Cartea “Ungurii despre români. Naşterea unei imagini etnice”, nominalizată pentru premiul CriticAtac, adună cu hărnicie din nenumărate surse texte, păreri, interpretări maghiare despre tot ce priveşte „românescul” transilvănean sau de dincoace de Carpaţi. Unii patrioţi ar putea fi şocaţi mai ales de interesul moderat (nu obsesiv, cum e îndeobşte prezentat) arătat în secolul 19 de elita maghiară românilor. Stereotipiile negative ale românilor în legătură cu maghiarii sînt bine ştiute, mult mai puţin ştim despre formare şi consolidarea mecanismului invers.
În secolul 19, în plin război de consolidare propagandistică a naţiunilor, răzbat uneori şi texte uimitor de raţionale şi lucide. Alteori, autorii ne prezintă forme de alterare interesată a unor episoade istorice, de interpretare a biografiilor unor eroi etc. În fine, găsim şi texte precum cel selectat mai jos în care schemele de atac şi propagandă pot fi uşor recunoscute şi reîncadrate întot soiul de alte scandaluri etnice şi sociale ale prezentului. Schema retorică „leneşul sărac împotriva nobilului cetăţean” stă în agenda publică a vremii fără probleme alături de dezvoltări ale imaginii „bunului sălbatic”.
„O primă colecţie, aproape completă, a stereotipiilor negative asumate de maghiari faţă de români, care ilustrează mai puţin criticismul social al iluminismului, cât mai ales felul în care sunt preluate în secolul al XIX-lea vechile clişee tradiţionale, ne oferă un text versificat al lui Gyorgy Laszlo, publicat în 1811 şi intitulat Despre saşii din Arcaliaşi românii din Chintelnic. Gyorgy, care scria din experienţa sa de administrator pe moşiile contelui Bethlen, face o comparaţie între saşii cei harnici, gospodari desăvîrşiţi – potrivit opiniilor sale – şi românii caracterizaţi de trăsături complet diferite:
Românul este mai gingaş şi nu prea se omoară cu munca,
I se face rău atît de la aerul cald, cât şi de la aerul rece.
Iarna îi place să stea lângă foc,
Iar vara să se-ntindă afară, la umbra cea bună.
De aici se trage şi împrejurarea că jumătate din hotarul său este lăsat în paragină
Şi că întotdeauna îi lipseşte grâul.
Îi place vinul bun, dar pentru că obţinerea lui ar necesita multă muncă,
Românul nu prea cultivă struguri.
Astfel, el se sprijină doar pe pământul său arabil, pe fânaţ, şi pe arendara acestora.
Iar când din pământurile sale abia a mai rămas un petec,
Îşi face un plan să fugă în Moldova, sperând la o viaţă mai uşoară,
Căci se spune că acolo cine fură poate să trăiască,
Aşa sunt unii români (cinste celor buni),
Care mai demult trăiau în vârful munţilor,
Ţinându-se departe atunci când maghiarii îşi vărsau sângele pentru patrie.
Iar când aceştia s-au jertfit, soarta i-a adus pe români pe locurile rămase pustii,
Iar românii, care oricum sunt spornici, au acoperit Ardealul precum praful.
Valoarea adusă probabil de la Roma a pierit, aşchia a sărit prea departe de copac,
Iar românii au degenerat atât de mult faţă de rasa lor cea veche.”
Melinda Mitu, Sorin Mitu, Ungurii despre români, Polirom, pag. 321