Frontul Comun pentru Dreptul la Locuire
Locuirea este o problemă pentru mulți locuitori ai orașelor: de la persoanele care stau efectiv în stradă, în case abandonate sau sunt evacuate forțat, până la studenții, pensionarii, angajații pe salariul minim, familiile monoparentale, persoanele cu dizabilități care se chinuie în chirii ce le mănâncă peste jumătate din venituri. Cu toate astea, rar auzim vorbindu-se în media despre criza locuirii, iar când vorbim despre “dreptul la locuire”, majoritatea persoanelor ne spun că nu și-au pus problema în acest fel, cu toate că au situații dificile de locuire. Pare că ideea de locuire decentă ca nevoie de bază, care ar trebui asigurată tuturor, este încă străină multora dintre noi. În lipsa înțelegerii locuirii ca drept fundamental, ajungem să avem conflicte și dificultăți între noi, locuitorii cu greutăți și griji asemănătoare. Discutând mai mult despre cum această criză a locuirii ne afectează pe toți/toate și cum ne putem solidariza este un prim pas pentru a avea orașe care oferă tuturor condiții de locuire decentă.
Evacuările forțate din locuințe reprezintă unul dintre cele mai grave procese de transformare a orașelor și a vieții sociale urbane din 1990 încoace. În urma lor, au rămas persoane fără un adăpost adecvat sau locuind în condiții foarte precare de supraaglomerare, deprivare materială, lipsă a utilităților etc. Au rămas, de asemenea, semne ale speculei imobiliare – terenuri lăsate goale până atunci când pot fi vândute sau dezvoltate imobiliar pentru un profit mai mare, case părăsite, clădiri noi foarte scumpe în foste cartiere accesibile, cartiere întregi transformate în active imobiliare de lux. De aceea, vorbind despre criza locuirii ca parte a crizei orașelor noastre, începem cu tema evacuărilor.
Nu există statistici la nivel național în legătură cu numărul persoanelor evacuate din locuințe, pentru că: 1. în ultimele trei decenii, s-au făcut multe evacuări abuzive, ilegale, adică fără hotărâri judecătorești și procedură de executare silită; 2. chiar și când s-au făcut prin procedură judecătorească, executorii nu le-au raportat mereu la Ministerul Justiției. În acest fel, evacuările au fost și sunt ascunse, ca și cum nu ar exista sau ar fi doar niște incidente izolate.
Dar adevărul este ca sute de mii de persoane au trecut prin această nedreptate și traumă.
Blocul pentru Locuire, rețeaua la nivel național din care face parte și FCDL, a estimat că în perioada 1990-2017 au avut loc peste 100.000 evacuari. Dacă fiecare evacuare ar fi afectat doar o gospodărie și dacă am considera media de număr de persoane calculată de INS pentru anul 2011 (2.66 persoane/gospodărie), atunci numărul de persoane afectate ar fi aproape de 300.000. Dar dacă fiecare evacuare a afectat 5 gospodării, aplicând aceeași medie de persoane/gospodărie, am constata că numărul de persoane evacuate ar fi de 1.330.000 de persoane. Numărul poate fi undeva între, sau chiar mai mare – pentru ca știm că unele evacuări au afectat deodată și câte 100 de persoane!
Retrocedările imobilelor din orașe au fost o cauză principală a evacuărilor și una dintre cele mai importante transformări ale regimului de proprietate a locuințelor în ultimii peste 20 de ani – cu urmări în transformarea spațială și de clasă a orașelor.
Retrocedări în natură s-au făcut din 1990, chiar înaintea Legii 10/2001 a retrocedărilor. Practic, în acea primă etapă, foștii proprietari sau cumpărătorii drepturilor lor litigioase dădeau în judecată statul român pentru naționalizarea de la începutul anilor 1950. Dar Legea 10 a simplificat procedura (care a devenit administrativă) și au fost mai multe retrocedări odată cu aplicarea acesteia, adesea urmate de evacuarea foștilor chiriași la stat care au locuit în acele imobile chiar și zeci de ani. De cele mai multe ori, noii proprietari nu au locuit acolo, ci au făcut tranzacții imobiliare, au demolat, au vândut către dezvoltatori care au cumpărat străzi întregi și au făcut blocuri noi scumpe sau birouri etc. Știm cazuri în care case retrocedate au fost demolate, persoanele au fost evacuate cu tot cu copii, vârstnici care au muncit să construiască orașele noastre înainte de 1989, iar terenul a rămas gol ani de zile, nefolosit, așteptând să îi crească prețul și să poată fi folosit astfel speculativ.
S-a spus adesea că nu avem ce face, că proprietatea privată trebuie respectată, că statul trebuie să dea aceste imobile înapoi. Dar de ce credem asta? De ce e proprietatea privată, nefolosită, sau folosită ca speculă, sau folosită ca investiție de lux în centrul orașului, mai importantă decât dreptul oamenilor de a avea o locuință adecvată, de a sta în casa pe care au reparat-o și aranjat-o ani de zile?
Într-adevăr, a fost o presiune legată de condițiile de aderare la Uniunea Europeană pentru retrocedările în natură, astfel încât să se dezvolte o piață imobiliară. Dar alte state (Ungaria, Polonia, Cehia) au dat mai degrabă compensații în bani deținătorilor de foste titluri de proprietate, cu o sumă limitată. Considerăm că aceasta a fost o decizie mai corectă, pentru că:
1. oricum, proprietarii naționalizați la finalul anilor 1940 – începutul anilor 1950 aveau mai multe locuințe, le foloseau pentru închiriat (nu pentru a locui), unii fuseseră colaboratori ai regimurilor naziste/fasciste. Trebuie amintite condițiile socio-economice prin care aceștia au ajuns să aibă mai multe proprietăți – și anume, de multe ori prin exploatarea muncitorilor din construcții, săracii orașelor din interbelic. Trebuie amintit, de asemenea, că multe categorii au fost scutite de naționalizare – văduve de război, veterani, oameni care munceau în anumite domenii-cheie etc. De aceea, argumentul că naționalizările nu au fost drepte, stă destul de greu în picioare, când 70% din populația țării la acel moment trăia în bordeie de pământ sau nu avea locuință – iar o parte din cei naționalizați aveau vile și blocuri întregi;
2. oricum proprietarii naționalizați și copiii lor au avut în continuare unde să locuiască, nu au rămas pe drumuri. De-a lungul anilor de comunism nu au mai fost atâtea persoane fără adăpost – a devenit un fenomen social mult redus;
3. adesea, după 1990, cei care au beneficiat de retrocedări nu au fost vechii proprietari, ci cumpărători ai drepturilor lor litigioase – case de avocatură și companii de dezvoltare imobiliară.
Noi considerăm că locuirea în condiții adecvate este un drept fundamental – care ar trebui să stea în centrul politicilor de dezvoltare urbană. Acest drept este stipulat în multe legi (și) din România, ca o responsabilitate a statului, a autorităților publice locale și centrale, ca ceva care trebuie asigurat de către stat copiilor, persoanelor cu dizabilități, persoanelor în risc de excluziune și marginalizare etc. Chiar Ministerul Dezvoltării a circulat în anul 2018 o estimare a nevoii de noi locuințe sociale la circa 64.000 la nivel național – ceea ce, chiar dacă subevaluată, a reprezentat o formă de asumare a acestei responsabilități. Exista și o Lege a Locuinței, Legea 114/1996, care reglementează și dreptul tuturor celor cu venituri sub venitul mediu (nu minim!), care nu au proprietate privată, la o locuință socială publică. Ar fi o prevedere bună, dar administrațiile locale nu acordă bugete publice pentru construcția sau achiziția de locuințe sociale – deci, în practică, este un drept încălcat!
Astfel, în lipsa accesului la locuințe publice și sociale, tot mai multe persoane ajung să caute o chirie pe piața imobiliară – în condițiile în care chiriile mult mai mari decât veniturile reprezintă o problemă în toate orașele. Din păcate, în ziua de azi, nu prea există “exemple de bune practici” din alte țări care să reglementeze în mod real piața chiriilor. Piața imobiliară este o piață globală, cu investitori globali tot mai mari, tot mai desprinși de contextul local. Locuirea a devenit ceea ce se numește “un activ financiar” – adică nu prea contează că stau oameni acolo, că pentru oameni este o nevoie fundamentală, ci că poate fi folosită în speculații financiare, cum s-a întâmplat în SUA înainte de criza din 2007-2008. Cine profită sunt: băncile și alte instituții de creditare, investitorii similari cu cei de la bursă, mari companii proprietare de locuințe pentru închiriat, mari dezvoltatori imobiliari care vând către aceste mari companii proprietare, mari companii care fac management/ gestiune/ administrare de astfel de “portofolii” de locuințe ale marilor proprietari (care înlocuiesc practic administratorii de bloc din trecut), tot felul de brokeri. În Berlin se încearcă o reglementare a chiriilor, în urma protestelor și referendumului chiriașilor. Nu pot fi crescute chiriile de la un an la altul, decât într-un procent foarte mic. Sau nu pot fi crescute chiriile de la un chiriaș la următorul, decât tot într-un procent foarte mic. Dar marii proprietari găsesc breșe în aceste reglementări, de exemplu renovează și apoi au voie să crească mai mult chiria. Sau folosesc apartamentele pentru închiriere pe termen scurt, pe platforme online, cu altfel de contracte.
Practic, singurul exemplu consistent de reglementare a chiriilor au fost țările socialiste, unde nu există o piață propriu-zisă a chiriilor, ci statul reglementa nivelul chiriilor în diferite moduri (în funcție de salarii, localitate și cartier, numărul de camere și de membrii ai familiilor).
Ar trebui să existe sindicate ale chiriașilor, care să ofere sprijin direct persoanelor aflate în chirie sau în căutarea unei chirii și să facă presiune politică. Ar trebui să existe legislație care să reglementeze contractele de chirie în sensul protecției chiriașilor. Și, odată cu legislația, instituții care să impună amenzi proprietarilor care discriminează etnic, după profesii, după orientare sexuală, naționalitate, număr de copii ai familiilor etc. În România, austeritatea impusă de guvernul neoliberal de după criza din 2007-2008 a însemnat și schimbarea Codului de Procedură Civilă, prin care chiriașii și-au pierdut din drepturi (și așa reduse), fiind mai expuși evacuărilor, fără posibilitatea unor alternative locative publice/sociale.
La nivel global, cele mai bine organizate sindicate locative sunt acolo unde există mari proprietari, firme private sau oameni foarte bogați care au zeci, sute, mii de unități locative în proprietate pe care le dau la închiriat – cu condiții foarte proaste, abuzive adesea. Acolo unde se dezvoltă, acești actori economici controlează nivelul chiriilor prin faptul că ei domină piața. În mișcarea pentru dreptul la locuire, discutăm adesea despre faptul că ne este groază să nu se întâmple asta și la noi! Ar fi și mai rău decât este acum, cu o majoritate a proprietarilor mici și medii.
Unele autorități publice locale din orașe acordă un ajutor de urgență pentru plata chiriei, pe termen scurt. Din experiența FCDL, aceasta este o măsură complicată, fără un impact pozitiv pe termen lung. Pe deoparte, se dau bani publici către piața imobiliară (proprietarii privați care închiriază). Pe de altă parte, rămâne în puterea omului precar să își găsească un proprietar dispus să-l primească, într-o anumită sumă, cât este ajutorul de chirie – și asta este foarte greu, având în vedere discriminarea familiilor cu mulți copii, a persoanelor rome, cu dizabilități, a persoanelor queer, sărace etc. În plus, pretenția proprietarilor de a primi o chirie în avans și o garanție (care până acum nu au fost asigurate de primării) împiedica și mai mult persoanele sărăcite să acceseze acest tip de sprijin.
Apoi, din experiența FCDL, unii dintre proprietarii pe care i-am cunoscut și au închiriat prin acest ajutor sunt persoane care nu sunt înstărite, se bazează pe chirie să își completeze veniturile, să își plătească rata la creditul de locuință, nu sunt mari proprietari care au multe apartamente, companii mari care fac profit din asta. Într-adevăr o duc mai bine decat persoanele care accesează ajutorul, dar am întâlnit, de exemplu, pensionari care închiriază; o pensionară care lucra și ca îngrijitoare de bătrâni în altă țară; o familie care s-a dus în străinătate ca să își facă un trai mai bun și lucrau acolo într-o fabrică de carne; oameni cu credit la bancă, pe care vor să-l acopere din chirie și se bazează pe acești bani. În aceste condiții, dacă apar situații neașteptate – de exemplu, să întârzie chiria de la primărie (chiar și trei luni uneori, cu toate actele necesare pentru reînnoire) – devine foarte complicat. Practic, rămâne o problemă de rezolvat între chiriaș și proprietar, chiriașul speriat că ajunge în stradă și nu are de unde să facă rost de bani, proprietarul stresat că se baza pe banii respectivi. Astfel apar conflicte, uneori e înțelegere, alteori nu, dar oamenii sunt lăsați să se descurce între ei cu situații foarte dificile care îi depășesc. Atunci, devine mai greu să fii solidar și să vezi că sunt de ambele părți persoane cu probleme asemănătoare (în mai mică sau mai mare măsură) cu locuirea, cu nevoile de bază, cu veniturile pentru ziua de mâine. În acest context, atragem atenția asupra faptului că ajutorul la plata chiriei este, de multe ori, și o metodă prin care primăriile se degrevează de obligația de a construi/ achiziționa locuințe sociale și publice. În loc să fie doar o măsură temporară până la soluționarea definitivă a problemei de locuire prin atribuirea unei unități locative, de multe ori este singura soluție pe care autoritățile locale o oferă.
Unele persoane care au fost fără adăpost și au trăit în sărăcie extremă multă vreme, poate toată viața, au dificultăți să țină pasul cu tot ceea ce presupune locuirea cu chirie, relația cu proprietarul și vecinii, să țină pasul cu toate actele pentru ajutorul de chirie, să facă reparații dacă se strică ceva în casă. Sunt lăsați să se descurce absolut singuri cu toate aceste noi cerințe, noi provocări nefamiliare – ceea ce face menținerea ajutorului la plata chiriei extrem de dificilă. Autoritățile publice se spală pe mâini de responsabilitate și lasă chiriașii foarte vulnerabili să se descurce singuri pe piața chiriei, cu un ajutor adesea sub prețul pieței.
Sunt totuși persoane pentru care contează mult acest ajutor, în lipsa locuințelor sociale – altfel ar sta în condiții mult mai rele sau în stradă. Dar, din experiența noastră, oamenii cu care lucrăm așteaptă o locuință socială, să fie ceva sigur și să nu stea cu teama că se răzgândește proprietarul și o iau de la zero cu căutarea unei chirii, cu acte cu tot, bani de avans și garanție în sume uriașe pe care nu le au.
Noi credem că soluția este crearea masivă de locuințe publice, pentru toate persoanele care se înscriu în cerințele Legii 114, cu prioritizarea persoanelor cel mai vulnerabile.
Pentru oamenii care nu își permit costurile mari cu chiria, pentru oamenii care au ajuns în stradă în urma evacuărilor sau sunt în risc de evacuare, ar trebui să existe un fond suficient de locuințe sociale și publice. Ar fi necesar cam 20-30% din fondul locativ în toate orașele (și poate și în unele localități rurale mai mari și cu multe persoane precare, evacuate etc.) să fie reprezentat de locuințe sociale (și) publice.
În prezent, listele de așteptare pentru locuințe sociale sunt practic liste de prioritizare (după anumite criterii) a persoanelor care au depus cerere pentru o locuință socială. Aceste dosare trebuie reînnoite anual de persoanele care așteaptă, pentru că altfel își pierd rândul. Este o procedură foarte obositoare și frustrantă, pentru că actele costă, iar unele nu sunt ușor de obținut. În București, sunt circa 20.000 dosare în așteptare, de mulți ani încoace. Anual, se rezolvă doar câteva cazuri, adesea sub 10 – ceea ce este un aspect incredibil al crizei locuirii și al crizei politice urbane! Pentru că Bucureștiul, cea mai bogată administrație din țară, nici nu cumpară și nici nu construiește locuințe sociale, deși ar avea mai multe surse de finanțare pentru asta. Motivul – lipsa de voință politică – vine din alinierea cu interesele jucătorilor de pe piața imobiliară și din refuzul de a recunoaște acest drept fundamental al oamenilor la o locuință adecvată.
Ar trebui ca accesul la locuințe sociale să însemne stabilitatea locuirii, pe termen lung, ca oamenii să își poată reface viața după o experiență traumatizantă de evacuare, sau pierdere a locuinței, sau pierdere a veniturilor suficiente pentru costurile locuirii, după o calamitate, părăsirea sistemului de protecție a copilului, un partaj, creșterea familiei cu mai mulți membri (copii sau vârstnici), sau în urma unei dizabilități care limitează accesul la un venit mai mare, intrarea la pensie care înseamnă venituri mai mici etc.
Sunt deci multe categorii de persoane care ar avea nevoie de acces la locuințe sociale publice. Nu e vorba doar de “câteva persoane sărace” – cum se spune uneori în presă. Ci de foarte multe categorii de persoane care ar avea nevoie de sprijin pentru o locuință adecvată, foarte multe persoane care nu își permit o chirie. Tocmai din cauza acestui impact social profund, ar trebui sa fie mai multă dezbatere publică pe tema aceasta, să se înțeleagă tot mai clar că locuirea este un drept fundamental, nu o “responsabilitate individuală”.
Chiar și în lipsa acestor dezbateri, studiul Atitudini și valori de tip progresist în România (Bădescu et al. 2022) arată că peste 85% din populația țării susține necesitatea locuințelor sociale-publice, a sprijinului statului pentru persoanele fără o locuință adecvată. Ceea ce reprezintă o susținere populară foarte mare pentru aceste măsuri și un mare potențial de solidarizare! Ce ne dorim este responsabilizarea statului, a autorităților publice și implementarea acestor măsuri necesare ieșirii din criza locuirii.
Resurse
Bădescu et al., 2022, Atitudini și valori de tip progresist în România, studiul Fundației Friedrich Ebert.
Blocul pentru Locuire (2019). Raport asupra evacuărilor forțate, 2008-2017.
Blocul pentru Locuire (2020). Raport de proiect: Acțiune împotriva exploatării muncii și a deprivării locative, 2019.
Florea, Ioana (2023). Financializarea locuirii și a dezvoltării imobiliare. Cum ne afectează transformarea locuirii în domeniu de investiții financiare. Viziunea socialistă.
Vlad, Ioana (2020). E practic un vis. Cutra. https://cutra.ro/e-practic-un-vis/
Acest material a fost realizat în cadrul proiectului În stradă, Povești despre ne/dreptatea locativă, co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării și nu reprezintă în mod necesar poziția Administrației Fondului Cultural Național.
CriticAtac în colaborare cu Friedrich-Ebert-Stiftung (FES) își propune să publicarea unui dosar tematic cu articole pe tema politicilor urbane în România, care să vină cu o perspectivă progresistă asupra subiectului, sugerând soluții și direcții de schimbare.