii 40, precum și nici totalitatea capacităților distructive ale armamentului care țara dispune. Ne referim desigur, în ultimă istanță, la arma nucleară. Comparația cu ultimul mare război mondial nu este scopul acestui eseu, dar servește ca punct util de plecare în discuția noastră. De altfel, putem face aceleași observații și pentru războiul pe care Rusia îl duce acum în Ucraina. Așadar, de fiecare dată, în toate aceste exemple, puterea militară mai mare, anume țara care deține capacitatea distructivă superioară, nu angrenează toată forța sa militară în conflict, iar conflictul nu se materializează printr-o victorie strategică politică decisivă pentru puterea invadatoare.
Desigur, nu este o garanție certă că escaladarea prin forța distructivă aproape nemărginită sau trimiterea de zeci de milioane de soldați într-un teatru de război ar rezulta într-o victorie strategică și politică și militară de necontestat pentru statul agresor sau invadator. Dar, în orice caz, ar crește șansele unui astfel de scenariu. Și totuși, în ciuda acestui calcul rațional (mai multă forță = mai mari șansele de izbândă), Statele Unite cât și Rusia nu au recurs (încă) la acea mobilizare masivă și escaladare care ar fi putut să le crească șansele. Aceeași situație o regăsim de câteva luni și în Iran – deși acum conflictul pare înghețat. Din nou și din nou, Statele Unite (și Rusia mai recent) s-au angajat în conflicte militare, din care nu au ieșit învingătoare politic și militar, și de fiecare dată desfășurările nu au condus către escaladări de proporții lipsite de comparație în istorie, deși arsenalul ar permite-o.
Întrebarea este, de ce nu a avut loc o astfel de turnură sumbră, deși condițiile militare-tehnice ar exista? Sau, altfel spus— De ce Statele Unite (sau Rusia) nu au fost capabile de a repurta victorii politice sau militare decisive în ciuda dezechilibrului tehnic și de forță evident existent între combatanți? Cum poate fi explicată această discrepanță? De ce state care dispun de resurse militare incomparabil superioare întâmpină dificultăți repetate în convertirea acestui avantaj în rezultate politice stabile? De ce, în același timp, statele par incapabile sau neinteresate să mobilizeze întreaga forță militară, economică și socială de care dispun?
Eșecul american din Vietnam a pus prima dată în discuție aceste întrebări. În contextul respectiv a apărut textul lui Andrew Mack[1] „Why Big Nations Lose Small Wars” în 1975. Mack a oferit un răspuns ce părea convingător. Statele Unite s-au confruntat în Vietnam cu un adversar care era dispus să-și angreneze în luptă toate resursele disponibile, consecință a faptului că nord-vietnamezii luptau pentru supravețuirea lor. Pe de altă parte, voința politică americană nu percepea conflictul ca fiind unul existențial, astfel că mobilizarea resurselor militare, economice, sociale în scopul războiului nu putea fi susținută politic de către stat peste o anumită măsură. Cu alte cuvinte, mobilizarea pe care SUA o puteau face era în mod necesar limitată. Iar aceasta caracterizează după Mack intervenția militară a marilor puteri în țările mici. Conform lui Mack, pe măsură ce costurile politice și sociale ale războiului creșteau, susținerea pentru continuarea conflictului scădea, limitând astfel disponibilitatea Statelor Unite de a escalada mobilizarea. În deceniile următoare au apărut numeroase încercări de a extinde sau rafina argumentul său, pe fondul noilor conflicte în care Statele Unite s-au implicat după Vietnam. Deși diferite între ele, aceste abordări au urmărit în general să identifice mai precis factorii care limitează voința politică: numărul victimelor, legitimitatea conflictului, sprijinul opiniei publice, percepția succesului militar, constrângerile instituționale sau strategiile adoptate de actorii implicați[2].
Rezultatul a fost o proliferare a explicațiilor privind condițiile care pot determina voința politică să accepte sau să respingă escaladarea unui conflict. Totuși, aceste explicații au rămas în mare măsură dependente de contextul particular al fiecărui război. Și, ce este cel mai important, în fiecare dintre aceste cazuri, natura concretă a constrângerilor apare ca fiind diferită. În Vietnam apare opoziția socială, în Irak și Afganistan costul ocupației și erodarea legitimității politice, în Ucraina costurile economice și imperativul păstrării unei stabilități interne, iar în Iran se vorbește despre impactul piețelor financiare sau nemulțumirea Chinei. Totuși, dincolo de această diversitate, reapare constant același fenomen: existența unor limite asupra mobilizării pe care statul o poate realiza. Întrebarea devine atunci nu care este constrângerea particulară a fiecărui conflict, ci de ce asemenea constrângeri apar în mod recurent și limitează acțiunea statelor chiar și atunci când acestea dispun de o superioritate militară considerabilă. Proliferarea războaielor și a insucceselor repetate au dat naștere la o sumedenie de încercări de explicație. Însă, fiecare factor oferă doar o explicație parțială, iar inabilitatea explicațiilor de a dialoga între ele eșuează în a oferi o teorie pentru a înțelege de ce istoria pare că se repetă. Argumentul nostru este că explicația rezidă la un nivel de abstractizare superior. Ceea ce aparent este o istorie care se repetă, este în realitate o sumedenie de forțe sociale majore care se păstrează și reapar constant în societățile capitaliste, iar factorii diferiți care se arată acționând în diferite conflicte militare sunt forțe sociale ce acționează concret dar la nivele de abstractizare mai joase[3].
2/Statul și limitele mobilizării
Dacă limitele mobilizării apar recurent, atunci problema nu mai poate fi redusă la voința politică. Ea obligă la o întrebare mai fundamentală: ce este statul și în ce măsură acesta dispune efectiv de autonomia pe care teoriile strategice tind să i-o atribuie? În teoria statului pe care o folosim aici[4], statul nu este un actor autonom care decide liber asupra gradului de mobilizare. El este înțeles ca o formă politică a relațiilor sociale capitaliste. Pentru a înțelege cum apare statul capitalist și de ce autonomia sa este limitată, este necesară o scurtă incursiune teoretică asupra modului în care relațiile sociale capitaliste dau naștere unor forme aparent tehnice și autonome, dar care sunt în realitate expresii ale reproducerii societății capitaliste. În societăți capitaliste precum cea americană sau cea rusească, la care am făcut referire, relațiile sociale sunt organizate în jurul unei separări fundamentale: marea majoritate a oamenilor își asigură existența prin vânzarea forței de muncă, în timp ce o minoritate controlează mijloacele de producție și acumulează valoare prin intermediul acestora. În această configurație, statul apare ca o formă politică distinctă care contribuie la reproducerea condițiilor generale ale acestor relații sociale. El este constrâns să asigure existența și funcționarea unor instituții precum proprietatea privată și banul, fără de care reproducerea relațiilor capitaliste devine imposibilă. La o primă analiză non-marxistă, banii și proprietatea privată apar inițial ca obiecte tehnice. Banul pare un simplu instrument care facilitează schimbul, plățile și circulația mărfurilor. Proprietatea privată apare ca un drept juridic individual. Însă această aparență ascunde caracterul lor social. Banul nu este doar un instrument tehnic, ci o relație socială exprimată printr-o formă materială. Averea unei persoane exprimată în bani nu reprezintă doar o cantitate de obiecte sau resurse, ci o anumită poziționare a acesteia în raport cu ceilalți membri ai societății. În mod similar, proprietatea privată nu reprezintă doar posesia unor bunuri, ci un ansamblu de raporturi sociale care permit controlul asupra muncii, resurselor și produselor create de alții.
Din această perspectivă, relațiile sociale dintre oameni nu doar apar ca fiind mediate prin bani și proprietate, ci sunt efectiv organizate prin intermediul acestora. Ceea ce apare la nivelul experienței cotidiene ca economie, piață, schimb, proprietate sau contract este expresia unor raporturi sociale mai profunde. În acest sens, putem vorbi despre stat, economie și societate civilă ca forme fetișizate: forme reale și eficiente, care structurează comportamentul indivizilor, dar care tind să ascundă relațiile sociale din care provin, care le constituie ca forme. Privite din interiorul acestor forme, instituțiile par autonome. Statul pare să urmărească interesul național, antreprenorul pare să urmărească profitul ca rezultat al inițiativei individuale, iar individul societății civile pare să acționeze exclusiv în virtutea drepturilor și libertăților sale. Însă, aceste forme nu sunt independente una de cealaltă. Ele reprezintă modalități distincte prin care sunt reproduse aceleași relații sociale capitaliste.
În acest sens, statul capitalist nu trebuie înțeles ca un simplu instrument aflat în mâinile capitaliștilor și nici ca un actor complet autonom. El este constrâns să asigure condițiile generale ale reproducerii unei societăți organizate în jurul acumulării de capital, a proprietății private și a schimbului monetar. Indivizii care ocupă funcții în aparatul de stat nu trebuie să acționeze conștient în interesul unei clase pentru ca rezultatul general al acțiunilor lor să contribuie la reproducerea acestor relații. După cum capitalistul este constrâns de competiție să se comporte ca purtător al capitalului, actorii statali sunt constrânși de poziția lor instituțională să urmărească obiective precum stabilitatea economică, creșterea economică, protejarea monedei, menținerea ordinii sociale și reproducerea condițiilor generale ale acumulării. Așadar, statul, economia și societatea civilă nu sunt sfere separate care intră ulterior în relație unele cu altele. Ele sunt forme distincte ale aceleiași totalități sociale. Acest lucru are implicații importante pentru problema războiului și a mobilizării. Dacă statul este constrâns să asigure reproducerea relațiilor sociale capitaliste, atunci mobilizarea pentru război nu poate fi înțeleasă doar ca rezultat al voinței politice sau al evaluării strategice a amenințărilor. Statul trebuie să mobilizeze resurse fără a distruge simultan condițiile care permit reproducerea societății pe care o administrează. Stabilitatea monetară, funcționarea piețelor, protecția proprietății, legitimitatea politică, coeziunea socială și continuitatea acumulării devin astfel elemente care condiționează și limitează mobilizarea militară. Tocmai de aceea state (capitaliste) diferite întâlnesc limite diferite ale mobilizării, chiar și atunci când dispun de o superioritate militară considerabilă. În continuare vom analiza mai precis care sunt aceste forțe și modul în care ele contribuie la limitarea mobilizării resurselor în timpul conflictelor militare.
3/Contradicțiile mobilizării
Exemplele discutate se întind pe aproape șase decenii. În acest interval, lumea s-a transformat. Profund? Nu chiar, dar economia globală s-a reconfigurat, raporturile geopolitice s-au modificat, nivelul de democratizare al unor state a crescut sau a scăzut, tehnologiile militare au evoluat, iar actorii implicați în conflicte s-au mai schimbat între ei (nu prea mult, ce-i drept). Și totuși, în pofida acestor transformări, reapare constant aceeași problemă: existența unor limite asupra capacității statelor de a mobiliza resurse pentru război și de a transforma superioritatea militară în victorie politică decisivă. Dacă această problemă reapare în contexte istorice atât de diferite, explicația nu poate fi căutată exclusiv în caracteristicile fiecărui conflict particular. Ea trebuie căutată și în elementele care au persistat de-a lungul acestor transformări. Din această perspectivă, continuitatea fundamentală este reprezentată de persistența relațiilor sociale capitaliste și de formele politice, economice și sociale asociate acestora.
În consecință, limitele mobilizării nu trebuie înțelese ca efecte separate ale victimelor, protestelor, piețelor financiare, legitimității politice sau alianțelor internaționale. Acestea sunt manifestări empirice diferite ale unor contradicții mai generale. Pentru a le înțelege, este util să le grupăm la un nivel mai ridicat de abstractizare. În cele ce urmează vom prezenta trei asemenea dimensiuni: imperativul acumulării capitalului, separarea statului de economie și societatea civilă, și caracterul internațional al relațiilor sociale capitaliste. Aceste dimensiuni nu operează independent una de cealaltă. Ele reprezintă momente diferite ale aceleiași totalități sociale și se condiționează reciproc. O altă dimensiune o aducem în discuție ca posibilitate (sau ca o tendință) de depășire a unor limite ivite în celelalte trei dimensiuni. Posibilitatea aceasta din urmă apare doar ca efect al contradicției inerente statului capitalist.
- Imperativul acumulării capitalului
Prima limită a mobilizării provine din faptul că statul capitalist depinde de acumularea capitalului. Spre deosebire de imaginea unui stat care dispune liber de resursele societății, statul modern este dependent de funcționarea economiei, de ocuparea forței de muncă, de stabilitatea monetară și de capacitatea capitalului de a genera creștere economică. Mobilizarea militară extinsă poate intra în contradicție cu aceste obiective.
Această contradicție apare în forme diferite. În Vietnam, costurile războiului au contribuit la inflația și dezechilibrele economice ale anilor 1970. În Irak și Afganistan, costurile ocupației s-au ridicat la mii de miliarde de dolari, fără a genera rezultate politice proporționale. În Rusia de astăzi, economia de război a stimulat anumite sectoare industriale, dar a produs și probleme precum lipsa forței de muncă, presiuni inflaționiste și dependență crescută de cheltuielile militare. În cazul Iranului, riscul escaladării este discutat constant în raport cu efectele asupra piețelor energetice și asupra economiei naționale, chiar dacă este adevărat că în SUA efectele războiului din Iran asupra economiei naționale s-au arătat mai degrabă a fi temporare (creșteri în prețurile carburanților).
Problema nu este că statele nu pot suporta costuri economice, ci că mobilizarea extinsă tinde să afecteze chiar procesul de acumulare de care depind pentru propria reproducere. Astfel, imperativele războiului și imperativele acumulării intră frecvent în tensiune.
- Separarea statului față de economie și față de societatea civilă
O a doua limită rezultă din separarea specific capitalistă dintre stat, economie și societatea civilă. Statul nu controlează direct economia și nici nu poate suspenda fără costuri autonomia aparentă a pieței și a individului. În perioade de mobilizare militară extinsă, el este împins să intervină mai profund în producție, distribuție și consum, riscând să submineze tocmai principiile pe care este construită ordinea capitalistă. Această contradicție apare mai ales în contexte de escaladare. Cu cât războiul necesită mai multe resurse, cu atât statul este împins către planificare economică, control administrativ și intervenție asupra piețelor. În același timp, aceste măsuri pot genera reacții negative din partea capitalului și a societății civile. În Statele Unite, tensiunile dintre război și libertățile civile au devenit evidente în timpul războiului din Vietnam. În Rusia, declanșarea războiului, mobilizarea și restrângerea libertăților politice au fost urmate de emigrarea unor segmente educate ale populației, importante în economia mai calificată a Rusiei occidentale.
Cu alte cuvinte, mobilizarea militară tinde să împingă statul dincolo de limitele rolului său obișnuit de garant al competiției economice și al libertăților civile, generând tensiuni cu formele sociale pe care este chemat să le reproducă.
- Caracterul internațional (inter-statal) al relațiilor sociale capitaliste
Statul apare și acționează sub forma unui stat național, însă condițiile reproducerii sale depășesc permanent granițele naționale. Capitalurile circulă internațional, comerțul se desfășoară la scală globală, piețele financiare reacționează la evenimente petrecute la mii de kilometri distanță, iar alianțele și rivalitățile dintre state influențează capacitatea fiecăruia de a-și urmări propriile obiective. Niciun stat nu mobilizează resurse exclusiv în raport cu adversarul său direct. El este constrâns simultan de poziția pe care o ocupă într-o rețea mai largă de relații economice, politice, diplomatice și militare.
Această limită apare în forme diferite. În cazul Rusiei, sancțiunile occidentale și diminuarea exporturilor energetice către Europa au afectat una dintre principalele surse de venit ale statului și au obligat Moscova să își reorienteze relațiile comerciale către alte piețe, în special către China și Asia. Astfel, războiul nu este purtat doar pe câmpul de luptă ucrainean, ci și prin intermediul relațiilor comerciale, financiare și energetice internaționale. În cazul Statelor Unite, poziția dominantă în economia mondială produce constrângeri de alt tip. Conflictul din Iran, dar și perspectiva unei escaladări, a afectat piețele energetice globale, lanțurile comerciale și stabilitatea financiară internațională, generând costuri economice care depășesc teatrul militar propriu-zis. Decidenții americani pare că au înțeles că efectele produse deja pot fi doar o avanpremieră a ceea ce s-ar putea dezlănțui într-o escaladare militară. Chiar și în cazul războiului din Gaza, unde Statele Unite nu participă direct ca beligerant principal, caracterul internațional al relațiilor sociale capitaliste a generat constrângeri. Protestele din universități și din societatea civilă americană, criticile venite din partea unor aliați occidentali, presiunile exercitate în cadrul ONU sau reacțiile statelor din Orientul Mijlociu influențează marja de manevră a Washingtonului în raport cu Israelul, traduse în final prin limitarea sprijinului oferit de SUA Israelului pentru escaladare. Astfel, mobilizarea militară este permanent însoțită de preocupări privind reacția piețelor, a aliaților și a altor mari puteri, toate ca parte a sistemului internațional. Bottom of Form
- Tendințe pentru depășiri ale limitelor prin integrarea în forma națională a statului
Dacă acumularea capitalului, separarea dintre stat și economie/societate civilă și caracterul internațional al relațiilor sociale capitaliste produc limite asupra mobilizării, atunci apare întrebarea prin ce mecanisme încearcă statele să depășească aceste constrângeri. Unul dintre cele mai importante astfel de mecanisme este forma națională a statului. Războiul este rareori prezentat ca fiind pur și simplu un conflict între aparate administrative-militare. El este justificat prin apelul la națiune, la patrie, la securitatea colectivă sau la supraviețuirea comunității politice. Armata apare astfel nu doar ca instrument al statului, ci ca brațul înarmat al națiunii. În acest proces, indivizii sunt chemați să se raporteze la ei înșiși nu în primul rând ca muncitori, antreprenori, studenți, agricultori, comercianți sau programatori, ci ca membri ai unei comunități naționale aflate sub amenințare. Din această perspectivă poate fi reinterpretată și tema războiului existențial din literatura strategică. Ceea ce apare la Mack și la alți autori ca percepție a unei amenințări existențiale poate fi înțeles și ca succesul statului de a integra indivizii într-o identitate politică națională comună și de a face ca reproducerea statului să fie percepută ca o condiție a reproducerii propriei existențe corporale individuale. Această integrare poate reduce temporar conflictele sociale și de clasă și poate crește disponibilitatea pentru sacrificii economice, militare sau politice. În anumite contexte, ea poate chiar contribui la restabilirea profitabilității unor sectoare economice, la disciplinarea forței de muncă sau la suspendarea unor revendicări sociale de drepturi (sindicale spre ex.). Totuși, succesul formei naționale nu este niciodată garantat. El depinde de capacitatea statului de a convinge populația că războiul privește existența comunității politice în ansamblu și nu doar interesele unor grupuri particulare. Dar asta este și parte din dimensiunea capitalistă a statului. Statul nu ajută acumularea capitalistă pentru că servește unui grup al societății (clasa capitalistă) ci pentru că asigură prosperitate economică și dezvoltare națională. Succesul istoric al clasei capitaliste s-a bazat pe această subordonare a statului față de acumularea capitalistă. Iluzia reală că acumularea capitalistă nu servește doar unui grup ci întregii națiuni. Totuși, în exemplele pe care le-am discutat, statele au întâmpinat dificultăți în transformarea acestei integrări într-o mobilizare suficient de amplă pentru a depăși celelalte constrângeri discutate anterior.
4// Epilog
În încheiere, nu vom mai relua principalele argumente. În schimb, vom închide cu un comentariu pe care îl considerăm important. Știm deci că de multe ori marile puteri capitaliste nu au fost capabile de a mobiliza în acord cu capacitățile lor militare. S-ar putea spune că puterile capitaliste nu sunt capabile să angajeze mobilizări aproape totale și forțe distructive aproape totale. Ar fi asta o constantă a istoriei? Limitele și forțele sociale prezentate aici, specifice țărilor capitaliste, sunt doar tendințe sociale, iar în final orice acțiune socială poate fi schimbată, întoarsă, anulată. Istoria este deschisă, iar indivizii își pot face propria istorie. Poate nu în condiții stabilite de ei, dar o parte din acele condiții și instrumente cu care ei pot scrie istoria sunt arme de distrugere în masă, pe care societățile capitaliste le-au produs cu grijă în ultima sută de ani. Mobilizări totale distructive nu au caracterizat ultimele opt decenii, dar forțele sociale limitative pe care le-am amintit în acest eseu nu sunt o garanție că ele nu vor putea apărea în viitorul capitalist apropiat sau îndepărtat. Istoria este deschisă și se poate scrie și rescrie oricând și sub variate forme.
[1] Andrew J. Mack, “Why Big Nations Lose Small Wars: The Politics of Asymmetric Conflict,” World Politics 27, no. 2 (1975): 175–200.
[2] Vezi Gil Merom, How Democracies Lose Small Wars: State, Society, and the Failures of France in Algeria, Israel in Lebanon, and the United States in Vietnam (Cambridge: Cambridge University Press, 2003). Ivan Arreguín-Toft, How the Weak Win Wars: A Theory of Asymmetric Conflict (Cambridge: Cambridge University Press, 2005). Jeffrey Record, Beating Goliath: Why Insurgencies Win (Washington, DC: Potomac Books, 2007).
[3] Persistența relațiilor capitaliste în vremurile noastre, judecate a fi de unii fie vremuri neoliberale fie postneoliberale, am abordat-o într-un alt articol de pe această platformă. Argumentele din textul de față sunt o nouă angajare a acestei teorii. Link către articolul anterior: https://www.criticatac.ro/neoliberalism-in-transformare-postneoliberalism-sau-acelasi-capitalism/
[4] Simon Clarke, Keynesianism, Monetarism and the Crisis of the State (Aldershot: Edward Elgar, 1988).
Simon Clarke, Marx, Marginalism and Modern Sociology: From Adam Smith to Max Weber, ediția 2 (Londra: Palgrave Macmillan, 1991). Werner Bonefeld, A Critical Theory of Economic Compulsion: Wealth, Suffering, Negation (Londra: Bloomsbury Academic, 2014). Aceste idei au constituit și subiectul unei cărți pe care am publicat-o recent despre relația dintre stat și economie. Giorgian Guțoiu, De la piața liberă la etatism economic: Despre stat, clase și transformările capitalismului global (Sibiu: Editura Universității „Lucian Blaga” din Sibiu, 2025)