Reinventarea tradiției. Alexandru Sturdza și Europa Sfintei Alianțe de Stella Ghervas

Redacția
Texte selectate sau scrise de echipa redacţională: Vasile Ernu, Costi Rogozanu, Florin Poenaru.

carte_craiutu

Cartea Reinventarea tradiției. Alexandru Sturdza și Europa Sfintei Alianțe de Stella Ghervas (Cartier,2014), a fost nominalizată pentru premiul CriticAtac.

Prezentare:

1815. După douăzeci de ani de expansiune revoluţionară şi napoleoniană, a sunat ora reacţiunii. Rusia, care a fost ameninţată în însăşi existenţa sa, apare drept pilonul unei noi ordine politice europene. Pentru a o asigura, şi totodată a pecetlui pacea în sfârşit redobândită, ţarul Alexandru I propune o Sfântă Alianţă a suveranilor şi popoarelor creştine. El îi încredinţează consilierului său Alexandru Sturdza (1791-1854) misiunea de a redacta această surprinzătoare proclamaţie politico-mistică, în curând ratificată de către toate ţările de pe continent. După zăngănitul armelor, destinul Europei se joacă de-acum înainte în cancelarii, în presă şi în opinia publică. Faţă cu moştenirea Iluminismului, partizanii unei întoarceri la tradiţie sunt totuşi divizaţi: mistici şi teocraţi de o parte, conservatori mai laici de alta, fie că sunt catolici sau ortodocşi, ruşi sau francezi. Fiecare partid, fiecare putere de moment are de fapt propria sa viziune asupra noii ordine care trebuie să guverneze în Europa. Apărată de Sturdza din congres în congres, Sfânta Alianţă va fi curând învinsă de liberalii germani, dar şi debordată de sistemul represiv al lui Metternich. Abandonat de suveranul său, Alexandru Sturdza părăseşte serviciul diplomatic în 1822 pentru a se stabili la Odesa. De acum înainte îşi va închina pana slujirii unei ortodoxii renovate, capabilă să federeze diversele populaţii creştine din Rusia şi din Imperiul Otoman. Departe de a se reduce la o luptă de ariergardă, acest mare proiect de „modernizare defensivă” a societăţilor ortodoxe includea emanciparea naţională a grecilor şi românilor, precum şi abolirea șerbiei în Rusia.

Fragment din prefaţă

Adevăratul personaj al acestei cărţi este, de fapt, „Europa Sfintei Alianţe”. In sens strict, Tratatul Sfintei Alianţe nu a fost decat o declaraţie de intenţii, semnată in 1815 intre Rusia, Austria şi Prusia,care a contribuit la apariţia „Sistemului de Congrese” (conferinţe ale Marilor Puteri care sе ţineau cu regularitate in oraşele europene intre 1815 şi 1822) şi la ceea ce sе va numi mai tarziu „Concertul european”. Aici insă, „Europa Sfintei Alianţe” trebuie inţeleasă ca o uniune internaţională a marilor puteri europene (incluzand şi Marea Britanie) după războaiele napoleoniene, un sistem care a dăinuit, in mare, patru decenii şi pe care nu au reuşit să-l zdruncine nici măcar revoluţiile de la 1848. Ea nu a dispărut decat caţiva ani mai tarziu, in momentul Războiului Crimeei (1853-1856).

Acea Europă era un mare spaţiu triunghiular, care avea un varf in Apus, cu Londra şi Paris, un altul la Sankt Petersburg, capital Imperiului Rus. Cel de al treilea era un sud-est european, foarte diferit de cel actual, care gravita incă in jurul Constantinopolului şi care aspira să se elibereze de Imperiul Otoman. Se remarcau evident

nişte entităţi teritoriale care prefigurau statele de astăzi: Principatele Dunărene (cu Basarabia despărţită de Moldova in 1812), Serbia şi Grecia; nimeni insă nu putea să-i prevadă viitorul. Sturdza face parte din aceste trei lumi; deşi născut la Iaşi dintr-

un tată moldovean şi o mamă grecoaică fanariotă, şi-a trăit cea mai mare parte a tinereţii in orbita capitalei ruseşti. La vremea cand marile puteri europene desenau din nou harta Europei după infrangerea lui Napoleon, Sturdza a văzut marile oraşe germane, Viena din

timpul Congresului (1814-1815) și Parisul. Nu a fost, de altfel singurul care a integrat aceşti trei poli in personalitatea sa; a fost in special și cazul lui Ioan Capodistrias (1776-1831) al cărui prieten şi secretar particular a fost Sturdza. Născut in Corfu, cu studii făcute la Padova, in Italia, ministru al afacerilor externe al ţarului Alexandru I, autor al reconcilierii elveţienilor, primul preşedinte al Greciei moderne, ar fi putut şi el să reprezinte deviza europeană In varietate concordia. A cerceta astăzi lumea descrisă de Alexandru Sturdza inseamnă a avea o emoţie asemănătoare cu cea resimţită atunci cand ieşi din pădure la poalele unui munte pentru a descoperi, pe măsură сe uric spre varf, panorame pe care nu le bănuiai şi care se intind până departe. Scrierile lui cuprind intreaga diversitate şi complexitate a acestei lumi trecute pe care el ne-o descrie atat in ansamblul ei, cat şi in numeroasele sale părţi.

Acest vast spaţiu cosmopolit se dezvoltase in spiritul elitelor din vest, est şi din sud-est in timpul Secolului Luminilor. Supravieţuind nefericirilor provocate de Revoluţia Franceză şi de războaiele napoleoniene, el a continuat să existe in timpul primei jumătăţi a secolului al XIX-lea. Contemporanii treceau cu ușurință de la identităţile

locale (deoarece „identităţile naţionale” nu existau incă) la o identitate comună: era vorba de paliere de conştiinţă diferite şi complementare. Aparţinand „lumii”, Sturdza nu vedea nicio dificultate in această coexistență a mai multor identităţi – romană, greacă, rusă, italiană, germană şi franceză (scria in toate aceste limbi, cu excepţia romanei, fapt pe pe care il regreta). Am putea spune că toate aceste identităţi culturale multiple erau tot atatea căi diferite pentru a urca spre aceeaşi culme, spre un acelaşi tot.

Parcursul unui Sturdza sau al unui Capodistrias ar putea să ni se pară astăzi ameţitor, ei trăind intr-un uriaş orizont cultural unificat, care nu cunoştea graniţe şi care cuprindea atunci şi Rusia (poate nu este o intamplare dacă redescoperim aceste personaje la vremea unei „Europe fără frontiere”).

Din păcate, sistemul politic al epocii dominat de Marile Puteri care l-au biruit pe Napoleon nu a răspuns aşteptărilor deoarece nu a vrut să ţină seama de aspiraţiile populare care doreau să fie reprezentate politic şi deoarece era prea rigid. După ţarul Alexandru I, a urmat la tron fratele acestuia, Nicolae I, numit pe drept „jandarmul

Europei”. Reacţia care a urmat după Congresul de la Viena in Europa a dus la revoluţiile de la 1820 şi la cele din 1848. Pe plan internaţional, acest sistem era mult prea rigid şi a sfarşit prin a se dezintegra. Domeniilor deschise ale gandirii au urmat atunci, in a

doua jumătate a secolului al XlX-lea, o mulţime de geografii naţionale, inchise de frontiere, fiecare dintre ele privind spre capitala sa. Marele sentiment de unitate avea să dispară incetul cu incetul, făcand loc unor opoziţii indarjite intre ideologiile naţionale, ceea ce avea să ducă Europa spre măcelul Primului Război Mondial.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.

Ultimele articole