Romii vor respect, noi le dăm integrare pe pâine

c_tesar

Temă: Țiganul ispășitor. Fobii în mizeria lumii

De fiecare dată când se întorcea din străinătăţuri, tanti Maria îmi povestea cum a dus-o acolo: seara plângea după cei de acasă, se frământa şi se gândea la ce or face în lipsa ei, iar ziua nu-i tăcea gura la cerşuit, şi mai ales îndura durerile de mâini şi picioare. Nu-i treabă uşoară să stai în genunchi uneori pâna la trei ore, nemişcat, în faţa unei biserici, cu mâna întinsă. La cei 60 şi ceva de ani ai ei, tanti Maria duce în spate toată gospodaria: un băiat care nu s-a priceput nici la lucrul cu ciocanul, dar nici la întins mâna, o noră pe care, zicea tanti Maria, n-o duce capul mai mult de crescut porcii. Şi pentru asta merge zi de zi la oraş, cu trenul de 5, caută la cubele şi se întorcea la 10 cu taxiul, cu straiţa plină cu mâncare de porci, dar şi cu roşii, salamuri şi pâine, pentru care vinde, la piaţă, la oltenii veniţi cu zarzavaturi, borcane, peturi, cutii de valabilă, haine pe care le primeşte de la cocoane. Au doua fete, măritate şi plecate de acasă, la care trebuie, la fiecare Paşte, să le cumpere de încălţat, rochii şi surte noi, şi mai ales să le dea bani şi d-ale gurii, de fiecare dată cand socrii le trimit să ceară, cu ameninţarea implicită de a nu se întoarce acasă cu mâinile goale. Pe langa fete, mai era un flăcău de însurat, căruia îi trebuiau mereu pălării şi pantaloni noi, DVD player cum aveau şi ceilalţi băieţi şi telefon şmecher. Tanti Maria nu ştie să scrie sau să citească,  dar asta nu a împiedicat-o să se descurce prin ţările din Europa prin care a umblat: Polonia, Germania, Austria, Grecia, Franţa, Italia etc. S-a născut la cort şi tot în cort şi-a crescut unicul fecior. Mai singură, căci soţul era tot dus, cu domni mari, prin cârciumi, la oraş. A trebuit să se descurce, creştea şi câte douăzeci de porci pe an. Nu s-a lăsat nici când vremurile s-au schimbat. La început, au dus-o alţii prin ţări straine, acum merge cu ochii închişi, zice ea, la Padova, Paris, Veneţia, ştie toate drumurile, limbile le prinde repede, una moneta per mangiare; monsieur, s’il vous plait; tanta povera… Dupa ce s-a întors ultima dată din Franţa, mi-a povestit că au dus-o la poliţie; au vrut sa-i dea bani să se întoarcă acasă. M-am gândit că le-a luat banii, a venit acasă cu ei, şi se va întoarce înapoi în Franţa. Tanti Maria nu a luat însa nicun ban, ce mie mi-a trebuit banii lor, eu n-am mâini să muncesc?!? Cât mă mai ţin picioarele, eu mă descurc să-mi fac banul meu să-l aduc acasă. Mie nu-mi trebuie bani din milă, eu muncesc pentru bani. Aici arăt că pentru romii cortorari pe care îi ştiu de 10 ani de zile şi în mijlocul cărora am trăit între 2008 şi 2010,  cerşitul este muncă. Când merg la cerşuit, îmi zicea odată tanti Maria, muncesc cu mâinile şi îmi consum nervii.

În cele ce urmează o să discut trei din cele patru direcţii majore urmărite de programele naţionale şi europene de incluziune a romilor: educaţie, ocuparea forţei de muncă şi locuire, punându-le în perspectivă cu felul în care tanti Maria, împreuna cu majoritatea cortorarilor şi alţi romi pe care i-am cunoscut, privesc aceste chestiuni. Nu o să vorbesc despre sănătate, a patra direcţie de interes major în programele dedicate romilor, căci ca să o fac din perspectiva insider-ului ar însemna să ating chestiuni legate de intimitatea celor pe care i-am cunoscut, şi pe care nu îmi permit să o violez.

Pentru ca lucrurile să ne fie clare din capul locului, o să dedic un preambul întrebării cine sunt “romii” vizaţi de aceste proiecte?

M-am tot rugat de tanti Maria să mă ducă cu ea la cerşuit, şi tot asta îmi zicea, că e periculos că îs mulţi ţigani. Şi când mă deplasam din cartierul cortorarilor în sat, acelaşi lucru îl repeta, să am grijă la ţiganii de pe vale, că n-au ruşine, şi-mi pot fura banii şi să mă facă de minune. Pentru cortorari, există multe feluri de ţigani: d-ai lu’ Ciobă d-ăia lăieţi, săcuierii sau gaborii, rumungurii, o corcitură, zic cortorarii, între români şi unguri, mai sunt ţigani de la Bucureşti şi tot aşa. Cortorarii nu simt nicio afinitate cu vreunul din neamurile de ţigani menţionate aici, din contră, daca îi intrebi, îţi vor zice că ei sunt mai apropiaţi de români, prin obiceiuri, prin grija pe care o au pentru casele lor, decât de ţigani. Cortorarii nu sunt unici în felul în care se raporteaza la alte neamuri de romi. Ţiganii de pe vale, la rândul lor, mă-ntrebau cum de pot trăi între cortorari, pentru ei, exemplare prin excelenţă ale ţiganilor, dat fiind portul colorat şi faptul ca pâna nu de mult (sfârşitul anilor ’50, când a avut loc procesul de sedentarizare) au trăit la cort. Ce voiam să ilustrez prin aceste discursuri care apar în conversaţii uzuale este faptul că romii din neamuri diferite nu au sentimentul apartenenţei la o etnie, şi mai mult decât atât, acest lucru nu trebuie să ne mire. Hărţile mentale pe care şi le construiesc oamenii de rând, referitoare la incluziunea şi respectiv excluziunea într-o şi dintr-o categorie de persoane, se bazează de cele mai multe ori pe experienţe proprii de interacţiune socială în care au loc confruntări de valori morale şi credinţe. Fără excepţie, orice neam de romi vorbitori de limba romani îşi zic roma, pluralul de la rom, care înseamnă bărbat însurat cu copii, dar şi “om”, adică persoană morală. Ceilalţi sunt mai puţin “oameni”, adică nu respectă acelaşi set de valori morale. Fiecare neam de roma consideră alte neamuri care îşi zic roma nedemni de a fi incluşi în categoria oamenilor de treabă, ca să zic aşa, numindu-i ţigani. Într-un mod care ne poate părea paradoxal, neamuri de romi care vorbesc dialecte foarte puţin diferite ale aceleiaşi limbi nu simt nicio afinitate culturală unii cu alţii. Etnia romilor este o invenţie, aşa cum orice naţiune este o invenţie. Ea este un construct al elitelor rome, la fel cum naţiunea română este un construct al literaţilor romani de secol XIX. Acest construct gravitează în jurul unor elemente care sunt considerate a fi comune populaţiei circumscrise de etnie: istorie, limbă, bagaj cultural şi simbolul steagului. Pe teren, nu există “romii” vizaţi de proiectele sociale: o categorie omogenă care ar avea conştiinţa unei istorii comune şi ar împărţi caracteristici culturale. Există, mai degrabă, o multitudine de neamuri de romi, care nu se auto-identifică nici măcar pe criterii profesioanale, aşa cum îi identificăm noi când îi clasificăm ca ursari, căldărari, cortorari etc. Cortorarii nu au în limba lor un echivalent pentru aceasta denominaţie dată de Gadgii, ne-romi.

Studiile de antropologie despre romi arată că romii nu au o cultură a lor: sunt bricoleuri prin excelenţă: iau obiecte şi practici din cultura populaţiilor în vecinătatea cărora trăiesc şi le investesc cu sensuri proprii. Cultura în înţelesul ei clasic, de univers de simboluri şi înţelesuri împărtăşite de o populaţie bine delimitată pe criterii teritoriale, istorice şi lingvistice, este un concept inoperant în cazul romilor. De aceea, aceştia nu au făcut obiectul studiilor de antropologie pâna în anii ‘80, când disciplina şi-a mutat interesul de la societăţile cu graniţe culturale fixe la fluxul de informaţie şi obiecte şi la fluiditatea graniţelor culturale. Studiile monografice de tradiţie franceză despre romi (Leonardo Piasere, Patrick Williams), scriu că romii se raportează la universul înconjurător, incluzând aici populaţiile din care acesta este constituit, ca la “natură”, din care iau, selectiv, obiecte şi practici pe care le supun unui proces de domesticire sau culturalizare. Astfel, populaţii pe care noi le clasificăm ca fiind marginalizate îşi creează un univers de reprezentări în care ei apar ca fiind centrul lumii. Nu fac asta datorită unui soi de falsă conştiinţă care ar nega evidenţa marginalizării sociale, de care de altfel sunt perfect conştienţi. O simt pe pielea lor atunci când într-un bar nu li se serveşte o bere sau când un şofer de taxi refuză să îi ia în maşina, numai că în logica lucrurilor şi a valorilor la care ei se raportează astfel de evenimente pe care noi le numim “discriminatorii” nu afectează sistemul intern de referinţă la care se raportează un rom pentru a fi considerat ca atare de semenii lui. Pentru cortorari de exemplu, acesta înseamnă performarea în viaţa de zi cu zi a unor practici care sunt menite să ducă la perpetuarea, într-un mod semnificativ, a ciclurilor generaţionale. Pentru Manusii studiaţi de Williams, respectul arătat morţilor este ceea ce contează în definirea categoriei de persoană şi în procesul de incluziune. Sunt gesturi şi practici care rămân invizibile pentru outsideri şi care datorita invizibilităţii şi impenetrabilităţii lor au, ca sa zic aşa, forţă regenerativă pentru romi. Îi fac pe cei pe care noi ii considerăm “marginali” să se simtă a fi punctul de referinţă al lumii. Care ar putea fi, în cazul acesta, miza unor proiecte sociale concepute special pentru o categorie presupus omogenă şi “marginalizată”?

Încep cu educaţia. În ultimul timp se fac (impersonalul trimite la o masă amorfă de ong-uri, programe guvernamentale şi “recomandări” ale UE) eforturi pentru scăderea abandonului şcolar printre romi sau pentru asigurarea accesului romilor la educaţie.

Ca să discut acest aspect, o să mă întorc la tanti Maria şi cortorari, romii pe care îi cunosc cel mai bine. Am spus deja că tanti Maria nu are şcoala, nu ştie să scrie sau să citească, şi asta n-o împiedică în niciun fel să se descurce în viaţă. Mulţi cortorari de vârsta lui tanti Maria mi-au spus că important e să ai “şcoala vieţii”, şi asta nu înveţi într-o instituţie a învăţământului de stat. Totuşi, cortorarii mai tineri, mai ales băieţii care îşi doresc cu tărie un carnet de condus maşina, au nevoie să stie să scrie şi să citească pentru a-l obţine. Totuşi, ei se raportează la şcoală ca la o obligaţie, nu ca la un drept al lor şi după ce fac eforturi să se acomodeze la scoală nu reuşesc totuşi să frecventeze, în medie, mai mult de patru clase. Cum explicăm asta? După părerea mea, cauza ar sta în prapastia care desparte filosofia care stă în spatele sistemului educaţional formal şi filosofia din spatele pedagogiei vernaculare. Avem pe de o parte o pedagogie explicită, în care o figură autoritară, învăţătorul sau profesorul, negreşit o persoană matură, comandă nu doar fluxul de informaţie în clasă, dar exercită măsuri şi dispoziţii cu caracter obligatoriu. Pe de altă parte, avem cortorarii care îşi cresc copiii fără a face uz de pedagogii explicite. Când sunt mici, la 1-2 ani, copiii sunt lăsaţi în grija altor copii mai mari de vârstă, şi care de cele mai multe ori nu au peste 10 ani. Copiii cresc astfel fără figura unei autorităţi mature. Unu la mână. Ar mai fi apoi un al doilea aspect al “educaţiei” vernaculare: copiii participă fără restricţii la toate discuţiile şi activităţile celor mari, pe care îi imită neîncetat. Cuplate, aceste fapte ale puericulturii la cortorari determină la copii un grad ridicat de autonomie şi responsabilitate. De la aproximativ 3 ani încolo, copiilor li se dau bani pe mână: merg singuri, ţanţosi ca nişte oameni mari, la magazinul din sat să-şi cumpere ceea ce ei doresc, nu ceea ce decid părinţii lor că ar fi bine să mănâce sau să bea. Maturii îi tratează ca pe egalii lor: îi provoacă să vorbească despre bani, maşini şi mai ales să se laude cu ce pot să facă şi cu posesiunile lor. Acum închipuiţi-vă aceşti copii, cu cei “7 ani de acasă”, în bancă în clasa întâi, cu o învăţătoare care le ordonă să stea cu mâinile la spate! Am avut ocazia să vad copii de cortorari la ore, în clasele primare: erau cei mai timoraţi din clasă!

Dacă mă întrebaţi pe mine, reducerea abandonului şcolar printre romi şi accesul la educaţie al romilor ar trebui să pornească de la o înţelegere adâncă a incongruenţelor dintre pedagogia instituţională şi cea vernaculară. Cred că tentativele de “integrare” prin educaţie a romilor ar trebui să ia în considerare mai degrabă reformarea pedagogiei instituţionale, decât să pledeze pentru “nediscriminare”, cel puţin în cazul cortorarilor. Bineînţeles că problemele privind accesul la educaţie sunt mai complexe decat atât, şi nu pot fi expediate în cele câteva rânduri ale acestui articol. Mă gândesc acum la lipsa căilor de acces la şcoală în mediul rural, la deficienţele din infrastructură. Dupa părerea mea însă, acestea sunt probleme de ordin social, şi programele care îşi propun să le rezolve ar trebui să le trateze ca atare.

O altă direcţie a programelor de integrare este ocuparea forţei de muncă. Am tot auzit de cursuri de formare sau reconversie profesională. Ele urmăresc dezvoltarea unor competenţe care sunt necesare pentru obţinerea unui job pe piaţa de muncă formală, fie ea în sistem de stat sau privat. Asta presupune de obicei o funcţie care recunoaşte un superior într-un sistem ierarhic de muncă. Cortorarii nu au fost niciodată anjajaţi la stat sau în sistemul privat. Asta nu înseamna că nu muncesc: lucrează în cupru şi merg la cerşit. Când am mers cu ei în Italia la cerşit, ni s-a oferit de lucru în agricultură. Stiţi care a fost reactia cortorarilor? Să muncească combinele şi tractoarele, noi nu ne băgăm la patron! Cel mai simplu ar fi să tragem concluzia, de aici, că romilor nu le place să muncească, un stereotip la fel de frecvent cu cel care afirmă că cerşitul ar fi o chestie specifică culturii romilor. Nimic mai mai puţin adevărat! Ce e adevarăt e faptul că romii cortorari sunt persoane independente şi autonome (vezi şi mai sus discuţia despre copii şi educatie) care muncesc pentru ei şi familiile lor, nu pentru niste instanţe superioare ierarhic. Prin asta au supravieţuit. Când aduc acest subiect în discuţiile cu prietenii, aud de cele mai multe ori acelaşi argument: că vorbesc despre romi “tradiţionali” care au o “meserie” a lor. Nu cred că despre asta este vorba: prelucrarea metalelor a fost preluată de la Gadgii şi nu este altceva decât o “combinaţie” care a mers într-o anumită perioadă şi în anumite locuri. Cunosc cortorari care nu au lucrat niciodată în cupru şi au practicat agricultura. Iar cei care au lucrat în cupru au combinat asta cu cerşitul sau comerţul cu mobilă veche. Ce-i caracterizează pe cortorari nu este “meseria tradiţională”, ci spiritual antreprenorial, care înseamnă o capacitate sporită de a se adapta la schimbări sociale şi politice, la transformări ale statului, pe care cortorarii le-au capitalizat. Au ştiut, deci, să se adapteze cerinţelor pieţei. Acolo unde noi vedem populaţii “marginalizate”, “excluse” de pe piaţa muncii, spiritual antreprenorial este prezent.  Nici la Pata Rât şi nici în Ferentari romii nu mor de foame, şi spunând asta nu pot să nu mă gandesc la acţiunea recentă a unor ONG-uri care din spirit “civic” au dus la Pata Rât, ca să îi hrănească pe romi, o cantitate enormă de iahnie de fasole. Există aici o similitudine bătătoare la ochi cu evenimentele la care “la popor” i se servesc ceremonial mici şi bere gratis înainte de alegeri, şi pe care persoanele implicate în acţiunea de la Pata Rât le privesc cu siguranţă cu ochi critici! Mă întreb oare valoarea persoanelor care trăiesc la Pata Rât se poate măsura în cele “40 de kilograme de fasole, 20 de kg de ceapă, 20 de kg de carne afumată sau carne de porc” şi lista continuă? Romi dar şi ne-romi care trăiesc la Pata Rât şi în Ferentari au dezvoltat activităţi economice informale, cum ar fi colectarea fierului vechi sau reciclarea selectivă a gunoiului şi, după părerea mea, în asta constă valoarea lor. Decât să îi hrănim cu iahnie de fasole şi să dezvoltăm programe de reconversie profesională, poate ar fi mai indicat să le pontenţăm valoarea. Nu am auzit încă de tentative de includere într-un cadru legal a activităţilor economice informale, de programe care să sustină demersuri de înfiinţare de SRL-uri sau PFA-uri. Cred că în felul acesta “romii” vizaţi de programele de “integrare” nu ar mai fi trataţi ca nişte marionete pe care “le plasăm pe piaţa muncii”, ci ca persoane stăpâne pe destinul lor.

Nici in privinţa locuirii programele pentru romi nu s-au dovedit foarte eficiente până acum şi cred cu tărie că una din cauzele majore a eşecului a fost, şi aici, ca şi în cazurile discutate mai sus, lipsa de respect pentru ceea ce sunt romii şi ce pot să facă cu viaţa lor. Îmi vin în minte câteva încercări eşuate de a construi şi oferi locuinţe romilor. Cazul celebru al comunei Rotunda, din judeţul Bacău, când aproximativ 1 milion de euro au fost investiţi în construcţia unor case pe un deal izolat de satul inundat, case care au devenit locuinţe de weekend pentru orăşenii cu bani (mai multe informaţii în articolul lui Vlad Ursulean). Ideea izolării teritoriale a romilor este într-adevăr scandaloasă şi a fost aplicată deja în prea multe alte cazuri, Baia Mare, Călăraşi etc. Ce se citeşte printre rândurile articolelor de presă care condamnă pe bună dreptate încercările de ghetoizare a romilor este faptul că unii romi nu şi-au pus nici cea mai mică speranţă în programele sociale de locuire şi şi-au construit prin forţe proprii casele pe care le-au vrut. La Rotunda, romii “sinistraţi” şi-au construit singuri palate, se pare. În aceeaşi ordine de idei, eram odată într-un camp de romi în Italia şi am asistat la urmatoarea scenă: nişte romi din Bacău arătau romilor din fosta Iugoslavie poze cu casele lor din România, case cumsecade, îngrijite, dacă vreţi chiar impunătoare. Romii din fosta Iugoslavie, care se aflau în relatie de patron-client cu romii din Bacău (aceştia din urmă erau angajaţi de primii care, ajunşi în Italia înca din anii ‘70, au dezvoltat reţele antreprenoriale de colectare a fierului vechi) au început să râdă copios: “astea trebuie să fie case făcute din ajutoare sociale!” Pentru proprietarii caselor asta a fost cu adevarat o ofensă! Mi-au povestit ulterior ce mult au muncit pentru casele lor din România, unii din ei fuseseră victime ale inundaţiilor. Au mers la cerşit cu poze cu casele avariate şi au facut bani, prin muncă proprie, să-şi ridice casele cu care se mândreau acum! Ideea era că nu concepeau jignire mai mare decât aceea că ar fi avut nevoie de ajutor extern pentru ridicarea caselor. Câte oare din programele sociale de locuire se raportează la romi ca la persoane capabile nu doar să-şi ridice prin forţe proprii o casă, dar şi să se confrunte neîncetat cu problemele de zi cu zi care apar? Câte oare din aceste programe îi tratează pe romi nu cu compătimire, dar cu respect?

Nu mă înţelegeţi greşit, nu vreau să proclam sus şi tare că romii nu au nicio problemă. Cred însă că acolo unde sunt probleme, acestea sunt mai degrabă de ordin social decât de factură etnică, iar etnicitatea e de cele mai multe ori mobilizată în atragerea fondurilor. Pentru acest lucru, nu există o instanţă incriminată, ci o multitudine de actori, EU, statul naţional, ONG-urile, elitele rome, care nu pot fi clasificaţi ierarhic pentru “vina” pe care o poartă şi care se influenţează reciproc în programele de “integrare” pentru romi. Că aceastea au eşuat, a devenit un loc comun. Valeriu Nicolae face pe blogul lui o critică bună, după părearea mea, a circulaţiei europene şi naţionale a fondurilor alocate pentru “îmbunătăţirea situaţiei romilor”. Printre altele, Valeriu Nicolae atacă şi ONG-urile rome care urmăresc păstrarea vizibilităţii şi atragerea fondurilor în buzunare proprii. Cred, însă, că are numai parţial dreptate. Romii ONG-isti pe care i-am cunoscut eu sunt persoane dedicate, care cred cu tărie că pun umărul la “emanciparea” romilor. Dar tocmai aici vine problema: ce soi de “emancipare”, “integrare” sau cum i-o mai zice e aia? Aşa cum bine remarcă Valeriu Nicolae, de la EU vin nu doar bani pentru romi, ci vin şi soluţii. De cele mai multe ori, soluţiile sunt copiate dupa model american, unde lupta “antidiscriminare” a început înca din secolul XIX, dar oare cu ce rezultate? Au dispărut ghetourile? Frecventează copiii de culoare şcolile la care merg copiii de white collars? Au romii din România nevoie de “integrare”? Cred că n-ar fi foarte bucuroşi să afle că nu sunt “integraţi” în societatea românească. Martin Olivera, antropolog francez care a facut cercetare la romii gabori din România şi a cărui carte tradusă de curând în româneşte o recomand călduros, lansează teza, deloc de ignorant, că există forme de integrare “tradiţionale”, “from below” ca să le zic aşa, care funcţionează în paralel cu, dar şi mai eficient decât, formele de “integrare” propuse de organizaţiile non-guvernamentale şi structurile (supra-)naţionale. Când tanti Maria mă-nvăţa să mă feresc de ţiganii de pe vale credeţi că îi “discrimina” pe aceştia din urmă, atât prin folosirea noţiunii de ţigan, care cumulează sterotipuri negative, cât şi prin sfatul de a evita interacţiunea socială cu ei? Ei bine, aflaţi că am vazut ţigani trecând pragul porţii lui tanti Maria, veneau la lucrul cu ziua fie la sapă, fie la legat de vie. Ca să-mi lămurească întrebările, tanti Maria mi-a zis că ţiganii care îi intrau în curte erau ţigani buni, nu d-ăia răi. Într-un mod similar cu tanti Maria operăm şi noi cu categoriile sociale: persoanele cu care interacţionăm le includem în lista celor dezirabile, cei cu care nu interacţionăm şi despre care nu avem o cunoaştere nemijlocită sunt indezirabili şi periculoşi. Ţiganii răi sunt cei cu care nu am luat niciodată contact, ei nu există ca şi grup social real, sunt doar imaginari. Dupa părerea mea, o ficţiune sunt şi romii pe care dorim să-i “integrăm”.  Dacă le-am acorda timp să-i cunoaştem, i-am trata cu respect, recunoscându-le statutul pe care îl ocupă în societate.

 

Temele SocialAtac sînt sprijinite de Fundaţia Friedrich Ebert România 
Opiniile exprimate de autori nu reprezintă cu necesitate poziţia FES
 

Comentariile nu sunt permise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.