Un act de impostură intelectuală: Ioan Stanomir despre Revoluția Rusă

Benjamin Nathans a observat recent că există peste 20.000 de cărți despre Revoluția Rusă scrise în ultima sută de ani, altfel spus, vreo două decenii de lectură intensă pe marginea subiectului. E imposibil să mai publici ceva despre această temă fără să simți greutatea tradiției, fără, așadar, o minimă precauție profesională și intelectuală.

 

Nu este, desigur, cazul profesorului Ioan Stanomir. Fără să fie istoric, fără să fie specialist, fără să cunoască limba rusă, Stanomir a scris totuși un volum cu arborescentul titlu: Rusia, 1917. Soarele însângerat. Autocrație, revoluție și totalitarism (Humanitas, 2017). Însă cartea este și nu este despre Revoluția Rusă. Cum lămurește autorul încă din prefață: „Cartea de față nu se vrea a fi o istorie a Revoluției Ruse, nici a Rusiei sau a URSS. Ea reprezintă un modest efort de reflecție în marginea modului în care anul 1917 se înrădăcinează în tradiția rusă și în cea europeană, pe de o parte, și a manierei în care el stabilește precedentul instituind un nou regim politic cu vocație universală, pe de altă parte” (p. 5).

 

Un modest efort de reflecție, într-adevăr. De fapt trebuie spus direct: scopul volumului lui Stanomir este unul fatic și performativ. El are un singur obiectiv: cu ocazia centenarului Revoluției Ruse să reia public toate clișeele anticomuniste referitoare la acest eveniment și la comunism în general. Funcția sa este așadar una pur ideologică, nu științifică sau intelectuală. Din acest punct de vedere, Stanomir își face treaba foarte bine, în sensul că nu-i scapă niciun clișeu sau loc comun anticomunist. Le repetă școlărește pe toate: comunismul înseamnă Gulag și crime; există o continuitate de substanță între Marx, Lenin, Stalin și regimurile comuniste postbelice, bolșevicii au fost o sectă gnostică și violentă, preluarea puterii de către bolșevici în octombrie (noiembrie) 1917 a fost o lovitură de stat, comunismul e utopic, formează oameni noi spălați pe creier și distruge proprietatea privată, baza libertății și prosperității – și tot așa. În ultimă instanță, scopul nu este de a spune ceva despre Revoluția Rusă (cu excepția faptului că a fost criminală și că a dus la Gulag, observație repetată ad nauseam), ci de războire cu stânga contemporană. Pentru Stanomir, momentul centenarului este un prilej de luptă cu stânga globală actuală, aflată încă în mrejele comunismului și ale lui Lenin. Ca orice mișcare ideologică anticomunistă, deși pare că vorbește despre trecut, și această carte are un rol politic și ideologic foarte concret în prezent.

 

Dacă volumul ar fi fost doar atât, o reafirmare a poncifelor anticomuniste, nu aș fi scris despre el. Oricum e extrem de greu de citit literatură anticomunistă, pentru că seamănă cu un roman polițist prost: știi de la prima pagină cine e vinovatul, nu există suspans, nu există acțiune, ci doar o lungă înfierare a acestuia. Însă volumul lui Ioan Stanomir e surprinzător chiar și în câmpul producțiilor anticomuniste, datorită precarității construcției și a argumentelor. Fără a jigni pe nimeni, pe alocuri textul pare a fi transcris de pe referate.ro.

 

Problemele încep încă de la structură. Deși spune că nu va face istoria Rusiei sau a URSS, volumul chiar asta face. Primele 80 de pagini condensează istoria Rusiei de la Petru cel Mare la Primul Război Mondial. Chiar și pentru cei mai mari și talentați istorici o asemenea sinteză ar ridica dificultăți serioase. Din mâinile lui Stanomir iese o narațiune ce combină informații istorice la nivel de manual de liceu cu observații la limită halucinante. Iată câteva exemple. Să începem cu o veste trăznet: „Modernizarea accelerată – iar aceasta este o dimensiune rusă – confruntă autocrația cu provocarea ce decurge din apariția contestării” (p. 18). Pare a fi o descoperire epocală faptul că modernizarea accelerată este o dimensiune rusă doar în condițiile în care o asemenea observație chiar are vreun sens.

 

Puțin mai jos ne întâlnim cu primele protocronisme care domină narațiunea acestei cărți: „Rusia este un despotism ce nu poate aspira la gradul sovietic de control și de teroare birocratică” (p. 20). Ar fi cam greu ca Rusia țaristă să aspire la ceva ce nu cunoaște, dar astea sunt detalii irelevante având în vedere că scopul lor este de a pregăti terenul înfierării Revoluției și bolșevicilor.

 

Dar până acolo, mai citim: „De la țari, împărații occidentali împrumută această voluptate ipocrită a lichidării fizice. Crima de palat este decor familiar, dar ea nu egalează în ferocitate exterminarea metodică din care bolșevicii vor face o artă de guvernare” (p. 20). Săracii împărați occidentali, fără influența malefică a țarilor n-ar fi aflat de voluptatea ipocrită a lichidării fizice. Ar fi trăit netulburați în lumea lor pașnică și blândă. Probabil că s-au făcut concedieri masive la Editura Humanitas și nu mai există redactori, pentru că altfel e greu de crezut cum o asemenea frază a putut fi publicată.

 

Concluzia primei părți a cărții este destul de clară: de la Petru cel Mare încoace (dacă nu chiar de la apariția statului rus), Rusia a fost un despotism. Despotismul, autocrația sunt de fapt parte din ADN-ul rusesc. E normal ca un asemenea context să favorizeze apariția bolșevismului, stalinismului și în cele din urmă a putinismului. Pentru Stanomir, de la Petru la Putin, trecând prin Lenin și Stalin, există o linie de continuitate dată de un anumit caracter rusesc sui generis. Rusia efectiv nu poate fi o democrație occidentală pentru că altfel n-ar mai fi Rusia. Întotdeauna despotismul și autocrația vor triumfa, vor găsi o formulă de articulare politică asupra statului, în detrimentul, desigur, celor câtorva elemente luminate ale elitei care și-ar dori democrație și liberalism, dar în schimb sfârșesc deportate sau ucise, indiferent de epoca istorică despre care vorbim.

 

Drumul spre această concluzie este presărat cu o serie de alte observații ce merită reproduse. De exemplu: „Ecaterina este un Ianus Bifrons ce domenște peste un imperiu a cărui vocație europeană este contrazisă nu doar de gigantismul geografic, ci și de propria efigie de Gorgonă” (p. 30). Nasol cu efigia de Gorgonă, e limpede. Lucrurile oricum nu pot sta bine pentru Rusia, orice ar fi: „Și chiar dacă Franța sau Anglia își au propriile colonii penitenciare, Siberia întruchipează imperiul frigului și al opresiunii” (p. 31). Observația aici e cu dublă bătaie: Siberia ca simptom al înapoierii Rusiei față de Vest, dar și marcă a continuității spiritului rus. Rusia e Siberia, deci nu poate fi vreodată europeană. Pasul logic următor e inevitabil: „Lenin e produsul organic al acestui mediu mutant, fără corespondent în Vest” (p. 40). Lăsând la o parte metaforele biologice mobilizate pentru a individualiza Rusia ca patologică în raport cu Occidentul, merită notat la acest punct că Lenin este un produs tipic, paradigmatic rusesc. Vom vedea imediat cum lucrurile vor lua o altă turnură.

 

Pe măsură ce ne apropiem de 1917, explicațiile se precipită tocmai pentru a impune o interpretare a revoluției cu aerul că aceasta se impune de la sine: „Reforma de la 1861 nu poate modifica însă matricea lumii rurale, care nu se integrează în spațiul modernității. Chiar și emancipați, țăranii nu sunt și nu pot fi cetățeni. Decalajul dintre universul occidental și cel al comunei rămâne intact” (p. 59). Sau : „Idealizarea poporului în accepțiunea rousseauistă, face din radicali o castă de mandarini seduși de fantasme. Cât despre stat, anul 1917 confirmă fragilitatea construcției edificate în 1861. Distanța dintre ofițeri și soldați este socială și antropologică, în egală măsură” (p. 60). Implicația e clară: radicalii revoluționari se vor sprijini pe țărănimea înapoiată pentru a pune capăt țarismului. Țăranii nu sunt și nu pot fi cetățeni, dar pare că nici nu sunt oameni – altfel ce ar putea însemna distanța antropologică care îi separă de ofițeri, adică de clasa conducătoare țaristă. Pentru Stanomir, țăranii nu sunt victime ale înapoierii și sărăciei tocmai datorită politicilor de clasă țariste, ci elementele perturbatoare care fac imposibilă reforma democratică a țarismului, cât și baza socială a bolșevicilor : „Țărănimea, inertă și suspectă pentru marxiștii ortodocși, este bazinul de energie revoluționară” (p. 65). Nu e clar, în această interpretare, cât e revizionism și cât e ignoranță cu privire la ce s-a scris pe subiect până acum.

 

Partea a doua a cărții debutează cu Primul Război Mondial și se termină cu prăbușirea URSS-ului în 1991. Paradoxal, din cele peste 100 de pagini ale acestei părți, abia 30 discută despre perioada revoluției. De fapt, nici acestea nu sunt despre Revoluție, ci despre Lenin. Aici sunt de găsit și cele mai contradictorii afirmații ale volumului.

 

Stanomir încearcă să stabilească întâi care este statutul Revoluției Ruse în istoria Rusiei. Prima parte părea să sugereze că Revoluția reprezintă mai degrabă o continuitate cu spiritul rus și cu autocratismul inerent acestuia. Acum însă, revoluția bolșevică este de fapt o ruptură, un nou proiect de stat și societate, izvorât din mintea lui Lenin și pus în aplicare cu brutalitate de bolșevici (p. 110), inspirația sa fiind deopotrivă Revoluția Franceză, Comuna din Paris și scrierile lui Karl Marx. Pentru Stanomir, revoluția este, așadar, deopotrivă ruptură și continuitate, totodată ceva exterior și profund caracteristic Rusiei. Logic și clar.

 

Lucrurile stau la fel în cazul lui Lenin. În prima parte a cărții, Lenin părea un produs tipic al intelighenției ruse din timpul țarismului. Apoi „leninismul este un amestec de radicalism rus, de blanquism și de marxism” (p. 70), pentru ca ceva mai încolo Stanomir să noteze: „Centralitatea moralei revoluționare este parte din genomul său rus” (p. 99). Pentru a puncta decisiv, Stanomir mai scrie: „Leninismul este ecoul familiar al lui 1792/1793. Inovațiile leniniste le rafinează pe cele ale iacobinilor francezi” (p. 97). De asemenea, logic și clar: Lenin este deopotrivă întruchiparea exemplară a genomului rus, a tradiției iacobine, a marxismului, a blanquismului, a intelighenției ruse și a lui însuși: „Lenin are, în mentalitatea sa, un aer de cuceritor, sedus de grandoarea planurilor pe care le țese. Lenin este un cuceritor ideocratic, a cărui ambiție nu este exercitarea în lux a puterii, ci nașterea unei noi lumi. În el se află ascuns însuși Prometeu” (p. 110).

 

Faptul că Stanomir avansează interpretări contradictorii, care se exclud reciproc, fără ca măcar să sesizeze acest lucru nu este, culmea, cel mai frapant lucru. Lucrurile iau o întorsătură dramatică atunci când apar afirmații pentru care un student nu ar primi notă de trecere. De exemplu, în prefață, Stanomir scrie cu referire la marxism-leninism: „Esențială este încrederea în puterea ideilor de a antrena schimbarea societății și a omului” (p. 7), pentru ca mai apoi să afirme: „Ideile sunt, pentru comunism, suverane și indiferente față de elementul uman” (p. 106). Oricine a citit măcar manualul de filozofie de clasa a doisprezecea știe că lucrurile stau fix pe dos: marxismul (și leninismul) este prin excelență materialist. Ideile sunt orice numai suverane nu și cu siguranță nu antrenează schimbarea societății și a omului. O asemenea eroare de bază ar fi suficientă să discrediteze pe oricine din punct de vedere academic și intelectual pentru totodeauna, indiferent de orientarea ideologică. Însă în spațiul local, ignoranța pare că funcționează mai degrabă în sensul consacrării publice.

 

Aventurile lui Ioan Stanomir pe terenul marxismului continuă, cu aceleași rezultate perplexe. Mai întâi, pentru Stanomir, „Marx este, așa cum nota Kolakowski, un filosof german” (p. 95), tot așa cum Lenin, ceva mai sus, este un „marxist rus”. O dată ce terenul epistemic a fost bine fixat în acest fel subtil, autorul se lansează direct, fără milă, împotriva marxismului. Pentru Stanomir marxismul este un „bastard al Luminilor”, dar și „cea mai înaltă formă de raționalism” (p. 94). Mai mult, „meliorismul marxist duce până la ultimele consecințe ambiția Luminilor de a salva omenirea din chingile superstiției și exploatării (…) Escatologia lui Marx este simplă și seducătoare. Înaintarea spre viitor este marșul victorios al clasei muncitoare (…) Critica la adresa proprietății private este centrală în reflecția marxistă (…) Socialismul lui Marx este o filozofie angajată, o tentativă nu doar de a interpreta, ci și de a schimba” (p. 94-95). Ideea e clară și arhicunoscută: în marxism se află germenii totalitari ai leninismului și ai stalinismului. Sigur, dar chiar acesta să fie nivelul de angajare a lui Marx pentru cineva care predă la o universitate de științe politice?

 

Precum e cazul în mai multe scrieri anticomuniste, ignoranța despre subiectul discutat nu e suficientă. Întotdeauna e nevoie de puțină manipulare prin omisiune. Stanomir pare că măcar asta stăpânește bine. Discutând textul-cheie al lui Lenin Statul și revoluția, Stanomir vede în el „manualul pe baza căruia poate funcționa orice regim totalitar de inspirație marxist-leninistă” (p. 103). Ciudat, totuși, pentru că textul este de fapt despre abolirea statului în comunism. În fapt, ce este remarcabil la acest text e tocmai încercarea lui Lenin de a rămâne fidel ideilor marxiste în contextul particular al situației revoluționare din 1917. Deși Stanomir scrie că „Statul și revoluția stabilește agenda pe care regimul bolșevic o urmează fidel în anii de după 1917” (p. 106) – fără să simtă nevoia de a argumenta sau justifica această afirmație –, în fapt nimic din ceea ce a scris Lenin în acel text nu va fi pus în practică după preluarea puterii, NEP-ul fiind un exemplu în acest sens.

 

Odată preluată puterea de către bolșevici după Revoluția din Octombrie se reinstituie autoritarismul în Rusia și drumul e deschis spre crimele staliniste: „teroarea și lichidarea dușmanilor decurg, legic, din vocația adamică a lui Octombrie” (p. 119). De aici urmează înfierarea tradițională a stalinismului și apoi, ca o nouă performanță, condensarea istoriei poststaliniste a URSS în 20 de pagini. Ar putea părea niște pagini de umplutură, dacă miza lor politică nu ar fi una evidentă. Stanomir folosește acest pretext pentru a se război cu o anumită moștenire leninistă: internaționalismul și, mai ales, lupta de eliberare colonială. „Posteritatea acestui Lenin critic al capitalismului global este copleșitoare ca influență. Identitatea noii stângi revoluționare este de neimaginat în absența gestului fondator bolșevic. Dispariția imperiilor clasice europene nu conduce la abandonarea tezelor leniniste. Neocolonialismul și neoimperialismul sunt obsesiile care modelează imaginarul anticapitalist” (p. 100).

 

În fine, epitaful comunismului cu care se încheie incursiunea în istoria Rusiei și a Revoluției este doar aparent. Pentru Stanomir, moștenirea comunistă și a Revoluției trăiește astăzi în corectitudine politică și luptele pentru emanciparea minorităților (p. 192-193). Gândirea progresistă, educația („un alt nume pentru îndoctrinarea agresivă” [p. 192]), sunt avataruri ale Revoluției Ruse și chiar franceze. La 100 de ani de la Revoluția Rusă, pericolul totalitarismului inspirat de aceasta este iminent. Libertatea are nevoie de apărare.

 

Așadar, cartea lui Stanomir este încă o intervenție în lupta contra sexomarxiștilor care, asemenea lui Lenin în 1917, pare că sunt la un pas de preluarea puterii și instalarea dictaturii bolșevice. Ar fi amuzant dacă nu ar fi parte a unei forme de luptă politică și ideologică cu consecințe imprevizibile. Prezentându-și astăzi această intervenție politică și ideologică sub forma unei incursiuni în istoria Rusiei și a Revoluției din 1917, Ioan Stanomir comite un act de impostură intelectuală. E totodată un gest simptomatic al stadiului la care a ajuns anticomunismul local și al anvergurii actorilor care îl afirmă public.

MRSO 100

Prelegerea ținută de Eric Hobsbawm cu ocazia decernării premiului Deutscher (3 decembrie 1996) s-a intitulat Can we write the history of the Russian Revolution?[1] Titlul, desigur, indică o dublă referință la Trotsky: cel descris de opera majoră a lui Isaac Deutscher[2], dar și la Istoria Revoluției Ruse a lui Trotsky care a fixat într-un mod memorabil și autoritativ istoria acestui eveniment.

Hobsabwm ridică problema scrierii istoriei acestui eveniment din perspectiva a trei presiuni: acumularea permanentă de noi date, materiale și interpertări istorice pe măsura trecerii timpului, la care se adaugă impactul unor evenimente politice asupra analizei (dispariția URSS în 1991 oferind o cu totul altă perspectivă asupra Revoluției din Octombrie decât era posibil anterior acestui moment); presiunea istoriilor contrafactuale și mai ales a opțiunilor politice care subîntind formularea lor (ce s-ar fi întâmplat dacă Lenin nu ar fi ajuns în Rusia în Aprilie? etc.); persistența controverselor în raport cu un astfel de eveniment marcant, atât de partea susținătorilor cât și a detractorilor săi (a fost o revoluție sau o lovitură de stat?). La Centenarul revoluției întrebarea care se pune este dacă mai se poate spune ceva despre acest subiect care să nu fi fost spus deja sau care nu e o banalitate? Probabil că nu, oricum e foarte greu, și în general astfel de evenimente sunt momentele prielnice pentru penibil.

Acumularea de literatură pe acest subiect este într-adevăr atât de covârșitoare încât nimeni, care ține totuși la probitatea sa universitară și intelectuală, nu își poate asuma cu seninătate o perspectivă generală sau casual[3]. Jonathan D. Smele a publicat în 2003 o bibliografie adnotată a scrierilor care se ocupă în mod exclusiv de perioada Revoluției și a Războiului Civil (1917-1921).[4] Autori care au scris despre aceste lucruri, dar în contextul altor discuții (precum Eric Hobsbawm sau Eric Wolf de exemplu), nici nu figurează aici. Chiar și așa, bibliografia are aproape 6000 de intrări, adică aproape două decenii de lectură zilnică pe acest subiect.

De atunci însă a mai trecut o decadă și jumătate, timp în care a avut loc un proces esențial: accesul din ce în ce mai liber la arhivele fostului stat sovietic. Sheila Fitzpatrick, autoarea uneia dintre cele mai cunoscute istorii a Revoluției[5], a amendat-o în 2008 în baza unor noi descoperiri în arhive (munca în arhive oferindu-i totodată materialul pentru trei noi volume în ultimii patru ani). Totodată, numai anul acesta aniversar a prilejuit apariția câtorva duzini de noi volume pe subiect (unele dintre cele mai importante fiind recenzate competent și polemic de Owen Hatherley). Astfel, cu cât istoria Revoluției ruse și a urmărilor sale a ieșit din cadrul polemicilor politice și a intrat în sfera preocupărilor academice specializate, cu atât este mai greu de readus în zona unor considerații generale fără ca această acumulare intelectuală să nu apese ca un coșmar.

Contextul social al Centenarului este de asemenea crucial. Astăzi, singura revoluție care se întrezărește e mai degrabă una de tip fascist. Nu doar că trăim vremuri contrarevoluționare, dar întreaga tradiție comunistă, în care Revoluția din Octombrie avea un rol central, dacă nu chiar fondator, pare că nici n-a existat vreodată. Prăbușirea URSS, înțeleasă ca prăbușire a comunismului și, astfel a oricăror alternative la status quo, a luat locul pe care Revoluția îl ocupa cândva. Revoluția nu mai apare decât din perspectiva dublui său eșec: întâi al stalinismului, apoi, cel total, al URSS – statul pe care se presupune că l-a fondat. Mai mult, disolvarea URSS nu doar că a aruncat Revoluția în irelevanță dar a deschis și un nou puternic curent revizionist. Perioda precomunistă, țaristă, a putut fi astfel reinterpretată din perspectiva eșecului regimului care i-a succedat. Nu întâmplător Centenarul nu va fi sărbătorit oficial în Rusia. Revoluția este considerată un eveniment ambiguu, cu potențial destabilizator, care e mai bine să fie ținut sub preș decât asumat public chiar în țara în care a avut loc.

Însă nu doar acum la Centenar, ci din capul locului, Revoluția a fost însoțită de umbra propriului său eșec. Detractorii săi au văzut în ea o violentă deturnare a cursului normal al istoriei care a dus la dezastru, partizanii acesteia s-au despărțit cu privire la ceea ce a urmat în raport cu ceea ce ar fi trebuit să urmeze după Revoluție (cu reverberațiile cunoscute pentru întreaga mișcare și gândire de stânga de după aceea). Confruntată cu propriile urmări și consecințe (și acestea la rându-le amplu disputate), Revoluția a ieșit, în mai toate variantele, prost.

La acest moment aniversar, și pe acest fundal, cred că se poate face un singur lucru: anume să privim Revoluția din Octombrie dezgolită de semnificația istorică, politică, simbolică, ideologică, culturală, șamd cu care a fost înconjurată și ridicată pe piedestal timp de 100 de ani. Altfel spus, să readucem Revoluția la scara unui eveniment istoric obișnuit și la perspectiva propriei sale istoricității.

Astfel, contra Hobsbawm, pentru care Revoluția rusă a fost momentul fondator al secolului XX[6], ar fi poate mai util să observăm că de fapt Revoluția ca atare a marcat mai degrabă finalul unei perioade istorice decât începutul uneia noi. Revoluția rusă a reprezentat explozia unor antagonisme acumulate în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, atât în Rusia țaristă cât și în interiorul sistemului mondial. Perioada a fost caracterizată deopotrivă de accelerarea competiției coloniale a marilor puteri la nivel global cât și de o ”lungă depresie economică” între 1873 și 1896[7]. Cele două procese sunt legate, iar în ambele Rusia țaristă a avut de pierdut. Expansiunea colonială a adus imperiul în conflict cu Germania și Austro-Ungaria în vest și cu Japonia în est, punând totodată presiune asupra statului pentru gestionarea vastului teritoriu ce se întindea de la Marea Baltică la Pacific. Criza economică a însemnat scăderea prețurilor la nivel global astfel încât deși Rusia era cel mai mare exportator de cereale din lume, profiturile erau neglijabile, sporind totodată în mod semnificativ diferențele de preț între produsele industriale și cele agricole. Situația aceasta de subdezvoltare a fost amplu documentată, dar totodată înapoierea Rusiei a fost exagerată. În definitiv, în preajma primului război mondial Rusia era a cincea putere industrială a lumii, chiar dacă, e drept, semnificativ în urma celorlalte. Deși pauperizarea țărănimii a reprezentat preocuparea principală a reformatorilor și revoluționarilor ruși, factorul cu adevărat destabilizator pentru viața socială a imperiului a fost tocmai dezvoltarea inegală a industriei, în câteva orașe și în jurul unor sectoare cheie. Saltul înainte pe care guvernul a încercat să-l facă prin reformele din anii 1890, când a aderat la standardul aur și a introdus măsuri protecționiste pentru dezvoltarea industriei locale, a dus nu doar la recesiune la începutul secolului XX dar și la crearea unui proletariat insuficient urbanizat, dar rupt de economia de subzistență a satului. Acest proletariat s-a constituit în principala forță politică revoluționară, atât în cadrul revoluției de la 1905 cât și, mai ales, în 1917.

La această problemă de subdezovltare clasică, structurală, s-au adăugat cele generate de dinamica internă a Imperiului, de propriile sale inerții și convulsii. Cel puțin din 1870 și până la revoluția din 1917 societatea rusă a fost caracterizată de ample mișcări sociale reformatoare și revoluționare, aproape toate având un caracter anti-țarist. Pentru orice observator intern sau extern era clar încă din 1870 că regimul țarist este în criză profundă și că schimbare, într-o formă sau alta, este inevitabilă (Din acest punct de vedere Rusia țaristă împărtășea aceleași caracteristici cu vechiul său dușman din sud, Imperiul Otoman și, doar parțial, cu Imperiul Austro-Ungar).

După asasinarea țarului Alexandru II în 1881, instaurearea unui regim mai brutal de supraveghere polițienească și represiune nu a făcut decât să mute diferitele mișcări de rezistență în clandestinitate și în exil, dar nu a reușit să diminueze forța și amploarea acestora. Din contră, acesta a fost de altfel contextul în care au apărut, s-au format și au acționat viitorii actori centrali ai Revoluției ruse din 1905 și 1917. Așa cum a observat deja Lars T. Lih, ideea de avangardă socialistă care lucrează în subteran, folosind diferite tactici pentru a păcăli poliția și cenzura (de la procedeul romantic al deghizării și asumării de identități multiple până la cel de samizdat) nu au fost deloc invenții ale lui Lenin[8]. El doar a sistematizat în scrierile sale ca practici care oricum erau impuse de realitățile țarismului și de acțiunile praktikilor. Mai mult, ideea de acțiune politică pe care Lenin a articulat-o în scrierile sale ca program pentru social democrații ruși a fost, de asemenea, una foarte clasică pentru a doua jumătate a secolului 19: convergența dintre mișcarea muncitorească (în formare și afirmare peste tot în Europa, inclusiv în Rusia) și socialism. Lenin a rămas ferm dedicat acestei idei până în zilele Revoluției, atunci când redactează textul său celebru Statul și revoluția în care confluența dintre revoluționarii socialiști și muncitori reprezintă baza dictaturii proletariatului ce urma să ia locul țarismului dar și urmașilor burghezi ai acestuia.

În Februarie 1917 nu doar că țarul a abdicat sub presiunea străzii, dar întreg statul și sistemul țarist s-au prăbușit în doar patru zile sub greutatea propriilor sale contradicții acumulate istoric și în contextul înfrângerii în război. Evenimentul a fost atât de neașteptat și de neplanificat încât a creat un vid de putere ce a durat de fapt din Februarie până în Octombrie. Regimul țarist a fost înlăturat de la putere nu de o forță politică anume, nici măcar de un grup anume organizat, ci de o mișcare populară spontană, formată la firul ierbii, fără lideri și fără un mesaj ideologic clar, în afară de ”pâine, pace și libertate”. Din acest punct de vedere, modul în care a fost alungat țarul este mai degrabă comparabil cu formarea Comunei din Paris, decât cu preluarea puterii prin revoluție în secolul XX. De altfel, atât pentru Lenin cât și pentru Trotsky elementul de comparație era Comuna din Paris – ea însăși o instanțiere târzie a revoluțiilor pașoptiste, felicitându-se reciproc atunci când au constatat că reușiseră să dețină puterea pentru mai mult timp decât o făcuseră comunarzii.

Printr-o scrisoare trimisă din exil imediat după auzul veștii despre Revoluție, Lenin a schițat ce trebuie făcut în noul context[9]. Pentru el, înlăturarea țarului a fost doar primul pas. Al doilea era acela de a umple golul rămas cu un guvern muncitoresc socialist. Rolul bolșevicilor, așa cum îl vedea Lenin, era acum acela de a canaliza această energie a maselor înspre preluarea puterii. Reluând astfel o idee clasică a socialismului din secolul XIX, lui Lenin îi era mai teamă de o dizolvare a mișcării muncitorești în anarhism, decât îi era de instalarea unui guvern burghez, care putea fi înlăturat prin presiunea maselor organizate.

Ceea ce a asigurat victoria bolșevicilor în revoluție a fost exact insistarea pe folosirea tacticilor cunoscute, decât improvizarea unora noi sub presiunea contextului. Victoria din Octombrie a avut o dublă componentă. Pe de o parte, cea politic-ideologică. Bolșevicii au refuzat compromisul cu facțiunile social-democrate și liberale, au respins ideea unui regim burghez, au transferat puterea la soviete (unde bolșevicii erau în minoritate semnificativă la început) și au respectat cerințele sociale din Februarie, mai ales cu privire la încheierea războiului. În imprimarea acestei direcții, meritul lui Lenin a fost incontestabil, el insistând cu vehemență asupra acestor puncte încă de la sosirea sa în țară (Tezele din Aprilie). Pe de altă parte, bolșevicii au dispuns de o componentă esențială: cea instituțională. Partidul, al cărui număr de membri a crescut de la 25.000 la 250.000 din Februarie până în Iunie, rămăsese singura instituție funcțională după abdicarea țarului. Cu rețeaua sa de cadre și activiști, cu modul său de funcționare și organizare, partidul era singurul în măsură să coordoneze activitatea sovietelor și  să preia puterea. Astfel, Revoluția din Octombrie nu a fost atât o situație de cucerire a puterii de la cineva, ci de asumare a acesteia atunci când nimeni nu era în stare să facă acest lucru.

În ce măsură este însă adevărat că Revoluția din Octombrie a reprezentat momentul prelurării puterii asupra statului și instalarea regimului revoluționar, moment al cărui Centenar ar trebui sărbătorit azi? Așa cum reiese din scrierile lui Lenin, dar și din alte cercetări istorice ulterioare, după ocuparea Palatului de Iarnă bolșevicii nu se ocupă cu guvernarea, ci cu supraviețuirea. Deciziile lor aveau rolul de a asigura un minim de funcționalitate într-o situație volatilă. Izbucnirea Războiului Civil, care a fost anunțat de contestarea puterii bolșevice în chiar ziua Revoluției, a pus capăt și acestei minime forme control, aruncând regimul bolșevic în haos și incertitudine.

Privind atent la contextul istoric, pare mai miraculos faptul că regimul bolșevic a câștigat Războiul Civil decât că a ocupat Palatul de iarnă. Nu e abia acest moment semnul împlinirii Revoluției, momentul de triumf al acesteia, mai degrabă decât secvența Februarie-Octombrie 1917? Alex Callinicos a scris cum între perioada Revoluției din Octombrie și instaurarea ulterioară a stalinismului este adesea trasată o linie de continuitate, de parcă Războiul Civil nu ar fi existat, sau ar fi fost doar un incident minor. În fapt, fără a insista aici prea mult, ruptura pe care Războiul Civil a produs-o în mod practic cu regimul țarist și cu societatea lăsată în urmă de acesta a fost mai semnificativă celei produse de evenimentele din Februarie – Octombrie.

Cu siguranță, Războiul Civil a operat o modificare substanțială în practica politică a bolșevismului. În timpul, și mai ales după Războiul Civil, partidul a încetat să mai fie (doar) elementul de avangardă al mișcării muncitorești și și-a asumat în mod direct reconstrucția statului. În unul dintre ultimele sale texte Lenin a conturat în mod clar această nouă provocare pentru bolșevici:

“Our enemy at the present moment and in the present period is not the same one that faced us yesterday. He is not the hordes of white-guards commanded by the landowners and supported by all the Mensheviks and Socialist-Revolutionaries, by the whole international bourgeoisie. He is everyday economics in a small-peasant country with a ruined large-scale industry. ”

Această fuziune dintre partid și stat a fost definitivată în stalinism, ajungând la forme paroxistice, în care practic cele două s-au confundat. Nimic din doctrina și practica anterioară a bolșevismului nu anunța această traiectorie, nu a fost o moștenire directă a Revoluției, la fel cum nu a fost nimic inerent stalinismului în această decizie. Presiunea obiectivă a situației materiale lăsate în urmă de țarism și exacerbată în timpul Războiului Civil a pus bazele acestei reorientări. Exacerbarea făcută de stalinism a fost inevitabilă privită doar din perspectiva cronicei subdezvoltări industriale a URSS și, după 1933, a pericolului reprezentat de nazism. Însă abia această fuziune a partidului cu statul, partidul care aspiră să facă politică de stat și să dețină puterea asupra statului, suprapunându-se acestuia, reprezintă cu adevărat o formă modernă a politicii. După cum a observat Sylvain Lazarus, aceasta este forma specifică politicii în secolul XX, fie că este vorba de stalinism, nazism sau parlamentarism.

Revenind la Revoluție și privită la scara propriei sale istorii, reverberațiile practice ale acesteia au fost destul de modeste, comparativ cu încărcătura simbolică a acesteia. Modelul leninist de a face politică nu a mai putut fi replicat după aceea. De fapt, încă din timpul Războiului Civil și mai ales după aceea, Lenin însuși începe să abandoneze vechile principii pentru a face față noului context. Împroprietărirea țăranilor prin distribuirea de loturi individuale a avut rolul pragmatic de a-i fideliza pe aceștia cauzei bolșevice, chiar dacă ideea reprezenta o aspirație de secol XIX, care a produs numai efecte negative pe termen mediu acolo unde a fost implementată. Adoptarea NEP-ului în schimb a reprezentat deja semnalul asumării unei politici dezvoltaționiste în care partidul era chemat nu doar să joace un altfel de rol, dar și să facă acest lucru în baza unei alte forme de organizare. De aceea imediat după Războiul Civil, dar cu siguranță după preluarea puterii de către Stalin, partidul bolșevic nu mai avea nimic în comun cu trăsăturile sale anterioare. Praktiki sunt înlocuiți cu cadre iar structura fluidă și pe bază de rețea specifică ilegalității, a fost înlocuită de un mecanism birocratic ierarhic. Partidele comuniste din secolul XX care vor prelua puterea în diferite state ale lumii au avut această înfățișare modernă, de fiecare dată scopul acestora fiind nu doar preluarea puterii asupra statului, ci și fuziunea cu acesta. Mai mult, modul de preluare a puterii în secolul XX de către forțele comuniste (deci cele care se revendicau de la tradiția revoluției din Octombrie) n-a mai avut nimic din specificul revoluției din Octombrie. Trupele de partizani sau gherilele maoiste sau castriste care se organizează în zona rurală pentru a pregăti insurgența armată urbană nu evocă nimic leninist sau octobrist.

Poate aspectul cel mai des uitat în raport cu revoluția din Octombrie este faptul că aceasta nu a fost singurul moment revoluționar al perioadei. Prăbușirea simultană a mai multor imperii (Rus, Otoman, Austro-Ungar, German) la finalul primului război mondial a creat situații revoluționare, unele finalizate chiar cu proclamarea de republici socialiste și sovietice, în mai multe locuri din Europa. Singura diferență este că, din diverse motive, doar cea din Rusia a reușit să supraviețuiască contrarevoluției. În ultimă instanță triumful Revoluției bolșevice este și rezultatul unei contingențe istorice, al unei întâmplări, care capătă semnificație retrospectiv, doar ca urmare a faptului că așa au stat până la urmă lucrurile. Că astăzi îi aniversăm pe bolșevicii lui Lenin și nu pe comuniștii lui Eugen Levine sau Bela Kun este și rezultatul unor serii de circumstanțe istorice foarte particulare care nu are nimic de-a face cu Revoluția ca atare.

Este neclar cum se va scrie istoria Marii Revoluții Socialiste din Octombrie de acum încolo sau cum se va aniversa bicentenarul acesteia. Cert este că Revoluția este istorie. Revoluția din Februarie-Octombrie a reprezentat încheierea unei secvențe istorice, iar secvența deschisă atunci este la rându-i demult închisă. Cu toate acestea există o lecție fundamentală a acestei Revoluții, inepuizabilă: afirmarea mereu a principiilor de egalitate și dreptate, lupta pentru acestea în orice condiții, cu atât mai mult atunci când acestea sunt ostile și par fără de speranță, și refuzul de a le compromite pentru câștiguri de moment. Această moștenire este ceea ce sărbătorim astăzi.

 

 

[1] În Eric Hobsbawm. On History. London. Abacus. 1997.

[2] Isaac Deutscher. The Prophet. London. Verso. 2015.

[3] Nu este, desigur, cazul în România unde pare că exact lipsa oricărei pregătiri pe subiect oferă baza unei experimări autoritative și autoritare despre acesta. Vezi Ioan Stanomir. Rusia, 1917. Soarele însângerat. Autocrație, revoluție și totalitarism. București. Humanitas. 2017.

[4] Jonathan D. Smele. The Russian Revolution and Civil War: 1917-1921. An annotated bibliography. London. Continuum. 2003.

[5] Sheila Fitzpatrick. The Russian Revolution: 1917-1932. Oxford University Press. 1982.

[6] Eric Hobsbawm. The age of extremes. The short twentieth century: 1914-1991 London. Vintage. 1994.

[7] Michael Roberts. The Long Depression. Chicago. Haymarket Books. 2016.

[8] Lars. T. Lih. Lenin rediscovered. What is to be done in context. Chicago. Haymarket Books. 2005.

[9] V.I.Lenin. Letters from afar. În Slavoj Zizek. Revolution at the gates. London. Verso. 2002

ARTA INSURECȚIEI. Fragment din ”Istoria revoluției ruse”, de Lev Troțki

Oamenii nu fac cu plăcere o revoluţie, aşa cum nu fac cu plăcere un război. Totuşi, diferenţa e că, în război, rolul hotărâtor îl joacă constrângerea, pe când în revoluţie nu există nicio constrângere, dacă nu luăm în seamă constrângerea circumstanţelor. Revoluţia are loc atunci când nu mai există altă cale. Insurecţia, care se ridică deasupra revoluţiei precum un vârf în lanţul muntos al evenimentelor acesteia, poate fi provocată în chip arbitrar tot aşa de puţin ca şi revoluţia în general. Mulţimile atacă şi se retrag de câteva ori înainte de a se hotărî să dea asaltul final.

De obicei, complotul este opus insurecţiei, fiind socotit o întreprindere conştientă a unei minorităţi opusă mişcării stihiale a majorităţii. Şi într-adevăr, o insurecţie victorioasă, care poate fi numai actul unei clase menite să ajungă în fruntea naţiunii, este separată printr-o prăpastie, atât în ce priveşte însemnătatea ei istorică, cât şi metodele sale, de lovitura de stat a unor complotişti ce acţionează pe la spatele maselor.

De fapt, în orice societate organizată în clase există destule contradicţii astfel încât, în ascunzişurile lor, să se poate construi un complot. Experienţa istorică arată că este nevoie totuşi de un anumit grad de boală a societăţii – ca în Spania, Portugalia, America de Sud –, ca politica complotului să găsească mereu cu ce să se hrănească. Un complot pur, chiar şi în cazul unei victorii, poate asigura numai schimbarea la putere a diverselor clici ale aceleiaşi clase conducătoare sau chiar şi mai puţin: schimbarea figurilor guvernamentale. Victoria unui regim social asupra altuia a fost adusă în istorie numai de insurecţia maselor. În timp ce comploturile periodice sunt cel mai adesea o expresie a stagnării şi putreziciunii societăţii, insurecţia populară, dimpotrivă, apare de obicei ca urmare a unei rapide evoluţii premergătoare, care tulbură vechiul echilibru al naţiunii.

(…)

Este indispensabil să înţelegem corect corelaţia dintre insurecţie şi complot, atât în diferenţele, cât şi în completările lor reciproce, mai ales că însăşi folosirea cuvântului „complot” are, chiar şi în literatura marxistă, un aspect contradictoriu, referindu-se atât la acţiunea independentă iniţiată de o minoritate, cât şi la pregătirea de către o minoritate a insurecţiei majorităţii.

Istoria demonstrează, ce-i drept, că, în anumite condiții, insurecţia populară poate învinge chiar şi fără complot. Izbucnind în chip „stihial” din indignarea generală, din proteste disparate, insurecţia poate atrage după sine părţi ale armatei, poate paraliza forţele duşmanului şi răsturna vechea putere.

Aşa s-au petrecut lucrurile, într-o oarecare măsură, în februarie 1917 în Rusia. Cam acelaşi tipar l-a urmat desfăşurarea revoluţilor germană şi austroungară din toamna lui 1918. În măsura în care, în aceste cazuri, în fruntea răsculaţilor n-a existat niciun partid pătruns cu totul de interesele şi ţelurile insurecţiei, victoria ei trebuia să transmită inevitabil puterea în mâinile acelor partide care i se opuseseră acesteia până în ultima clipă.

A răsturna vechea putere este una. A lua puterea în propriile mâini este cu totul altceva. Într-o revoluţie, burghezia poate pune mâna pe putere nu pentru că e revoluţionară, ci pentru că e burghezie: în mâinile ei sunt proprietatea, educaţia, presa, o reţea de puncte de sprijin, ierarhia instituţiilor. Altfel stau lucrurile cu proletariatul: lipsit de avantaje sociale care să existe în afara lui, proletariatul răsculat se poate baza numai pe numărul său, pe unitatea sa, pe cadrele sale și pe statul său major.

Aşa cum fierarul nu poate să ia cu mâna goală un fier încins, nici proletariatul nu poate să ia puterea cu mâinile goale: el are nevoie de o organizaţie potrivită să facă acest lucru. În combinaţia dintre insurecţia de masă şi complot, în subordonarea complotului faţă de insurecţie, în organizarea insurecţiei cu ajutorul complotului se află acel domeniu complex şi plin de responsabilitate al politicii revoluţionare pe care Marx şi Engels l-au numit „arta insurecţiei”. Ea presupune o conducere generală corectă a maselor, o orientare flexibilă în funcţie de condiţiile schimbătoare, un plan chibzuit de ofensivă, prudenţă în pregătirea tehnică şi curajul loviturii.

(…)

Din observaţiile şi reflecţiile produse de eşecul mai multor insurecţii la care a fost participant sau martor, Auguste Blanqui a dedus o serie de reguli tactice, care, dacă nu sunt respectate, fac ca victoria unei insurecţii să fie extreme de dificilă, dacă nu imposibilă. E nevoie, spunea el, de crearea din vreme a unor detaşamente revoluţionare regulate, de conducerea lor centralizată, de dotarea lor corectă, de amplasarea bine chibzuită a baricadelor, de construirea temeinică a acestora şi de apărarea lor sistematică, nu episodică. Toate aceste reguli, impuse de sarcinile militare ale insurecţiei, trebuiau, fireşte, să se schimbe inevitabil odată cu condiţiile sociale şi cu tehnica militară; dar, în sine, ele nu sunt deloc „blanquism”, dacă prin acest termen se înţelege ceva asemănător cu termenul german de „pucism” sau cu aventurismul revoluţionar.

Insurecţia este o artă şi, ca orice artă, are legile ei. Regulile lui Blanqui sunt nişte exigenţe ale realismului militar revoluţionar. Greşeala lui Blanqui nu stă în teorema lui directă, ci în reciproca ei. Din faptul că o incapacitate tactică condamnă insurecţia la eşec, Blanqui a tras concluzia că respectarea regulilor tacticii insurecţionale poate asigura prin ea însăşi victoria. Abia de aici începe opoziţia legitimă dintre blanquism şi marxism. Complotul nu înlocuieşte insurecţia. O minoritate activă a proletariatului, oricât de bine organizată, nu poate lua puterea independent de starea generală a ţării: din acest punct de vedere, blanquismul e condamnat de istorie. Dar numai din acest punct de vedere. Teorema directă îşi păstrează întreaga forţă. Pentru cucerirea puterii, proletariatului nu-i ajunge insurecţia stihială. E nevoie de o organizare corespunzătoare, e nevoie de un plan, e nevoie de un complot. Aşa punea Lenin problema.

Critica lui Engels îndreptată împotriva fetişismului baricadei s-a bazat pe evoluţia tehnicii generale şi militare. Tactica insurecţională a blanquismului corespundea caracterului vechiului Paris,  proletariatului semimeşteşugăresc, străzilor înguste şi sistemului militar al lui Ludovic Filip. Greşeala de principiu a blanquismului stătea în identificarea revoluţiei cu insurecţia. Greşeala lui tehnică stătea în identificarea insurecţiei cu baricada. Critica marxistă s-a îndreptat împotriva ambelor greşeli. Socotind, ca şi blanquismul, că insurecţia e o artă, Engels a arătat nu numai rolul subordonat al insurecţiei în revoluţie, dar şi rolul tot mai puţin important al baricadei în insurecţie. Critica lui Engels n-avea nimic în comun cu renunţarea la metodele revoluţionare în favoarea parlamentarismului pur, aşa cum au încercat, la vremea lor, s-o prezinte filistinii social-democraţiei germane cu ajutorul cenzurii Hohenzollernilor. Pentru Engels, chestiunea baricadei era o chestiune ce privea un element tehnic al revoluţiei. Reformiştii au încercat, în schimb, să deducă din negarea importanţei hotărâtoare a baricadei o negare a violenţei revoluţionare în general. Era aproape ca şi cum ai fi tras concluzia prăbuşirii militarismului în urma unor consideraţii despre scăderea probabilă a importanţei tranşeei într-un viitor război.

Organizaţia cu ajutorul căreia proletariatul nu poate numai să răstoarne puterea, ci s-o şi înlocuiască sunt sovietele. Ceea ce mai târziu a devenit o chestiune de experienţă revoluţionară a fost, înainte de Revoluţia din Octombrie, o prognoză teoretică, ce se baza, ce-i drept, pe experienţa prealabilă a anului 1905. Sovietele sunt organele pregătirii maselor pentru insurecţie, organele insurecţiei, iar după victorie – organele puterii.

Totuşi, sovietele singure nu rezolvă încă problema. În funcţie de program şi de conducere, ele pot sluji unor scopuri diferite. Programul le este dat sovietelor de către partid. Dacă sovietele, în condiţiile revoluţiei – iar, în afara revoluţiei, ele sunt, de fapt, imposibile –, cuprind întreaga clasă, cu excepţia păturilor cu totul înapoiate, pasive sau demoralizate, atunci partidul revoluţionar reprezintă capul clasei. Problema cuceririi puterii poate fi rezolvată numai printr-o anumită combinaţie între partid şi soviete sau alte organizaţii de masă mai mult sau mai puţin echivalente sovietelor.

Un soviet condus de un partid revoluţionar urmăreşte în mod conştient şi din vreme să ia puterea. În funcţie de schimbările situaţiei politice şi de starea de spirit a maselor, el pregăteşte punctele de sprijin ale insurecţiei, leagă detaşamentele de şoc printr-un proiect unitar, elaborează de dinainte planul ofensivei şi al asaltului final, adică introduce complotul organizat în insurecţia maselor.

Bolşevismul a trebuit nu o dată, şi încă cu mult înainte de Revoluţia din Octombrie, să respingă acuzaţiile de complotism şi de blanquism pe care i le aduceau adversarii. De fapt, nimeni n-a dus o luptă aşa de neîmpăcată împotriva sistemului complotului pur cum a făcut-o Lenin. Oportuniştii social-democraţiei internaţionale au luat nu o dată sub protecţia lor vechea tactică eseră a terorii individuale îndreptate împotriva agenţilor ţarismului, respingând critica nemiloasă a bolşevicilor, care opuneau calea insurecţiei de masă aventurismului individualist al intelighenţiei. Dar, condamnând toate varietăţile de blanquism şi anarhism, Lenin nu s-a înclinat nicio clipă în faţa spontaneităţii „sfinte” a maselor. El a studiat mai devreme şi mai profund decât alţii raportul dintre factorii obiectivi şi cei subiectivi ai revoluţiei, dintre mişcarea stihială şi politica partidului, dintre masele populare şi clasa înaintată, dintre proletariat şi avangarda lui, dintre soviete şi partid, dintre insurecţie şi complot.

Dar, dacă este adevărat că nu poţi provoca o insurecţie după bunul-plac şi că, pentru victorie, trebuie în acelaşi timp s-o organizezi la momentul oportun, atunci conducerea revoluţionară are sarcina de a face un diagnostic corect: trebuie să sesizezi din vreme răscoala aflată în creştere, pentru a o complete cu complotul. Intervenţia moaşei în chinurile facerii, oricât s-a abuzat de această imagine, rămâne totuşi cea mai vie ilustrare a amestecului conştient în procesul elementar. Herzen l-a acuzat odată pe prietenul său Bakunin că, în toate planurile lui revoluţionare, el lua mereu a doua lună de sarcină drept a noua. Herzen însuşi era înclinat mai degrabă să nege sarcina chiar şi în luna a noua. În februarie, problema datei de naştere nu s-a pus aproape deloc, pentru că insurecţia a izbucnit „pe neaşteptate”, fără o conducere centralizată. Dar tocmai de aceea puterea nu le-a revenit celor care au făcut insurecţia, ci celor care au frânat-o. Cu totul altfel vor sta lucrurile cu noua insurecţie: ea va fi pregătită în mod conştient de Partidul Bolşevic. Sarcina de a sesiza correct momentul semnalului de atac i-a revenit astfel Statului-Major bolşevic.

„Momentul” acesta nu trebuie înţeles prea literal, ca o anumită zi şi oră: chiar şi pentru naşterea fizică, natura a oferit un interval considerabil de incertitudine, ale cărui graniţe nu sunt studiate numai de arta moşitului, dar şi de cazuistica dreptului succesoral. Între momentul în care încercarea de a provoca o insurecţie este cu necesitate prematură şi duce la un avort revolutionary şi momentul în care circumstanţele favorabile trebuie socotite ca iremediabil pierdute se scurge o anumită perioadă a revoluţiei – ce poate fi măsurată în săptămâni, uneori în câteva luni – în care insurecţia se poate realiza cu şanse mai mari sau mici de succes. Recunoaşterea acestei perioade de timp relativ scurte şi alegerea apoi a unui moment anume, în sensul unei zile şi ore precise, pentru a da ultima lovitură sunt una dintre sarcinile cele mai pline de răspundere ale conducerii revoluţionare. Ea poate fi numită, pe drept cuvânt, o problemă nodală, căci leagă politica revoluţionară de tehnica insurecţiei: mai trebuie oare să amintim că insurecţia, ca şi războiul, este o continuare a politicii, numai că foloseşte alte mijloace?

Intuiţia şi experienţa sunt necesare pentru o conducere revoluţionară, la fel ca şi pentru alte domenii ale creaţiei. Dar asta nu ajunge. Şi arta vraciului se poate baza, nu fără succes, pe intuiţie şi experienţă. Arta descântatului politic e suficientă totuşi numai în epocile sau perioadele care stau sub semnul rutinei. O epocă de mari cotituri istorice nu suportă leacuri băbeşti. Pentru ea nu este suficientă experienţa, chiar inspirată de intuiţie. E nevoie de o doctrină sintetică care să acopere interacţiunea celor mai importante forţe istorice. E nevoie de o metodă materialistă care să permită descoperirea mişcării reale a corpurilor sociale din spatele umbrelor chinezeşti ale programelor şi lozincilor.

Principala condiție a revoluţiei este ca ordinea socială existentă să se dovedească incapabilă să rezolve problemele vitale ale dezvoltării naţiunii. Revoluţia devine totuşi posibilă numai dacă în cadrul societăţii există o nouă clasă capabilă să conducă naţiunea în rezolvarea problemelor impuse de istorie. Procesul de pregătire a revoluţiei înseamnă ca sarcinile obiective, care apar din contradicţiile economiei şi ale claselor, să-şi facă drum în conştiinţa maselor omeneşti vii, schimbându-le forma şi creând un nou raport între forţele politice.

În urma incapacităţii lor dovedite în practică de a scoate ţara din fundătură, clasele conducătoare îşi pierd credinţa în sine, vechile partide se dezmembrează, o luptă înverşunată se desfăşoară între diverse grupări şi clici, speranţele se mută spre o minune sau un făcător de minuni. Toate astea constituie una dintre premisele revoluţiei, extrem de importantă, deşi pasivă.

Dușmănia înverşunată faţă de ordinea existentă şi dispoziţia de a accepta riscul unor eforturi şi jertfe dintre cele mai eroice pentru a duce ţara pe un drum ascendent – asta este noua conştiinţă politică a clasei revoluţionare şi constituie cea mai importantă premisă activă a revoluţei.

Cele două clase principale – marii proprietari şi proletariatul – nu epuizează totuşi corpul naţiunii. Între ele se strecoară pături largi de mică burghezie, care are toate culorile curcubeului economic şi politic. Nemulţumirea păturilor intermediare, deziluziile lor faţă de politica clasei conducătoare, nerăbdarea şi indignarea lor, disponibilitatea lor de a susţine iniţiativa revoluţionară curajoasă a proletariatului sunt a treia condiţie politică a revoluţiei, în parte pasivă, pentru că neutralizează vârfurile micii burghezii, în parte activă, pentru că împinge păturile ei de jos la o luptă directă alături de muncitori.

Intercondiţionalitatea acestor premise e evidentă: cu cât mai ferm şi mai sigur acţionează proletariatul, cu atât mai mare e posibilitatea lui de a atrage după sine straturile intermediare, cu atât mai izolată e clasa dominantă, cu atât mai mare e demoralizarea în mediul ei. Şi invers: descompunerea celor de la putere dă apă la moara clasei revoluţionare.

Proletariatul poate fi sigur de forţele sale – lucru necesar revoluţiei – numai dacă în faţa lui se conturează o perspectivă clară, dacă are posibilitatea de a verifica prin acţiune că raportul de forţe se schimbă în favoarea lui, dacă simte deasupra sa o conducere fermă, sigură şi vizionară. Asta ne duce la ultima condiţie – în ordine numerică, nu ca importanţă – pentru cucerirea puterii: la partidul revoluţionar ca avangardă bine închegată şi călită a clasei.

Datorită combinaţiei favorabile de condiţii istorice, atât interne, cât şi internaţionale, proletariatul rus a ajuns să aibă în fruntea sa un partid de o claritate politică remarcabilă şi de o pregătire revoluţionară incomparabilă: numai asta i-a îngăduit unei clase puţin numeroase şi tinere să îndeplinească o sarcină istorică de o amploare nemaivăzută. De fapt, aşa cum demonstrează istoria – în cazul Comunei din Paris, al revoluţiilor germană şi austriacă din 1918, al sovietelor din Ungaria şi Bavaria, al revoluţiei italiene din 1919, al crizei germane din 1923, al revoluţiei chineze din 1925-1927, al revoluţiei spaniole din 1931 –, cea mai slabă verigă din lanţul condiţiilor a fost până acum aceea a partidului: cel mai greu pentru clasa muncitoare e să creeze o organizaţie revoluţionară care să fie la înălţimea sarcinilor ei istorice. În ţările cele mai vechi şi mai civilizate, forţe puternice  acţionează la slăbirea şi descompunerea avangardei revoluţionare. O parte importantă a acestei acţiuni o constituie lupta social-democraţiei împotriva „blanquismului”, cuvânt folosit pentru a denumi esenţa revoluţionară a marxismului.

În ciuda numeroaselor crize sociale şi politice mari, coincidenţa tuturor condiţiilor necesare pentru o revoluţie proletară victorioasă şi stabilă s-a realizat până acum o singură dată în istorie: în octombrie 1917, în Rusia. O situaţie revoluţionară nu e veşnică. Cea mai puţin stabilă dintre premisele revoluţiei este starea de spirit a micii burghezii. În timpul crizelor naţionale, ea urmează clasa care nu numai prin vorbe, dar şi prin fapte îi inspiră încredere. Capabilă de elanuri impulsive, chiar şi de mânie revoluţionară, mica burghezie e lipsită de perseverenţă, îşi pierde repede curajul în caz de eşec şi trece de la speranţe înflăcărate la deziluzii. Schimbările violente şi rapide ale stării ei de spirit sunt cele care conferă această instabilitate fiecărei situaţii revoluţionare. Dacă partidul proletar nu este îndeajuns de ferm pentru a transforma la timp aşteptările şi speranţele maselor populare într-o acţiune revoluţionară, fluxul se transformă imediat în reflux: păturile intermediare îşi întorc privirile

de la revoluţie şi caută un salvator în tabăra opusă. Aşa cum, în timpul fluxului, proletariatul atrage după sine mica burghezie, în timpul refluxului, mica burghezie atrage după sine pături importante ale proletariatului. Aceasta este dialectica valurilor comuniste şi fasciste din evoluţia politică a Europei de după război.

Încercând să se bazeze pe teoria lui Marx după care niciun regim nu iese din scenă înainte de a-şi fi epuizat toate posibilităţile, menşevicii au refuzat să accepte lupta pentru o dictatură a proletariatului într-o Rusie înapoiată, unde capitalismul era departe de a se fi epuizat. Acest argument conţinea două greşeli, amândouă fatale. Capitalismul nu e un sistem naţional, ci mondial. Războiul imperialist şi urmările lui au arătat că, la scară mondială, sistemul capitalist s-a epuizat. Revoluţia din Rusia a însemnat ruperea verigii celei mai slabe din sistemul capitalist mondial.

 

Fragment din Istoria revoluției ruse, de Lev Troțki, în curs de apariție la Editura Tact

Cărţi şi filme despre Revoluţia din Octombrie 1917. Recomandările lui Vasile Ernu

Se fac 100 de ani de la Revoluţie. Un bun moment de reflecţie: cum a fost posibil acest mare eveniment şi ce a însemnat el pentru istoria secolului XX. Propun mai jos cîteva cărţi de non-ficţiune, cîteva de ficţiune şi cîteva filme care au ca subiect Revoluţia din Octombrie 1917 precum şi fenomene legate de acest eveniment. Mi-am propus să fac o listă de cărţi şi filme din ce-mi amintesc, cu care m-am întîlnit, fără a face o cercetare prealabilă. Fireşte, e o listă subiectivă însă sînt cărţi şi filme de bună calitate, garantez. Puteţi aduga şi voi la ea.

Non-Ficţiune

Alexander Rabinowitch – The Bolsheviks Come To Power: The Revolution of 1917 in Petrograd

Este cartea unui istoric american care analizează fenomenul Revoluţiei ruse urmărind atent cauzele ei şi felul în care diversele grupuri politice au şansa să preia puterea. El analizează ce se putea şi ce nu se putea face în acest context politic, social şi econimic. Autorul nu e un fan al lui Lenin dar arată că victoria lui nu e deloc întîmplătoare şi că e vorba chiar de o Revoluţie şi nu de o lovitură de palat sau de o „manevră” externă.

 


Lev Troţki – Istoria Revoluţiei Ruse

O carte scrisă din interior dar privită de la distanţă de omul care alături de Lenin a fost “regizorul” acestui fenomen care a marcat secolul XX. Troţki nu este doar foarte inteligent şi cu o experienţă politică enormă ci ştie mai ales să explice şi să scrie cu un talent de mare scriitor. Fără Lenin Revoluţia ar fi putut avea loc. Fără Troţki la fel. Dar fără cei doi ea este de neimaginat. Şi Troţki ne explică şi de ce. Este mărturia celui care a făcut Revoluţia. Cartea tocmai a apărut la Tact.

 


Nicolai Berdiaev – Originea și sensul comunismului rus

Berdiaev scrie din perspectiva unui gînditor conservator dar care vine dinspre şcoala şi experienţa marxistă. Importanţa acestei cărţi constă în incercarea lui Berdiaev de a gîndi Revoluţia rusă, comunismul rus în corelaţie cu diverse fenomene culturale şi religioase specifice spaţiului rus. Şi chiar dacă este un pierdant al Revoluţiei el încearcă să înţeleagă şi să explice fenomenul nu să-l codamne cum o fac conservatorii de azi. Unde sînt conservatorii de altădată?

 

John Reed – Zece zile care au zguduit lumea

O carte clasică, o carte mărturie a unui jurnalist american care transmite „de la faţa locului”. El este acolo şi notează tot ce vede, ce observă şi sugerează anumite lucruri. Fireşete că este cartea unui jurnalist care are simpatii “de stînga” dar cine cunoaşte contextul acelor vremuri ale Rusiei e greu de crezut că se putea altfel. Cartea însă este un document-mărturie foarte valoros.

 

György Lukács – Istorie și conștiință de clasă, Lenin: A Study on the Unity of his Thought

Un important filosof al secolului XX care încearcă să ne explice scopul şi sensul Revoluţiei Ruse. Acest fenomen major al secolului XX este plasat într-o cauzalitate istorică mai amplă şi ne ajută să îneţlegem mai buine lumea în care trăim şi fenomenele economice şi sociale majore care se întîmplă în jurul nostru. E opusul lui Berdiaev dar aşa înţelegem mai bine astfel de fenomene.

 

Eric Hobsbawm – Epoca extremelor

Pentru mine Hobsbawm este unul dintre cei mai importanţi istorici ai modernităţii. Ar trebui citite toate cărţile lui. Însă Epoa extremelor – O istorie a secolului XX -1914-1991, care debutează cu Primul răuboi mondial şi Revoluţia din Octombrie şi se termină cu prăbuşirea regimului comunist, e o amplă reflecţie despre cauzele unor mari fenomene politice, sociale şi economice. În toată ecuaţia istorică a secolului XX Revoluţia din Octombrie are un rol crucial. Nu putem găndi transformările secolului XX fără ea. E o carte fundamentală.

 

Ficţiune

Viktor Şklovski – Călătorie sentimentală

Şklovski, teoreticianul formalismului, scrie poate una dintre cele mai bune însemnări, cu un talet scriitoricesc deosebit, despre acele vremuri tulburi. Multe observaţii excepţionale, multă ironie tristă, multă fineţe stilistică. Prinde bine sunetul, sau mai degrabă, vuietul vremii. Iar asta e foarte important.

 

 

Maxim Gorki – Mama, Viața lui Klim Samgin

Este poate cel mai important scriitor rus care se ocupă de viaţa oamenilor simpli şi de problemele sociale ale acestora. Nimeni nu arată mai bine condiţia păturilor de jos şi conflictele sociale care existau în Rusia prerevoluţionară. Cînd citeşti fresca lui socială înţelegi că Revoluţa era doar o chestiune de timp pe care toţi o aşteptua cu excepţia elitei rupte de realitate. Gorki este un mare scriitor astăzi uitat pe la noi. Şi tot mai actual.

 

Ivan Bunin – Zile blestemate

Primul scriitor rus care ia Nobelul citeşte şi descrie Revoluţia rusă din perspectiva celui învins. Tot ce vine e rău, catastorfal şi barbar iar tot ce dispare e o civilizaţie bună. Dar vede aceste fenomene într-o notă apocaliptică, ca pe un destin pe care trebuie să ţi-l asumi. Ruşii chiar ştiu să descrie bine apocalipsa. Şi după orice apocalipsă vine o nouă lume…

 

 

Muhail Bulgakov – Fuga, Garda albă, Inimă de cîine

Un scriitor prins între două lumi. Două lumi radical diferite. Încearcă să le împace şi le povesteşte, le descrie. Are o putere de observaţie sclipitoare, o ironie acută, sfîşietoare şi o înţelegere profundă a dramei vremurilor pe care le trăieşte. La el se simte intens un conflict interior asemenea lumii rupte în care trăieşte: dorinţa de a intra în noua lume şi neputinţa de a părăsi vechea lume. Din acest conflict au ieşit cîteva cărţi geniale.

 

Isaac Babel – Armata de cavalerie

„Lumea este pentru mine ca un spectacol uriaş, în faţa căruia eu sunt singurul spectator fără binoclu. Orchestra anunţă preludiul celui de-al treilea act, scena este departe, ca într-un vis, inima îmi tresaltă de plăcere – n-ar fi pacat ca în faţa unui asemenea spectacol să fiu orbit de o banală pereche de lentile?” Acesta este inegalabilul Babel.

 

Mihail Şolohov – Donul liniştit

Ştiu că e depsre Războiul civil. E cea mai bună carte depsre Războiul civil însă eu nu rup Revoluţia de acest război. Iar Şolohov ca nimeni altul ne povesteşte drama imensă a Rusiei acelor vremuri. Şi nu-i doar o drama ci şi multe transformări colosale care au loc în urma acestul eveniment. Eu în continuare nu înţeleg cum de a fost tipărită şi premiată această carte în epoca stalinistă. Este la toate capitolele peste Doktor Jivago a lui Pasternak care astăzi e recomandată de mai toţi în devafoarea lui Şolohov văzut ca „scriitor al regimului”. Total fals.

 

Film

Greva, Crucișătorul Potemkin, Octombrie – Regia: Serghei Esenstein

Se spune despre el că a „revoluţionat cinematografia”. Aşa e. Şi a fost un copil al Revoluţiei. Un copil matur. Acestor schimbări cruciale le dedică o „trilogie a Revoluţiei”: Greva, Crucișătorul Potemkin, Octombrie. În Octomrie avem un fel de „revoluţie ideală”: aşa cum trebuie să arate ea. Aici apare pentru prima oară în cinema chipul lui Lenin. Practic Esenstein pune bazle şi construieşte „dogma” imaginarului sovietic care pe parcurs va căpăta multe transformări.

Kino-Pravda – Regia: Dziga Vertov

Vertov, unul dintre teoreticienii şi fondatorii filmului documentar, vine cu un proiect cinematografic deosebit: cinepublicistica, filme-cronici. Importanţa lor e legată nu doar de tehnicile noi pe care le foloseşte regozorul ci şi de valoarea de document-imagine pe care ni le oferă. Indiferent cum privim acele filme vedem o lume într-un proces profund de transformare şi schimbare accelerată, progresivă. Vedem asta mai ales în cele Trei cîntece despre Lenin.

Fuga – Regia: Alexandr Alov şi Vladimir Naumov (1970)

Filmul este făcut după operele lui Bulgakov şi prinde foarte bine acea explozie şi derută a unei bune părţi a populaţiei. E o continuă căutare şi fugă spre nu se ştie ce. Filmul cumva ne prezintă frămîntările şi temerile oamenilor care rămîn în afara marelor lupte: omul de pe lîngă Revoluţie.

Inimă de cîine – Regia: Vladimir Bordko (1987)

Una dintre cele mai reuşite ecranizări ale oprei lui Bulgakov. E făcut în cheie liberală, foarte iubită de elita rusă din perioada anilor 80. El devine unul dintre filmele cele mai citate în maistreamul liberal. Filmul are însă calităţi indiscutabile: prinde bine o mulţime de transformări paradoxale şi conflictuale ale societăţii. În adolescenţă acest film m-a marcat poate şi pentru că eram fan Bulgakov.

Raskol –Regia: Serghei Kolosov (1993)

Filmul lui Kolosov este de fapt un serial care încearcă să refacă istoria PSDMR-ului, partidul fanion al mişcării revoluţionare. Totul se învîrte în jurul celui de al II-lea congres al PSDMR cînd partidul se rupe în bolşevici şi menşevici. Chiar dacă e discutabilă grila de interpretare filmul ne oferă toate discţuţiile politice ale acelor vremuri, în stil rusesc. Avem aici grămadă şi toate personaşejele social-deomcaraţiei ruse şi chiar europene.

 

Troţki – Regia: Alexandr Kot (2017)

Un serial lansat cu mult tam-tam internaţional zilele acestea la Cannes. Acest film e improtant pentru a înţelege noua grilă de interpretare a Revoluţiei lansată de Kremlin. Revoluţionarul internaţional nr.1 e un erou foarte ofertant. Abordarea este conservatoare, pe model holliwoodian. Filmul ne prezintă un Troţki „dezlănţuit”, „iraţional”, dus de patosul revoluţionar producînd „stihia haosului” şi distrugînd o lume „bună şi aşezată”. Fireşete că Revoluţa e prezentată ca rezultatul unui amestec diabolic: „geniul răului politic” care vine cu banii germani şi influeinţele externe şi distruge Imperiul Rus, distruge o „epocă de aur”. Troţki apare aici ca o combinaţie de star rock, cu mesianism revoluţionar, ceva sex simbol şi geniu diabolic politic. Evreul malefic nu lipseşte. Troţki iese însă şi de această dată victorius. Pare ca un erou antic prin comparaţie cu pigmeii politici de acum.

”Disidenții printre disidenți”: despre istoria disidenților-socialiști din URSS

Vasile Ernu în dialog cu Ilya Budraitskis

Ilya Budraitskis este un cunoscut istoric şi publicist rus, redactor al portalului Openleft.ru. Recent a scos un volum intitulat ”Disidenții printre disidenți”. Importanţa acestui volum, din punctul meu de vedere, constă în faptul că arată că în sînul disidenţei sovietice a existat un filon „de stînga” care a adus o critică şi resistenţă solidă regimului autroritar sovietic. Despre aceste lucrui nu s-a prea scris, disidenţa fiind atribuită fie grupurilor conservatoare, fie celor liberale. Cartea lui Ilya Budraitskis aduce o lumină nouă şi mai ales leagă această moştenire de problemele actuale ale Rusiei.

 

Dragă Ilya Budraitskis, recent ai publicat o carte despre disidenţa sovietică care vine cu o perspectivă foarte diferită decît cele cu care eram obişnuiţi. Spune-mi te rog pentru început ce-ţi propui tu să prezinţi în această carte. Care e scopul acestui demers?

În primul rând aș vrea să spun că această carte ”Disidenții printre disidenți” este o colecție de texte scrise în ultimii ani, care adună reflecții asupra moștenirii sovietice în plan social, politic și cultural. Poziția pe care încerc să o prezint în general se bazează pe respingerea atât a anti-comunismul liberal cât și apologiilor nostalgice ale URSS. Aceste două abordări polare în esență converg asupra unei interpretări a regimului sovietic ca fiind ceva omogen, lipsit de dinamică și contradicții interne: este fie încarnarea răului totalitar, fie epoca de aur, pierdute datorită acțiunilor trădătorilor și a serviciilor speciale occidentale.

Acest trecut mitologizat, asemenea unei fantome, revine constant în realitatea de astăzi și continuă să fie un agent activ în viața comunităților post-sovietice contemporane. Recursurile la ”depășirea trecutului criminal” sau, dimpotrivă, la revanșă istorică, devin un mijloc de manipulare ideologică extrem de eficientă a puterii. De exemplu, în Rusia, țara care înregistrează recorduri mondiale în privința inegalității sociale și offshorizarea capitalului, autoritățile reușesc să se prezinte cu succes drept moștenitorii legitimi ai trecutului sovietic. În condițiile în care puterea actuală a elitelor economice și politice ruse e o consecință directă a distrugerii societății sovietice, declarațiile despre fidelitatea tradiției sovietice de stat rămân elemente necesare pentru a le asigura hegemonia ideologică.

În acest fel, pentru mine recursul la trecutul sovietic nu este doar o chestiune ce ține de istorie, ci și una dintre contradicțiile cheie ale prezentului.

Cea mai mare parte din carte se ocupă cu istoria disidenților-socialiști din URSS în perioada dintre mijlocul anilor `50 până la începutul anilor `80. Această linie – adică critica URSS de pe poziții de stânga, în special de pe poziții marxiste, tensiunile între tendințele eliberatoare și cele autoritare ale marxismului, precum și conflictul ascuns între majoritatea populației și birocrația dominantă – mi se pare extrem de importantă astăzi pentru a contracara orice încercări de manipulare a moștenirii sovietice.

 

Cînd vorbim despre disidenţă sîntem obişnuiţi să atribuim disidenţa doar grupurilor liberale. Tu vii şi spui că am avut o disidenţă reală „dinspre stînga” la adresa regimului sovietic. A existat cu adevărat o disidenţă de sînga în URSS?

În mod obișnuit despre disidenți se vorbește punându-i alături de comunitatea apărătorilor drepturilor omului care s-a format în a doua jumătate a anilor `60. Apropo, în ciuda faptului că liberalii de azi consideră această tradiție ”proprie”, în anii `60 practic nu erau oameni care se identificau în mod direct cu liberalismul politic, cu principiile sale de piață, cu conceptul ”libertății negative” etc. Mai degrabă apărătorii drepturilor omului respingeau ”politica” (cu sensul de speculații cu privire la alternative ale sistemului existent) și încercau să apere drepturile omului în situații reale, aici și acum. Din punctul de vedere al multor apărători ai drepturilor omului, socialismul nu intra în conflict cu libertatea individului, ci dimpotrivă, principiul său era atingerea acestei libertăți. Mulți credeau că nivelul de dezvoltare tehnologică la care a ajuns URSS în anii `60 va oferi socialismului sovietic posibilitatea de a trece de la mecanismele sale represive la realizarea principiilor umaniste reale. Putem spune că între oamenii care au răspândit samizdatul sau cei care semnau scrisori colective în anii `60 „socialismul cu față umană” era consensul. Prin anii `70-`80 o bună parte a disidenților apărători ai drepturilor omului s-au dezamăgit de socialism și s-au mutat spre dreapta.

Totuși, de-a lungul întregii perioade – de la ”dezghețul” lui Hrușciov până la începutul anilor `80 au existat anumiți disidenți marxiști, abordarea cărora dezvăluia toate pozițiile paradoxale ale metodei marxiste în URSS, care oficial rămânea dogmă de stat, însă aplicarea sa ca instrument al statului sovietic, caracterul său social și contradictoriu a fost criminalizat. În text, descriu principalele grupuri de critici ale URSS dinspre stânga, cât și câțiva autori importanți ai samizdatului care erau pe principii socialiste.

Spune-mi te rog care ar fi cele mai cunoscute fenomene, grupruri ale acestei disidenţe de stînga şi care sînt trasăturile de bază ale ei?

Dintre personajele individuale e suficient să amintesc nume precum Petr Grigorenco, Raisa Lert, Leonid Plyush și Roi Medvedev. Dintre grupuri, de exemplu grupul lui Krasnopevtsev din Universitatea de Stat din Moscova la sfârșitul anilor `50, Uniunea Leninistă a Comuniștilor de la începutul anilor `60 sau „tinerii socialiști” din Moscova de la sfârșitul anilor `70.

Dragă Ilya, există o deosebire mare între disidenţa „liberală” şi cea „de stînga? Ce-i uneşte şi ce-i desparte? Spune-mi te rog ce s-a întîmplat cu aceste grupuri, cu aceşti oameni după căderea regimului sovietic? Încotro s-au îndreptat ei?

Practic toți membrii grupurilor socialiste au avut de suferit din cauza represiunilor KGB: unii au trecut prin lagăre politice și închisori, altora pur și simplu le-a fost distrusă viața și și-au pierdut serviciul. La începutul anilor `80, mediul de disidenți a fost acoperit de un val represiv puternic, asociat cu respingerea politicii de ”destindere” și întărirea priorităților lui Andropov. La începutul perestroicăi, majoritatea foștilor disidenți socialiști erau deja alți oameni, unii s-au dedicat familiei sau activității științifice, alții au luat poziții de dreapta și luau parte la viața politică deja nu ca socialiști. Desigur că au fost și câțiva care au rămas fideli convingerilor anterioare. Cu toate acestea, nu putem spune că în relațiile dintre disidenții sovietici de stânga și mișcarea post-sovietică de stânga s-au păstrat relații de continuitate. Restaurarea acestei genealogii mi se pare importantă. În ultimii ani au început să apară tot mai multe articole științifice dedicate istoriei unor grupuri socialiste ascunse din timpul sovietic. Sper că micul meu eseu va aduce o contribuție modestă la actualizarea acestui patrimoniu moștenit de actuala stângă nestalinistă din spațiul post-sovietic.

Există acest mit al „omului roşu”, veşnica problemă-clişeu a „mentalităţii sovietice”. Totul ne merge prost din cauza acestei „mentalităţi” şi „moşteniri” a trecutului. Dacă vom scăpa de ea totul va fi bine, ne spune discursul dominant. Tu încerci cumva să deconstruieşti acest mit. Care e explicaţia, deconstrucţia ta a acestui fenomen-clişeu? Un alt clişeu cu care ne confruntăm, şi asta e specific nu doar în spaţiul ex-sovietic şi ţărilor foste comuniste, e cel legat de o abordare foarte reducţionistă, cum observa şi profesorul Alexei Yurchak în prefaţa cărţii tale, care reduce epoca comunistă doar la fenomenul „totalitarismului”, care fireşte a fost din greu, însă poate fi redus totul doar la asta? Cum explici tu şi de ce se întîmplă acest fenomen?

Unul dintre textele principale din cartea mea este numit ”Vânătoarea eternă a omului Roșu” și este dedicat figurii dominante în retorica liberală a „trecutul nedepășit” (rus. непреодоленного прошлого), al cărui rezultat rămâne ”omul sovietic” – figură incertă, supusă, invidioasă și furioasă, neadaptată la piață, suspectă față de minorități, închisă pentru marea cultură. Este vorba despre acel ”sovok”, care conform acestei concepții continuă să domine antropologic chiar și la peste 25 ani de la destrămarea URSS și instalării dominației pieței. Rusia lui Putin, în această interpretare, este reprezentată ca un fel de rezervație populată de acești oameni artificiali și mutilați. Prin urmare programul de reforme constă în revenirea la ”normalitate”. Această idee falsă a ”omului roșu” substituie discuțiile asupra celor mai importante contradicții ale prezentului (care desigur că nu separă în nici un fel Rusia de lumea capitalistă globală) prin lupta simbolică în jurul numelor și a monumentelor. Pe de altă parte, sperietoarea ”omului roșu” contribuie la succesul retoricii anti-occidentale a guvernului rus, noi chipurile ne opunem Occidentului în calitate de purtători ai unor preaînalte valori morale. Însă, în realitate, individualismul agresiv și disprețul față de interesele comune ale elitelor rusești (care anual extrag miliarde de dolari din țară în offshoruri) nu dezvăluie anomalii morale care nu ar fi caracteristice motivelor agenților ”normali” ai relațiilor de piață.

Există un mit foarte puternic în Rusia cum că „intelectualitatea liberală” şi grupurile liberale sînt dornice de libertate, însă poporul tradiţional „iubeşte puterea despotică”. Tu încerci să arăţi că lucrurile nu stau deloc aşa. Care este explicaţia ta? Ce se întîmplă de fapt?

Trebuie să spun că acest mit este extrem de util pentru guvernare și vine din secolul al XIX-lea, când guvernanții de atunci explicau unitatea poporului și a statului autocrat prin necesitatea unei puteri care să țină în frîu caracteristicile proaste ale omului. Încă Constantin Leontiev numea autocrația drept formă de ”auto-tortură a poporului rus”. Astăzi acest peisaj sado-masochist al vieții naționale este folosit atât de autorități, cât și de intelectualii liberali pentru care dorința de libertate apare doar ca un proiect personal, care nu are nici o legătură cu reconstrucția unei țări fără speranță. Această viziune pesimistă despre naturalețe și organicitatea putinismului cred că ar trebui criticată în mod constant.

Dragă Ilya, anul acesta se împlinesc 100 de ani de la revoluţia din Octombrie. Cum vor serba sau comemora ruşii acest eveniment? Mă intersează mai ales cum se raportează puterea de la Kremlin faţă de acest eveniment.

Linia principală a Kremlinului în legătură cu aniversarea a 100 de ani este de a submina orice eforturi de dezbateri publice serioase despre moștenirea revoluției, de a reduce acest eveniment doar până la una din ”faptele istoriei noastre”, pe care trebuie să îl primim la fel de rece și imparțial ca orice alte fapte.

”Reconcilierea”, despre care adesea se vorbește prin rândurile autorităților cu prilejul jubileului, în esență este aceeași excludere a evenimentelor din anul 1917 ca tradiție politică vie, ca un trecut care se poate manifesta în prezent și în viitor. Pe de altă parte, propaganda oficială folosește aniversarea de 100 de ani pentru incriminarea directă a revoluției ca fenomen. Vechea conspirologie despre ”banii germani” este folosită de mass-media pentru a trasa paralele cu orice activitate de protest, declarând-o drept intrigă a dușmanilor externi. Cartea mea se încheie cu un text extins despre această moștenire atacată și controversată din anul 1917 din Rusia modernă și importanța luptei pentru aceasta.

Traducere de Sergiu Bejenari

DEZBATERE: “CE AU ÎN COMUN ARTIȘTII ȘI PROGRAMATORII?”

24 octombrie 2017, Bucureşti

COMUNICAT DE PRESĂ

Asociația CONECT vă invită luni, 30 octombrie, la o dezbatere despre condițiile unui dialog social solid și nevoia de organizare și reprezentare a lucrătorilor culturali din România, ce va avea loc la Hotel Minerva.

Dezbaterea va avea ca punct de pornire impactul legislației adoptate în 2011, care a condus la dispariția sindicatelor profesionale și a contractelor colective la nivel sectorial. Un caz particular pe care ne propunem să-l dezbatem este cel al lucrătorilor culturali, care “grație” noii legi a dialogului social nu se pot sindicaliza, pe motiv că nu sunt încadrați cu contract individual de muncă.

 

Există o tendiță în anumite sectoare precum industria serviciilor IT, de publicitate, în mass-media și cultură de “freelancing” care se traduce în contracte de colaborare și drepturi autor sau PFA, ceea ce contribuie printre altele la precaritatea muncii.

 

Cel mai bun mecanism de promovare a condițiilor mai bune de muncă și de viață este dialogul social. Este un instrument de bună guvernare în diverse domenii, iar relevanța sa este legată, în general, de orice efort de a face economia mai performantă și mai competitivă și de a face societatea în general mai stabilă și mult mai echitabilă.

AGENDA:

 

14.00 – 14.30 Prezentarea concluziilor cercetării sociologice ”Munca atipică în România. O perspectivă de ansamblu”

 

14.30 – 14.45 Discuții

 

14.45 – 16.15 Panel de discuții cu tema ”Reprezentarea colectivă a lucrătorilor culturali pe cont propriu”

 

    • Ministerul Culturii și Identității Naționale (TBC)
    • Ciprian Șiulea – președintele ARTLIT (Asociația Română a Traducătorilor Literari)
    • David Schwartz – regizor
    • Costi Rogozanu – jurnalist
    • Victoria Stoiciu – Fundația Friedrich Ebert
    • Iulia Popovici – jurnalist
    • Florentin Iancu – Sindicatul IT Timișoara

16.15 – 17.15 Discuții

 

17.15 – 17:30 Concluzii și închiderea evenimentului

 

ÎNSCRIERE:

Participarea este pe bază de înscriere la e-mail: office@asociatiaconect.ro sau telefon: 021/ 210 71 60.

 

Pentru mai multe detalii despre proiect, vă invităm să vizitați www.serviciusor.ro sau https://www.facebook.com/serviciusor/.

 

Servici’ ușor este o campanie realizată de Asociația Conect în parteneriat cu Solidar Suisse, CNS Cartel Alfa şi CNSLR Frăţia, Federația Sindicatelor din Comerț și Federația Sindicatelor din Construcții de Mașini „Înfrățirea”, în cadrul proiectului „Abordarea provocărilor generate de noua legislaţie a muncii şi a dialogului social în România”, prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român.

Proiect co-finanțat printr-un grant din partea Elveției, prin intermediul Contribuției Elvețiene pentru Uniunea Europeană Extinsă.

Acest comunicat nu reflectă neapărat poziția oficială a guvernului elvețian. Responsabilitatea pentru conținutul acestuia este asumată în întregime de Asociația Conect.

www.asociatiaconect.ro

www.swiss-contribution.ro

www.swiss-contribution.admin.ch/romania

 

 

Care sînt cauzele revoluției din 1917?

Alexandr Șubin

E întîmplător oare că revoluția rusă a început în 1917?

Ar trebui să convenim că această întrebare conține, la rîndul ei, altele trei:
– erau oare iminente revoluțiile în Rusia la începutul secolului XX?
– era iminentă sau cel puțin probabilă o nouă revoluție după evenimentele care au avut loc între 1905-1907?
– în ce măsură declanșarea revoluției la începutul anului 1917 este un eveniment întîmplător?

O altă întrebare care merită discutată este următoarea: a existat oare posibilitatea ca Rusia să evite revoluția? E cunoscut faptul că unele țări au reușit să evite transformările revoluționare în procesul de modernizare, adică în procesul de tranziție de la o societate agrară tradițională la una urbană industrială. Dar aceste situații reprezintă mai degrabă excepția, nu regula.

Evitarea revoluțiilor a fost posibilă doar în cazurile în care, în rîndul claselor dominante s-au format grupuri de reformatori care au reușit nu doar să anticipeze și să realizeze reforme, de regulă în contextul unei situații sociale critice, ci să și învingă egoismul straturilor sociale dominante. Iar aceasta se întîmplă rar.

Istoricii discută intens dacă Rusia se putea schimba fără o revoluție. Unii indică spre succesele modernizării, alții la costurile sociale ale acesteia. Totuși, chiar în condițiile unei modernizări de succes, revoluția e posibilă deoarece tranziția de la societatea agrară tradițională la cea industrială și urbană este întotdeauna dureroasă. Mai multe grupuri de oameni își pierd, în aceste cazuri, puținul pe care îl au, are loc acutizarea vechilor probleme și se ivesc altele noi. Dezagregarea vechilor straturi sociale are loc mai repede decît apar posibilitățile lor de adaptare la noile condiții de viață. Noile straturi sociale se constituie și ele în mod inegal – sistemul societății industriale nu se stabilește de pe o zi pe alta. Dacă adăugăm și faptul că vechile grupuri nu sînt pregătite să-și cedeze  privilegiile și să-și schimbe modul de viață, situația devine și mai tensionată.

Viteza și eficiența depășirii acestei crize depind, la rîndul lor, de rapiditatea transformării structurilor social-economice și social-politice: e modul în care cresc orașele și industria, capabile să ofere locuri de muncă unor mari populații, dacă crește mobilitatea verticală în cadrul elitei, dacă se intensifică legătura reciprocă între putere și diverse grupuri sociale, atît clasele muncitoare cît și noile clase mijlocii – intelighenția, tehnocrația.

La o primă vedere, viitorul Rusiei părea optimist date fiind ritmurile înalte ale creșterii industriale. Totuși, în alte aspecte ale modernizării, lucrurile stăteau mult mai prost. Succesele modernizării Rusiei în perioada sfîrșitului sec. XIX- începutul sec. XX erau limitate, pe de o parte, de incoerența reformei din 1861, iar pe de altă parte, de locul periferic al economiei rusești în diviziunea internațională a muncii.

Periodic, o parte a țărănimii și populației urbane, se regăseau în situație de penurie și foame – uneori din cauza recoltelor slabe, alteori din cauza pierderii temporare a surselor de venit.

La începutul sec. XX, tranziția spre societatea industrială a contribuit la acumularea ”combustibilului” pentru explozia socială, în timp ce elita conducătoare nu era pregătită de transformări radicale. Așa încît, într-o formă sau alta, revoluția rusească de la începutul sec. XX era iminentă.

Crizele majore cu care se confrunta țara erau numite, în limbajul epocii, ”chestiuni”. Cele mai importante cauze ale revoluțiilor din 1905 și 1917 țineau de chestiunea muncitorească și chestiunea agrară, complicate mult de legătura slabă între putere și societate (problema autocrației). Un alt factor catalizator sînt și conflictele interetnice (”chestiunea națională”).

Revoluția din 1905-1907 și reformele ulterioare nu au reușit să rezolve aceste contradicții într-un mod satisfăcător pentru a preveni o nouă revoluție, a cărei misiune ar fi fost rezolvarea acestor ”chestiuni”. În sate, țăranii nu aveau pămînt și erau nevoiți să își caute locuri de muncă în orașe, coborînd astfel prețul forței de muncă. Nemulțumirea claselor urbane sărace era complementată, în orașe, de protestul straturilor mijlocii – intelighenția în primul rînd – față de ordinea birocratică și aristocratică. Reformele efectuate de Stolîpin ca urmare a revoluției din 1905-1907 urmăreau să păstreze puterea marilor latifundiari, a țarului și a clasei sale de birocrați. Aceste reforme nu puteau în nici un fel să rezolve problema acută a lipsei de pămînt a țărănimii, ce-și avea cauza atît în regimul de proprietate moșieresc cît și în productivitatea scăzută a muncii în sate, nici să atenueze efectele sociale ale crizei agrare în orașe.

În rezultatul evenimentelor revoluționare din 1905 a fost creată Duma de Stat, însă chiar și competențele acestui organ ales pe principii de reprezentativitate neproporțională erau prea mici pentru a schimba situația. Lipsa unor pîrghii oricît de de slabe pentru a influența politica birocrației imperiale irita o parte a elitei politice precum și forțele sociale care stăteau în spatele acesteia, mai ales clasa mijlocie urbană. Anturajul țarului era criticat intens în presă. Autoritatea și prestigiul autocrației au fost subminate și de tragedia ”Duminicii sîngeroase” din 9 ianuarie 1905, dar și de procesele structurale de desacralizare a monarhiei în procesul de modernizare a culturii și Iluminismului.

În 1909, după o lungă criză, economia Rusiei a început să crească din nou. Dar această creștere era legată de o creștere ciclică a economiei mondiale. Asemenea creșteri ciclice durează de obicei cîțiva ani și sînt urmate de noi crize. În acest fel, consecințele revoluției din 1905-1907 nu garantau dezvoltarea pe calea evoluției pașnice în Rusia, iar o nouă revoluție părea foarte posibilă și, probabil, mai degrabă iminentă.

Însă ”alegerea” momentului începerii revoluției avea o importanță mare. Revoluția se putea întîmpla în condiții de pace, dacă în 1914 nu s-ar fi declanșat Primul Război Mondial. În mod evident, revoluția care s-ar fi produs în acest caz ar fi fost alta. Rusia ar fi avut mai multe șanse să evite un război civil devastator.

Războiul extenuant de tranșee a devenit un factor de creștere a energiei revoluționare. Deloc întîmplator, războiul s-a încheiat cu revoluții în Germania, Austro-Ungaria și Rusia. Putem specula oricît de mult pe asemenea ”cauze” ale revoluției precum intrigile opoziției sau acțiunile spionilor dușmanului, aceste lucruri s-au întîmplat și în Franța și Marea Britanie, dar acolo nu au izbucnit revoluții.

Totuși Rusia se deosebește de Germania prin faptul că se găsea în coaliția potențialilor învingători precum Italia. După război, și în Italia are loc o destabilizare a sistemului social, dar nu într-un mod atît de intens precum în Rusia, Germania sau în țarile ce s-au născut din destrămarea Imperiului austro-ungar. În acest fel, posibilitatea unei revoluții mai moderate depindea de faptul dacă Imperiul Rus va fi în stare să ”reziste” pînă la sfîrșitul războiului.

Primul Război Mondial (1914-1918) a destabilizat sistemul financiar rus, au apărut probleme și blocaje în circulația transporturilor. Din cauza plecării pe front a milioane de țărani, în sectorul agricol a scăzut producția, în condițiile în care acesta trebuia să hrănească nu doar orașul ci și frontul. Bugetul militar a ajuns în 1916 la cifra de 25 miliarde de ruble și era acoperit din contul veniturilor statului, împrumuturi interne și externe. Chiar și așa, acesta înregistra un deficit de 8 miliarde. O nouă lovitură asupra bugetului a fost Legea Prohibiției. Autoritățile au recurs la tipărirea banilor fără acoperire, iar aceasta a cauzat creșterea prețurilor. Către 1917 acestea au crescut de 2 ori. Aceasta, la rîndul ei, destabiliza sistemul economic și intensifica tensiunile sociale în orașe. A avut loc o scădere a nivelului de trai al muncitorilor. Birocrația imperială nu putea rezolva aceste probleme complicate.

Imagine 1. Țarul Nicolai al II-lea pe front. 

Presiunea militară asupra economiei era considerabilă. Deja în 1916, înainte de declanșarea revoluției, se înregistra o scădere a producției într-un șir de ramuri industriale. Astfel, productivitatea minerilor din Donbas a scăzut de la 960 puduri pe lună în 1914 la 474 puduri la începutul anului 1917. Producția de fontă în sudul Rusiei a scăzut de la 16.4 milioane de puduri în octombrie 1916 la 9.6 milioane de puduri în februarie 1917. (Ulterior, după declanșarea revoluției, în mai 1917, aceasta a crescut din nou la 13 milioane de puduri.) A scăzut și producția de bunuri de consum întrucît capacitățile industriale erau încărcate de comanda militară. Producția de produse de primă necesitate a scăzut cu 11.2 % în comparație cu anul 1913.

Sistemul de transport nu reușea să facă față situației. Între 1913-1917 încărcarea sistemului de cale ferată a crescut de la 58 mii la 91.1 mii de vagoane pe zi. Creșterea producției de vagoane rămînea în urmă (deși creștea totuși mai încet – între 1913-1915 de la 13801 la 23486). Insuficiența de vagoane atrăgea după sine probleme cu transportului materiei prime pentru industrie și produse alimentare în orașe și spre front.

Frontul consuma 250-300 milioane de puduri de pîine din cele 1.3-2 miliarde de puduri pe care le producea Imperiul. Acest fapt a destabilizat piața alimentară. Totuși, spre sfîrșitul anului 1916 transportul de provizii spre front era de 61 % din normă, iar în februarie 1916 – 42 % din normă. După pierderile masive de oameni din 1915-1916, armata a început să mobilizeze recruți lipsiți de pregătire pentru viața militară. ”Călirea caracterelor” în cazarme era un proces dureros, iar aceasta a contribuit la scăderea popularității războiului – carnagiul interminabil apărea maselor populare ca fiind lipsit de sens. Soldații care luptau din 1914 erau deja obosiți de tranșee. Către 1917 peste un milion de soldați au dezertat din armată. La începutul anului 1916 cenzorii au constatat o creștere a atitudinilor anti-militare printre soldați. Pierderile gigantice în război – peste un milion de morți – demoralizau populația Imperiului Rus.

Birocrația imperială încerca să se lupte cu criza proviziilor dar nu făcea decît să agraveze situație. Pe 9 septembrie 1916 au fost introduse prețurile fixe la produsele alimentare. La pregătirea acestei măsuri s-au constatat conflicte între consumatorii și producătorii de provizii. După spusele ministrului agriculturii Rittikh a apărut, absolut ”surprinzător” o contradicție de ”interese între producători și consumatori”. Aceste conflicte vor constitui de acum încolo o trăsătură importantă a dezvoltării țării. Prețurile au fost stabilite sub limita pieței, fapt care a crescut deficitul. Rechiziționarea proviziilor pentru necesitățile armatei au trezit animozități printre proprietarii de surplus. Ministerul a reușit cu greu să adune o rezervă relativ mică de 85 milioane de puduri.

Pe 29 noiembrie 1916 guvernul a introdus sistemul de rechiziții, adică cote obligatorii de contribuții de provizii la prețuri fixe pentru regiuni. Însă aparatul de stat nu a reușit să implementeze această politică în mod eficient. Guvernul nu dispunea de suficiente resurse pentru a rechiziționa pîinea, iar vînzătorii nu se grăbeau să o vîndă la prețuri fixe. Nu exista nici un mecanism de distribuție a pîinii coapte. Birocrații se luptau cu administrația publică locală a satelor și orașelor în loc să o cîștige pe aceasta ca aliat. Militarizarea administrației în guberniile aflate în apropierea frontului aducea și mai multă dezorganizare în sistem.

Imagine 2. Femei care vînd lapte și alimente la o stație de cale ferată.

În 1916 prețurile la produsele alimentare au crescut cu 16 %, în 1915 – cu 53 %, iar către sfîrșitul anului 1916 constituiau 200 % față de prețurile dinaintea începerii războiului. Costul locuințelor creștea în orașe într-un ritm și mai rapid. Aceasta înrăutățea mult situația claselor de jos urbane, al căror salariu real a scăzut cu 9-25 %.

Pentru straturile de jos, prost plătite, ale muncitorilor, scumpirea a constituit o adevărată catastrofă. În condițiile inflației muncitorii nu mai puteau acumula economii ”pentru zile negre”, ceea ce confrunta familia cu situații extrem de dificile în caz de concediere. Mai mult, conform dispoziției Comitetului Central Militar-Industrial, ziua de muncă a fost prelungită cu 12 ore și mai mult (adițional la munca în zilele de odihnă care a devenit obligatorie). În acest fel durata unei săptămîni de muncă a crescut cu 50 %. Suprasolicitarea a cauzat o creștere a îmbolnăvirilor. Aceasta a agravat mai ales situația în orașe. Deja în octombrie 1916 au loc primele demonstrații ale muncitorilor din capitală.

Imagine 3: Piață ambulantă la marginea orașului Nijni-Novgorod

Erorile de conducere și dezorganizarea transportului contribuia la întreruperea aprovizionării cu alimente a marilor orașe. În capitală a apărut deficitul de pîine ieftină, au apărut cozile imense la brutării și magazine. Totuși, pîine scumpă și articolele de patiserie se găseau din belșug, dar muncitorii nu aveau bani suficienți pentru a și le permite. La 22 februarie are loc prima grevă la Fabrica Putilov din Petrograd. Un rol important în declanșarea grevelor l-a avut și agitația socialiștilor, ocazionată de ziua internațională a femeilor muncitoare pe 23 februarie (aici și mai jos în text, pînă pe 14 februarie 1918, este utilizat calendarul iulian). În această zi în capitală au început grevele și protestele muncitorilor, care au fost însoțite de asaltul brutăriilor și bătălii de stradă cu poliția. Faptul că aceste mișcări s-au aprins pe 23 februarie este o întîmplare, dar cauzele lor sînt profunde și, fără îndoială, s-ar fi aprins mai devreme sau mai tîrziu.

Astfel, revoluția era inevitabilă – cauzele sistemice și circumstanțele războiului mondial o făceau imposibil de evitat. Chiar dacă o asemenea șansă minimă de evitare a revoluției ar fi existat, puterea nu s-a folosit de ea.

Literatură suplimentară:
Булдаков В. П. Красная смута: Природа и последствия революционного насилия. М., 2010;
Государственная дума. 1906—1917. Стенографические отчеты. М., 1995; Лейберов И. П., Рудаченко С. Д. Революция и хлеб. М., 1990;
Кюнг П. А. Мобилизация экономики и частный бизнес в России в годы Первой мировой войны. М., 2012;
Миронов Б. Н. Благосостояние населения и революции в имперской России: XVIII — начало ХХ века. М., 2010;
О причинах Русской революции. М., 2010;
Шубин А. В. Великая российская революция: от Февраля к Октябрю 1917 года. М., 2014.

Surse imagini:
Imagine 1 – http://spartacus-educational.com/00fwwRUS1.jpg.
Imagine 2 – Orrin Sage Wightman, The Diary of an American Physician in the Russian Revolution, 1917 [Brooklyn: Brooklyn Daily Eagle, 1928].)
imagine 3 – Idem

Sursă imagine de fundal: arhiva revistei Ogoniok (gefter.ru).

Acest articol a apărut în broșura «Великая Российская Революция. 10 вопросов» (rom. Marea Revoluție Rusă. 10 întrebări), scrisă de Alexandr Șubin, director al Centrului de Istorie al Rusiei, Ucrainei și Belarus din cadrul Institutului pentru Istorie Universală a Academiei de Științe a Federației Ruse. Broșura a fost editată de Societatea Istorică Rusă.  

 

Materialul apare ca parte a unui dosar – 1917 – dedicat reflecției asupra aniversării revoluțiilor  de la începutul secolului XX din Imperiul Rus. Dosarul este rezultatul unei colaborări între PLATZFORMA.MD și CRITICATAC.RO.

TRADUCERE DIN LIMBA RUSĂ: VITALIE SPRÎNCEANĂ

Catalonia: independență și socialism

Până acum nici o lună, problema independenței Cataloniei nu interesa pe mai nimeni în afara Spaniei. Referendumul programat pentru 1 octombrie era sortit să se petreacă în cvasi-anonimat. Între timp, chestiunea catalană a ajuns în centrul atenției întregii Europe și a declanșat probabil cea mai mare criză politică din Spania de la lovitura de stat eșuată din 1981.

Tensiunile dintre guvernul catalan, pro-independență, și cel spaniol au escaladat cu două săptămâni înainte de referendum, când mai mulți oficiali catalani au fost arestați, mii de buletine de vot confiscate și site-uri web pro-independență închise. Reacția catalanilor a fost promptă: 150.000 de elevi și studenți au intrat în grevă și protestat pe străzile Barcelonei pentru dreptul la auto-determinare, iar docherii din porturile catalane au refuzat să descarce vasele trimise de guvernul spaniol în sprijinul represiunii.

Totul a culminat în ziua referendumului, când poliția națională, notoria Guardia Civil (al cărei logo fascist simbolizează la fix moștenirea franchistă a statului spaniol), a făcut circa 1000 de răniți în tentativa de a-i opri pe oameni să voteze. Chiar și așa, peste două milioane de alegători din cei circa patru milioane eligibili au reușit să voteze, peste 90% dintre ei în favoarea independenței.

În zilele scurse de atunci, guvernul spaniol condus de Mariano Rajoy, susținut de majoritatea partidelor și presei mainstream (inclusiv PSOE și El País, principalul partid și, respectiv, ziar al social-democrației spaniole), au amenințat Catalonia cu declanșarea articolului 155 din Constituție, care ar revoca pe loc autonomia regiunii. De partea cealaltă, prim-ministrul catalan Carles Puigdemont a anunțat că în sesiunea plenară a parlamentului catalan de marți, 10 octombrie, va declara unilateral independența regiunii. Marțea a venit, însă Puigdemont a produs o contradicție tipică pentru inter-regnum-ul în care se află epoca noastră: a declarat independența Cataloniei după care a și suspendat-o, pentru a lăsa timp de dialog și negocieri cu guvernul spaniol (care nici până acum nu a dat vreun semn de deschidere în acest sens). În replică, Rajoy a somat guvernul catalan să clarifice până luni, 16 octombrie, dacă independența a fost sau nu declarată. Revocarea autonomiei plutește în aer.

Stânga catalană e împărțită. Organizațiile afiliate Podemos și Stângii Unite (principalele organizații ale stângii spaniole, reunite în coaliția Unidos Podemos) nu susțin independența, ci o republică federală spaniolă care să conțină și Catalonia. Însă susțin un referendum catalan pe tema independenței, dar care să aibă loc în limitele Constituției. Numai că reforma Constituției ar presupune sprijinul a două treimi din Parlament, ceea ce nu poate fi întrezărit nici măcar pe termen mediu.

De partea cealaltă, principalele partide de stânga care susțin independența sunt Stânga Republicană – principala componentă a Frontului Popular din anii ’30, azi social-democrați de tip a Treia Cale și parte a coaliției guvernamentale „Împreună pentru Da” conduse de Puigdemont – și Candidații Unității Populare (CUP), cea mai importantă organizație a stângii radicale catalane, care a acceptat să sprijine guvernul minoritar al lui Puigdemont după alegerile din 2015 în schimbul garanției organizării unui referendum.

Dat fiind contextul schițat sumar mai sus, care ar trebui să fie poziția stângii radicale din afara Cataloniei? Înainte de toate, trebuie distins între dreptul la auto-determinare și independență. Marxiștii au sprijinit mereu acel drept, libertatea unui popor – cu atât mai mult în cazul unui popor oprimat – de a decide dacă vrea să facă parte sau nu dintr-un stat sau altul. Însă sprijinul pentru independența propriu-zisă trebuie să țină mereu cont de condițiile concrete ale fiecărui caz în parte, în special de sprijinul pentru independență în sânul clasei lucrătoare înseși și de capacitatea acesteia din urmă de a-și dezvolta propria poziție în acest sens, una care să combine lupta pentru emancipare națională cu cea pentru emancipare socială. Altfel spus, miza e ca masele populare să poată interveni în mișcarea pentru independență și s-o orienteze înspre interesele lor de clasă.

În cazul de față al Cataloniei, o republică independentă și capitalistă nu ar schimba cu mai nimic condiția clasei lucrătoare. Ar însemna, în continuare, austeritate, privatizări, salarii mici, contracte precare, exploatare etc. De aceea, mulți stângiști s-au dezis în aceste zile de mișcarea catalană pentru independență, considerând că e o mișcare condusă de burghezia catalană, care nu mai vrea să plătească taxe pentru restul regiunilor din statul spaniol. Mai mult, susțin ei, o Catalonie independentă ar diviza clasa lucrătoare din restul Spaniei, nefăcând altceva, deci, decât să servească reacțiunii neoliberale.

Această poziție asumă din start că lucrătorii, tinerii și stânga pro-independență nu sunt capabili să-și dezvolte propriul program și propriile metode în acest sens, prin care să lege lupta pentru independență cu cea pentru socialism sau, cel puțin, pentru o agendă de stânga anti-neoliberală. Se asumă, așadar, că mișcarea pentru independență se reduce la interesele de clasă ale burgheziei catalane.

E o poziție care izvorăște atât dintr-o funciară lipsă de încredere în clasa lucrătoare și capacitatea sa de a juca un rol conștient și independent în evoluția situației politice, cât și dintr-o naivitate teoretică și strategică tipică celor care așteaptă condițiile ideale pentru revoluție în loc să testeze limitele condițiilor concrete, tot mai favorabile stângii socialiste în cazul de față în lumina ultimelor evenimente. Nu e de mirare, atunci, că astfel de marxiști tind să își formuleze poziția în virtutea unor considerații abstracte despre naționalism și lupta de clasă, și nu pe baza unei analize aplicate a acestor evenimente și a contextului mai larg al independentismului catalan, incluzând aici distincta sa componentă progresistă articulată încă de la începutul secolului XX.

Mișcarea pentru independența catalană nu e pură. În sânul ei se regăsesc forțe neoliberale, centriste, social-democrate și socialist-revoluționare deopotrivă. Direcția în care o va lua această mișcare depinde de balanța de putere dintre aceste forțe, care nu e pre-stabilită, ci se decide acum. Întrebarea care se pune e dacă stânga are șanse reale de a înclina balanța în favoarea sa, de a face din independență nu atât un scop în sine, cât un mijloc în vederea construirii unui nou tip de societate sau, cel puțin, în apărarea drepturilor sociale.

Pentru început, trebuie clarificat faptul că marele capital catalan (inclusiv principalul său organ de presă, cotidianul La Vanguardia) nu vrea independență. Au folosit mereu independența ca pe o armă de negociere în obținerea unei autonomii mai mari din partea guvernului spaniol. Însă independența ca atare ar fi contrară intereselor lor fundamentale, în primul rând prin ieșirea automată din UE pe care aceasta ar presupune-o, în condițiile în care peste 70% dintre exporturile firmelor catalane sunt către alte state membre ale UE; iar o eventuală aderare la UE ar fi, foarte probabil, blocată de Spania. Nu e de mirare, așadar, că la câteva zile după referendum, principalele bănci catalane, Caixa și Sabadell, și-au mutat rapid cartierul general în alte părți ale Spaniei, grație unei ordonanțe de urgență a guvernului spaniol.

De asemenea, actuala apartenență la Spania oferă reprezentanților politici ai capitalului catalan alibiul perfect pentru măsurile de austeritate introduse în ultimii ani și planificate pentru perioada următoare: „Nu e vina noastră, e vina Madridului!”. De altfel, Puigdemont a acceptat cu greu organizarea referendumului, numai în urma amenințărilor voalate din partea CUP că altminteri își vor retrage sprijinul din parlament și-l vor lăsa fără majoritate parlamentară. Căci asta ar conduce la alegeri anticipate, unde partidul pretins pro-independență al lui Puigdemont, Partidul Democratic Catalan, ar fi sever pedepsit la urne. Presiunea populară e ceea ce îl forțează în continuare pe Puigdemont să apere rezultatul referendumului în fața represiunii și a amenințărilor guvernului spaniol, în vreme ce interesele de clasă pe care de fapt le reprezintă îl obligă să tragă de timp cât mai mult, în speranța că presiunea populară se va atenua și îi va permite să capituleze – o situație profund contradictorie rezumată la fix de această „independență suspendată” proclamată marțea trecută.

De partea cealaltă, sprijinul popular pentru independență a explodat tocmai de la începutul crizei și al măsurilor de austeritate. Mai exact, din 2010 și până acum acest sprijin a crescut de la 20% la peste 45%. De asemenea, partidele de stânga pro-independență mai mult decât și-au dublat procentele electorale în această perioadă. În plus, votanții partidelor de stânga tind să se simtă mai degrabă catalani decât spanioli comparativ cu cei de dreapta, nu atât pentru că sunt „anti-spanioli” (cum crede o parte a stângii), cât pentru că se opun unui stat spaniol capturat de forțe neoliberale și care, la nivel instituțional, nu s-a rupt niciodată de franchism până la capăt. Toate acestea ne sugerează că, în absența unei stângi puternice și militante la nivel național care să conducă rezistența împotriva austerității, mișcarea pentru independență a funcționat ca un vehicul pentru sentimentele anti-austeritate și anti-sistem ale oamenilor. E o situație foarte similară cu cazul Scoției, unde mișcarea pentru independență a căpătat avânt tot în era austerității și în contextul neoliberalizării Partidului Laburist (și mai pronunțată în Scoția decât în restul Marii Britanii) în combinație cu retorica progresistă a SNP.

Solidaritatea demonstrată de docheri și pompieri – categorii cu rată mare de sindicalizare și, istoric vorbind, o conștiință de clasă avansată – nu fac decât să confirme caracterul și potențialul progresist al mișcării pentru independență, care și-a sporit și mai mult sprijinul popular în urma represiunii statului spaniol. De cealaltă parte, cu guvernul Rajoy s-au solidarizat mai toate forțele de dreapta posibile, de la fasciștii nostalgici după Generalissimo (de unde și răspândirea contra-lozincii „Somos todos antifascistas!” printre manifestanții pro-independență) la neoliberalii „neutri” de la Bruxelles (aceiași care condamnă de zor autoritarismul din țări mai periferice ale UE).

Stânga anti-capitalistă trebuie să sprijine această mișcare și din rațiuni pur tactice. Unde este mai realistă producerea unei rupturi sistemice, la nivelul întregului stat spaniol sau la nivelul Cataloniei? O stângă spaniolă hegemonică e mult mai puțin probabilă decât în Catalonia, unde un posibil front unit între Stânga Republicană, CUP, Catalonia în Comun (din care face parte și Podemos) și alte organizații radicale de masă, precum Sindicatul Studenților, ar putea transforma lupta pentru o Catalonie independentă într-una pentru o Catalonie independentă și socialistă. Așadar, avem diviziuni în sânul claselor conducătoare (nu doar între cea spaniolă și cea catalană, ci chiar și în sânul celei din urmă, unde Puigdemont a mers deja mai departe decât marele capital catalan era dispus să accepte), iar masele populare sunt tot mai radicalizate. Ceea ce lipsește e tocmai expresia politică necesară care să profite de această situație pre-revoluționară, iar un front unit e o variantă plauzibilă și dezirabilă în acest sens.

Mai mult, o luptă deschisă pentru o Catalonie independentă și socialistă nu ar slăbi clasa lucrătoare din restul statului spaniol, ba dimpotrivă: ar slăbi guvernul de dreapta al lui Rajoy (deja slab, atârnând la mustață de sprijinul dat în parlament de PSOE) și ar inspira masele în vederea unei lupte similare, forțând astfel actualele organizații ale stângii să se radicalizeze, așa cum se întâmplă acum în Catalonia. La polul opus, o înfrângere a mișcării din Catalonia ar demoraliza masele populare de acolo și ar întări enorm guvernul Rajoy (ceea ce face și mai rușinoasă continua complicitate a PSOE). Totul depinde, într-o mare măsură, de organizațiile pro-independență ale stângii catalane și capacitatea lor de a-i mobiliza în continuare pe oameni, pentru cucerirea unei republici independente și a unei noi ordini sociale.

Păstrând proporțiile, cazul Războiului Civil din anii ’30 poate servi ca ghid în aceste zile. Și atunci, burghezia catalană s-a opus loviturii de stat a lui Franco, ceea ce nu a împiedicat stânga catalană de toate orientările să lupte la rândul ei împotriva lui Franco și în apărarea republicii (apropo de cei care cred că o cauză îmbrățișată de burghezie nu poate fi decât a burgheziei, deci trebuie a priori abandonată de stânga). Însă genul de republică pentru care luptau unii (democratică și capitalistă) era complet diferită de cea pentru care luptau ceilalți (democratică și socialistă). Pentru o perioadă scurtă, stânga revoluționară din Catalonia (POUM, CNT etc.) s-a aflat în fruntea acestei lupte. Capitaliștii catalani se retrăseseră în vilele din munți, lăsând fabricile și orașele în mâinile muncitorilor. Premierul catalan de la ora aceea, Lluis Companys, aproape că i-a rugat pe cei din POUM și CNT să preia puterea. Aceștia au refuzat, în numele unității anti-fasciste. Au ratat astfel șansa unui front unit care să îmbine rezistența anti-fascistă cu revoluția socială, ceea ce ar fi mobilizat și mai mult masele în apărarea republicii, inclusiv în afara Cataloniei. Greșeala lor a permis reconsolidarea status quo-ului și, în mai puțin de un an, forțele revoluționare au fost dezarmate, marginalizate, înfrânte. Știm ce a urmat. Să sperăm că greșeala nu va fi repetată.

 

 

Marșul “Împreună pentru siguranța femeilor!”

Sâmbătă, 14 octombrie, de la ora 15.00, are loc Marșul „Împreună pentru siguranța femeilor!”, organizat de Rețeaua VIF – http://violentaimpotrivafemeilor.ro/.

Pornim de la Piața Universității, lângă Parcul Colțea, spre Muzeul Antipa.

SIGURANȚA E UN DREPT FUNDAMENTAL. SIGURANȚA E O NEVOIE VITALĂ!

***
Ieșim în stradă pentru a descuraja și a condamna toate formele de violență ale bărbaților împotriva femeilor. Vrem ca femeile și fetele să fie în siguranță acasă, în spațiile publice, la locul de muncă, în școli și în universități.

Pentru că una din patru femei din România a fost agresată fizic sau sexual de partenerul său (FRA, 2014). Pentru că 90% dintre victimele care cer ordin de protecție sunt femei.

Pentru ca în fiecare săptămână este înregistrat un caz în care o femeie este violată în familie, iar la fiecare 4 zile este înregistrat un caz în care o minoră este violată în familie.

Pentru că un sfert din omorurile înregistrate într-un an au loc în familie. Pentru că în prezent doar 34 de agresori sunt condamnați definitiv în raport cu 18.683 de fapte de violență în familie (Art. 199, Cod Penal) sesizate în 2016.

Pentru că sexismul, rasismul, clasismul, homofobia sunt încă obstacole cu care trebuie să se confrunte femeile atunci când vor să reclame agresiunile și abuzurile.

Atragem atenția asupra obstacolelor cu care se confruntă diferite grupuri: femei cu venituri mici, cu sau fără loc de muncă, cu dizabilități, femei rome sau care fac parte dintr-o altă minoritate etnică sau religioasă, imigrante, LBTQ+, lucrătoare sexuale.

Femeile, indiferent de grupul din care provin sau de vulnerabilitățile lor, sunt supuse presiunii sociale de a ascunde actele de agresiune comise asupra lor de bărbați, pentru a nu fi, pe nedrept, judecate de cei din jur.

***
CEREM AUTORITĂȚILOR:

– Să modifice de urgență legislația in conformitate cu Convenția de la Istanbul ratificată de România în 2016;

– Să introducă de urgență ordinul de protecție provizoriu (art.52, Convenție), emis de Poliție imediat după constatarea faptei de violență, care să asigure o protecție reală și rapidă.

– Să modifice de urgență Codul Penal astfel încât cercetarea agresorilor să continue chiar dacă victima își retrage plângerea (art.55, Convenție);

– Să se înființeze centre specializate pentru cazurile de violență sexuală, cu personal specializat, care să acţioneze în interesul victimelor, prin consiliere psihologică şi consiliere legală;

– Să se aloce resurse la nivel local și național pentru aplicarea tuturor măsurilor de protecție corespunzătoare (art.56 Convenție);

Vino alături de noi la Marșul ”ÎMPREUNĂ PENTRU SIGURANȚA FEMEILOR” ” pentru că fiecare acțiune de condamnare a violenței împotriva femeilor ne aduce mai aproape de o lume în care femeile trăiesc în siguranță și în care le este respectată integritatea și demnitatea.

***
CUM TE POȚI IMPLICA?

1. Dă mai departe informația despre Marș. Încurajează-i pe alții să ni se alăture.
2. Pune-ți la poza de profil hashtag-ul #NuEstiSingura: https://www.facebook.com/profilepicframes/?selected_overlay_id=140981023184340&hc_location=ufi
3. Vino la Marș pentru a transmite un mesaj de condamnare a tuturor formelor de violență împotriva femeilor. Dacă ai cum, poartă la Marș un element vestimentar de culoare roșie.
4. Adu pancarte cu mesaje împotriva violenței asupra femeilor.
5. Transmite un mesaj video, foto sau scris, prin care să condamni violența împotriva femeilor. Te rugăm să postezi mesajul cu hashtagurile #STOPVIF , #NuEstiSingura și #14O sau pe pagina Facebook a Marșului – Împreună pentru siguranța femeilor!

Schimbarea începe cu fiecare dintre noi. Solidaritate cu supraviețuitoarele violenței!

Costi Rogozanu: Sindicaliști în stradă. Chestii cool pe care nu le veți găsi în protestul tefelist

Costi Rogozanu pe voxpublica

Am fost ieri la mitingul Cartel Alfa și am avut câteva surprize plăcute, cu atât mai plăcute cu cât politica și presa noastră nu au organ să le recepteze și să le difuzeze.

Singura mare nedumerire pentru mainstream a fost de ce doar Cartel Alfa, de ce să protestezi pentru că salariile nu sunt oricum micșorate, ce mare chestie că se mută ”formal” taxarea pe angajat, tot angajatorul plătește oricum. Toate au fost completate de suspiciunile premierului Tudose care a aruncat rapid un dubiu ultramediatizat: că sunt prea multe plăți suplimentare dubioase, de ca și cum aceste plăți dubioase n-ar putea fi reglate fără să întorci pe dos principiile statului social.

Să vă spun însă câteva chestii de la fața locului:

– au fost destule sindicate din mediul privat (de la Galați, siderurgie, industria de componente auto, IT etc.) pentru că îngrijorarea trecerii taxelor pe angajat nu e așa, o fiță, poate fi văzută ca pe o nouă etapă de vulnerabilizare în negociere. Pe seară, Olguța Vasilescu a ieșit la prietenul ei Gâdea și a ridicat din umeri, că ea nu știe ce o să facă patronul mai exact. O astfel de iresponsabilitate nu mai poate fi judecată indulgent, asta și cinismul de a tot încăiera sindicatele. PSD nu vrea decât control pe segmente de bugetari pe care îi mai și zăpăcește de cap și restul cu mila.

– discursurile sindicaliștilor au fost foarte bune, mult mai la obiect decât în alți ani. De aia am și făcut comparație cu discursul ”tefelist” de protest, ăla care consideră că salariul e o chestie murdară nu se protestează pentru el și unde narcisismul este rege, ce bine sunt eu, ce frumos sunt eu. Ei bine, oamenii ăia pe scenă, ieri, au vorbit de conflictele cu reprezentanții capitalului, cu patronate, cu legi ale dialogului social făcute împotriva lor. Este prima dată când văd strigată la porta voce mai multă luciditate venită dinspre angajați plătiți cu minimum și mediu decât poeziile obosite ale cetățeanului evoluat sastisit de mentalități și hoție.

– sigur, printre obstacolele unirii dintre sindicaliști și alte categorii de angajați precari stă și o chestie de coolness. Ce țoale ai, ce spate ai. Au dreptate și tefeliștii, un șef de bancă nu va veni niciodată să protesteze cu sindicaliștii. Numai că sindicaliștii  ating subiecte mai importante chiar și pentru salariați plătiți peste medie în platformele corporatiste de tip nou

– teme atinse de sindicaliști: inechitatea legislativă mai ales, faptul că legea dialogului social a făcut praf sindicalizarea, mai ales cea din mediul privat; apoi faptul că chestiunea trecerii taxelor la angajat nu e floare la ureche, se pierd principii sociale importante de sprijin pentru șomeri, pentru munca dificilă;

– chestiunea nereprezentării. Și PSD, și opozanții pun investitorul pe primul loc chiar și când lumea se vaită că nu există destul de multă mână de lucru. Toți ar vrea salariați cât mai ieftini, varianta creșterii salariilor este un baubau economic, este o periclitare a piețelor etc.

– nicicând nu s-a văzut mai clar cât de puțin e reprezentat acest discurs în presă, mainstream sau nu. Pentru că nu se acceptă indicatorul principal al proporției salariilor în PIB, cel mai mic de departe în România față de UE. Pentru că nu se acceptă ideea extragerii resurselor bugetare din patrimoniu, din averi, nu din taxarea excesivă a muncii

Cartel Alfa are două tipuri de adversar: un complex de superioritate al unor angajați din privat mai precari decât se cred, și, iată, alte categorii de sindicaliști care sunt prea atașate de guvernarea pesedistă și sunt gata să sacrifice drepturi pentru diverse stipendii, funcții sau promisiuni pe termen scurt. Plus o întreagă propagandă pesedistă care se laudă toată ziua ”că dă bani  la oameni”, dar de fapt caută să sumpere noi slăbiri ale unor categorii de angajați. Mobilizarea Cartel Alfa contează cu atât mai mult.

Post to Twitter