1.Am rămas surprins să văd intensitatea respingerii pe care un argument—mai degrabă grăbit și încă neprocesat– a produs-o, odată ce l-am pus pe Facebook.
Acum câteva zile mă declaram surprins că un film foarte bun ca Interior zero (regizor Eugen Jebeleanu, 2025) a rămas fără răspuns pozitiv în critica de film, ori zona de dezbatere intelectuală. De la scriitori mă așteptam la burn, mulți dintre ei încă fantazând la un succes de tipul Lavinia Braniște al romanului inițial. Filmul ar fi dat aici prost din start, pentru că nu e literatură. Apoi, mai e și zona de fideli ai romanului, care nu ar suporta nicio modificare a lui. Iar din zona de teatru, unde Jebeleanu are mulți critici, mă așteptam la negarea a tot ce face el.
Dar ce mi-a fost greu să înțeleg de ce zona de stângism (marxism cu politica identității de la noi)—care în mod normal ar trebui să îl ia în brațe pe Jebeleanu—nu a făcut-o.
2. Dacă avem politica care la orice întâlnire strigă „unde e femeia din panel?”—o politică a identității care nu s-a liniștit cu tot felul de lideri de dreapta femei și indigeni și gay—mă așteptam ca ei să fi fost fani de film. Dar ei au părut cei mai dezamăgiți, ceea ce într-un fel ciudat m-a tulburat.
Ce s-a întâmplat pe drum, iată întrebarea la care revin obsesiv și care mă face să scriu ce scriu acum.
3. Lavinia Braniște, din interviurile pe care le-a dat, a devenit ca atitudine un alterego pentru o generație întreagă de 30+. Recepția lui Interior Zero a fost mai mult decât entuziastă.[1] Ce susține ea o formă de purism moral care a prins foarte bine la revolta față de orice. Din 2021 dintr-un interviu DOR spicuiesc câteva atitudini devenite clișeu.[2]
„Sunt și băieți ok pe lumea asta”, parcă femeile sunt în corpore bune și autentice, ceea ce ne trimite la reacționarism gen Liiceanu. „Lumea literară e misogină, și eu stau deoparte de situații dubioase”, iată din nou forma de dispreț în care arunci de sus ocări, și plusezi cu o formă de conspiraționism în care scriitorii (probabil și bărbați și femei) ies la cafenea să violeze femei. E adevărat că lumea literară e plină de mizerii, dar în discuție e cum mai degrabă faci ceva din interiorul ei (că Braniște e scriitoare) și nu devii un suflet frumos care se uită din afară cu oprobriu.
Care e programul ei politic? Unul pe care atât primarul Ciucu cât și președintele Dan l-ar semna cu ochii închiși, hai să-i spunem ideologia dominantă a momentului: „fetele să devină mai puternice și băieții mai empatici”. Citește fetele să devină girl boss iar băieții să accepte ceva injurii, cât timp ei vor deține autoritate în continuare. Nimic despre istoria socialismului, nimic despre exploatare, nimic despre forme de organizare colectivă ori sindicalizare.
4. Educație de gen și empatie, ce frumos, iată și programul noii legi împotriva femicidului votată în ultimele luni. Se poate spune simplu că programul 30+ al lui Braniște a devenit și agenda în care se cer specialiști pentru egalitate de gen și care se denunță practici culturale retrograde, cele în care femeile sunt omorâte datorită refuzului clitoridectomiei sau al culturii reacționare, care le condamnă. Iată o culminare a programului liberal, pe care și conservatorii noștri liberali îl pot îmbrățișa cu pasiune. Odată, există o cultură proastă—ceva cu tradiții, care sunt rele—și a doua oară există specialiști de gen care trebuie finanțați.
Nimic despre adăposturi pentru femei bătute, nimic despre spitalele care se sufocă din nefinanțare, nimic despre starea învățământului în care profesorii sunt demobilizați și umiliți. Eventual, ei trebuie înlocuiți cu noi specialiști în gen, educatori noi care să predea egalitatea (că ăia vechii sunt traumatizați de comunism), și dacă e posibil cu lecții împotriva tăierii clitorisului. Ce poate fi mai puțin important pentru conflictul de clasă și muncă în care trăim în ultima vreme?
Legea împotriva femicidului se asemănă în structura ei unui alt proiect de lege—considerată progresistă—prin care se schimbă criteriile de salarizare în stat. Aparent echitabilă—mai ridici un pic salariile la debutanți—ea nu face decât să valorizeze managerul și să distrugă ideea de tradiție, acumulare de experiență, și ierarhie, baza profesionalizării în orice sistem. Dacă un asistent universitar câștigă nu departe de un profesor plin, atunci nu vrei vrea decât să te faci manager.
5. Ei bine, programul Braniște, al unei noii generații, așa cum a fost încapsulat de Interior zero, a fost mai degrabă masacrat (fără voie, cred eu) în noul film al lui Jebeleanu.
Dar înainte să vă spun de operația asta, să descriu standardul nostru din film, așa cum apare la Radu Jude și e celebrat de The New Yorker.
6. Cum spunea și un critic literar de stânga, în cultura română nimic nu se face interesant cu excepția lui Radu Jude.
Hai să vedem care e programul lui în „Nu aștepta prea mult de la sfârșitul lumii”. Mai întâi, o angajată mai degrabă anarhistă face videoclipuri ironice și îndrăznețe la adresa culturii incel. Frumos. Apoi, ea face sex cringe, ca în orice film românesc de nou nou val. Ok. Apoi, și mai îndrăzneț, la o formă de protest familial și aproape sindicalist—care nu se poate sfârși decât în depresie în fața ochilor noștri—angajata noastră la firma de producție de film nu face decât să le propună oamenilor înșelați un ride home.
Să nu mă înțelegeți greșit, filmul mi se pare excelent. Pune problema montajului, a istoriei făcură din bucăți, are ceva de Walter Benjamin care vede filme queer anarhiste la micul dejun. Dar programul până la urmă e în cheie realistă și demistificatoare—să spunem noua stânga care doar ne distanțează de lumea asta—că situația e tragică, că atât putem, că formele de solidarizare nu pot fi decât mici și umane.
Un umanism al neputinței.
7. Intră în scenă Jebeleanu, care din punctul meu de vedere creează o capodoperă fără nici măcar să știe în Interior zero. Și pe care dacă îl iei tare, s-ar putea ca la un anumit nivel să o și repudieze.
Ce face în film? Educat în spiritul lui Radu Afrim—dar fără să îi preia conservatorismul afișat ca un restaurant cu numele predestinat de AROGANT—Jebeleanu e pasionat de structura formală și vizuală a unui film. E un maestru al tabloului și încadrării, însă de pe pozițiile mai degrabă ale unui diletant. Și-a făcut numele în teatru, nu în film. E regizorul la care probabil Andrei Gorzo nu ar putea urla că e misogin, na, are un partener, dar ar putea să îi zică cu plăcere sadică că e un ignorant în ale filmului. Și da, ar avea poate dreptate, în sensul de școli, istoria genurilor, terminologie, etc.
Din plăcerea de a lua un nou obiect și de a-l transforma, Jebeleanu reușește să facă câteva lucruri fantastice. Spre deosebire de Jude, face astfel încât să vedem o deplasare de la o starea anterioară (să îi spunem haotică și oedipiană) la una în care se pune problema asumării unei istorii de muncă. Eroina lui Jebeleanu, Cristina, jucată de trei actrițe diferite, învață de la mamă că trebuie să opună rezistență celui care îi închiriază apartamentul. Mama e imigrantă în Spania și muncește într-un hotel. La Jude, procesul istoric e unul al disperării dacă nu al cinismului. Nimic nu se învață ori acumulează, dar totul se experimentează. De asta, de pildă, Dracula este o lungă listă de obscenități în începutul lui pentru a-și testa audiența și fanii, dacă rezistă la așa ceva.
Față de cartea lui Braniște, în filmul lui Jebeleanu plotul nu e doar politica cultivării empatiei, ci unul filtrat mai mult prin Franța nesupusă a lui Melenchon. O rescriere a bunei noastre opoziții la boșii răi și condiții de muncă nefericite, dar cu un fel de socialism vizual. Dar apărătorii empatiei nu a putut înghiți filmul, așa cum ni se spune clar în recenzii, chiar din pricina, da, a lipsei de empatie și ambiției artistice. Dragoș Costache se pronunță simplu, Interior zero e cartea generației noastre, și de ce, „e ceva cu care poate empatiza oricine a prins tranziția”.[3] Mai presus de asta nu se află nimic. Ambiția artistică lui Jebeleanu trebuie și ea penalizată, odată ce se bate cu empatia asta necruțătoare.
8. Dacă Jebeleanu inaugurează ceva cu filmul lui—în siajul problematicii lui Adrian Sitaru și el interesat de psihanaliză și istorii de muncă, ca în Fixeur—este că eroina învață din experiențele de muncă ale părinților. Nu e o revoluție, dar e o ieșire din problematica tezei care a învins în arta politică românească: „îți voi arăta doar contradicțiile sociale, pentru ca spectatorul să se prindă singur”. În schimb, aici spectatorul învață că o utopie se poate întâmpla în fața ochilor, înveți să te aperi și să ai o viață mai bună datorită unor părinți muncitori. E formă minimă de sublimare, dar una care e pusă la nivelul dorinței, și nu doar în suferința martirajului de tip „nimic bun nu mi se întâmplă”.
Cristina în Interior Zero (Jebeleanu 2025)
Capul Cristinei apare treptat în pătratul camerei pentru a ocupa centrul imaginii. O angajată din prezent e pusă în continuitate cu munca pământului din trecut. O istorie e făcută prezentă, operație centrală pentru miza filmului. Cristina (jucată pe rând de Cendana Trifan, Valentina Zaharia, Cristina Drăghici) e capabilă să își confrunte exploatatorii. Ajunge să poate cerceii ca mama ei. Actul acesta de solidaritate este anticipat în această scenă în care țăranii sunt o istorie inconștientă care ajunge să fie încorporată în gesturile Cristinei. Rezolvarea formală a lui Jebeleanu are capacitatea dialectică de a ne arăta că istoria nu e sfârșită și că gesturile de a crea o altă istorie sunt posibile. Ele se realizează odată ce o nouă dorință—de a nu fi călcată în picioare—este formulată. Ea nu poate să apară decât într-un nou cadru formal, care face posibile alte traiectorii ale gândirii.
Apoi, un alt motiv care face filmul dezgustător pentru o audiență interesată în superioritate morală, e că pune în dialog actrițele și rolurile pe care le joacă, astfel încât există și critică la adresa romanului. Una dintre ele, de pildă, ne spune că nu își înțelege personajul care pare atașat să sufere din cauza băieților. Un pas greșit pentru iubitorii de roman, un pas înainte pentru omenire.
9. Mai mult, politica lui Jebeleanu nu mai este conținut, ci este încorporată în limbajul formal al filmului. Cadre uimitoare în care se folosește de contrastul galben-albastru.
În scena în care o șefă evil jucată magistral de Katia Pascariu își umilește angajata, istoria muncii, pusă în forma unui tablou cu țărani pe cap, își arată capul într-o formă puțin cunoscută în filmele românești. Imaginile nu pot fi ușor puse în slogane. Nu se mai poate spune ca la Jude, haha, ce frumos o lovește Angela lui Jude pe Doris Goethe, ce satisfacție avem că o angajată o umilește pe corporatista nemțoaică fără ca aceasta să își dea seama. Până la urmă, noi suntem de partea muncitorilor, ce simplu e, nu?
Politica noastră e la vedere, suntem stânga Jude, fuck boșii răi.
Dimpotrivă, ce putem vedea la Jebeleanu—și aici de fapt este una din cheile pentru care filmul e repudiat—este că angajata îi spune șefei (după umilire) cât de puternică e. În loc de rezistență, acomodare. O scenă traumatică pentru scena noastră de stânga, care nu își suportă propriul adevăr pus cu duritate de Jebeleanu pe ecrane. O imposibilitate de a juisa la propria politică, iată ce face Jebeleanu magistral, și prin asta deschide un câmp de interogație până acum necunoscut filmului românesc. Un blocaj al plăcerii debordante—entitatea care nu vrea decât să se oglindească pe ecrane și să își sporească intensitatea, dacă se poate așa ca Aferim. Și rezistență la umilire, prin istoria muncii, dar și flatare pentru a supraviețui. Nu e simplu, nu e ușor și trebuie să înțelegi referințele din spatele câmpului vizual care nu se decodează simplu, așa ca un preot cu referințe sexiste în Aferim.
10. Prins și el de politica identității, Jebeleanu ne spune că nu e femeie, dar că a încercat să surprindă ceva legat de feminitate în film. Disclaimer-ul că nu e femeie, în banalitatea lui orbitoare, e cel mai interesant din film.
Pe Jebeleanu îl pun în citire psihanalitică în cheia unei poziții feminine, în care el devine un artist interesat de singularitate, de poziția „nu-totului”, în care excepția, singularul fac să ne arate noi posibilități estetice. Cadrele lui strânse și reci—ca ale lui Fassbinder—trimit la faptul că poate exista ieșire din situația din care suntem, dar printr-o reinventare a limbajului vizual.
Cristina în Interior Zero, din nou
11.Programul implicit din Interior zero—filmul lui Jebeleanu— așa cum îl văd eu ar putea deveni viitorul filmului românesc: întoarcerea la problema psihanalitică și socială a relației cu părinții; analize generaționale unde Freud e invocat și nu aruncat la gunoi; blocarea plăcerii simple a justificării ideologice de orice tip; și cadre vizuale care să aducă referințe serioase la istoria privirii, iată patru elemente care au fost desfășurate în forță în film.
Filmele pe care consider cheie pentru actualitatea noastră –pentru a vedea unde putem merge mai departe—sunt două. Nu aștepta prea mult de la sfârșitul lumii intră aici în competiție cu Interior Zero. Primul este o formă de montaj care suprapune istoria socialismului cu istoriile noastre reale de exploatare. El a putut fi acceptat doar pentru că a făcut necesara operație de nostalgie față de cartierul Uranus, distrus de Casa Poporului. Totuși, programul lui Jude pare pe moarte odată cu obscenitatea explozivă din Dracula, fără sens în afara provocării și ultragierii burghezului imaginat ca spectator. De aceea filmul Interior Zero mi se pare mult mai puternic. Întoarcerea reprimatului se poate face prin întoarcerea la privire și dorință, acolo unde pulsiunile noastre vor fi parțial satisfăcute de obiecte artistice puternice și seducătoare.
Filmul încorporează transgresiunea chiar în mediul filmic, pentru a ne întoarce la tablou și privirea contemplativă, pe care Walter Benjamin le asocia unui mod pierdut al privirii. Acesta ține mai degrabă de contemplare și imersarea în obiect decât de șocul montajului. De aici, transgresiunea în Interior zero nu mai e în principal la nivelul de șoc vizual (deși sunt multe secvențe care funcționează așa), ci mai degrabă în registrul dorinței, a unui chemări către depășirea exploatării noastre ca muncitori ori pioni neînsemnați ai sistemului.
Ca orice procedeu dialectic, filmul lui Jebeleanu este venit atât prea devreme cât și prea târziu pentru noi. Doar din anacronismul provenit lui din viitor se poate crea ceva nou.
[1] Iată o recomandare de la unul din criticii noștri literari importanți, Ștefan Baghiu: „Romanul „Interior zero” este, din aceste motive – şi nu numai – una dintre marile reuşite ale prozei româneşti recente, care pare că a descoperit la ce foloseşte minimalismul autoficţional după decenii de experimente.” https://blog.revistacultura.ro/2017/07/06/lavinia-braniste-interior-zero-review-de-stefan-baghiu/
[2] https://www.dor.ro/lavinia-braniste-sa-ai-de-renovat-o-baie/
[3] https://www.scena9.ro/article/cronica-film-interior-zero-eugen-jebeleanu