Ca şi alte concepte făcute celebre mai degrabă de către stânga, şi cel de birocraţie suferă procesul de confiscare a sa de către dreapta.
Birocraţia este – dincolo de folosirea termenului pentru evidenţa scriptică a lucrurilor, mutarea hârtiilor degeaba şi auto-aprecierea acestei activităţi drept mai importantă decât procesele înseşi de rezolvare a problemelor – categoria socială care este legată de şi stăpâneşte tot acest fenomen. Deşi foarte stratificată, birocraţia ocupă un loc intermediar între burghezia stăpânitoare de drept a mijloacelor de producţie ale societăţii şi proletariatul care nu le stăpâneşte. Ea se ocupă cu evidenţa şi controlul resurselor, inclusiv cu celelalte servicii făcute economiei/obţinerii profitului/burgheziei: educă forţa de muncă şi are grijă de sănătatea ei, o distrează şi o formează în aşa fel încât să-şi accepte situaţia, o apără şi o disciplinează, o reprezintă în jocul politic, într-un cuvânt o administrează. Desigur că birocraţia înaltă are şi îşi trage atâtea beneficii din rolul ei încât se asimilează nu numai la nivelul concepţiei sale despre lume, ci şi la cel al stării ei reale cu burghezia mare şi, în cel mai rău caz, mijlocie. După cum, lucrătorii de rând din această sferă a serviciilor sunt pur şi simplu proletari.
O bună parte a serviciilor este legată de stat. Iar statul înfăptuieşte politica: în primul rând realizarea intereselor deţinătorilor de capital. Dar, tocmai pentru ca aceste interese să se realizeze pe termen lung, statul trebuie să asigure o anumită suportabilitate a raporturilor sociale de către populaţie şi, ca urmare, şi o viabilitate a statului ca atare. Asta înseamnă, după cum se ştie, şi taxarea capitalului, taxarea profitului. Iar o bună parte din valoarea taxelor merge la susţinerea activităţilor sociale, inclusiv a administraţiei. Capitalul doreşte, însă, ca taxele pe care le dă să fie cât mai mici, tocmai pentru a face faţă concurenţei şi pentru a obţine un profit mai mare. Şi atunci, în ideologia sa liberală/neo-liberală, se află şi argumentul că e prea multă birocraţie: adică, statul îl controlează şi îi mai ia şi impozite, cu care se plătesc tot felul de hârţogari care mută hârtiile de colo colo şi sunt pur şi simplu nişte trântori, de multe ori făcând parte din clientela politică. Soluţia capitalului este, astfel, statul minimal, cu cât mai puţine motive pentru prelevarea taxelor: reducerea cheltuielilor sociale (sănătate, educaţie…) dar şi a administraţiei bugetivore.
Interesul din spatele acestei ideologii este clar, cum la fel de limpezi sunt şi consecinţele unei politici de tip neo-liberal: precarizarea şi a serviciilor sociale şi a nivelului de trai al majorităţii populaţiei şi, în acelaşi timp, creşterea bogăţiei şi puterii marelui capital.
Dar nu acest aspect – excelent evidenţiat de Alex. Cistelecan, „Ajustarea structurală”: a cui? la ce? – este urmărit aici, ci o sămânţă de adevăr din argumentul de mai sus. Căci de multe ori, şi cu atât mai mult în focul disputei politice şi al aderenţei la o poziţie politică, se omit aspectele „secundare” care sunt problematice şi care, dacă ar fi urmărite spre a fi rezolvate în mod democratic (transparent şi raţional), ar arăta şi amestecul dintre fals şi minciună şi că adevărul nu se află neapărat acolo unde susţine „stânga” că ar fi.
Din acest punct de vedere al unei critici consecvente şi al unui atac nonconformist asupra apărătorilor „de stânga”, birocraţia are înfăţişarea istorică dată de raporturile sociale şi de tipul de tara permis de raporturile internaţionale de forţe. În modelul occidental weberian, deoarece burghezia a fost şi este puternică aici, birocraţia a putut fi încadrată de reguli ferme şi, aflată sub control public (indiferent, aici, dacă acest control răspundea în primul rând interesului marii burghezii), nu a mai avut capacitatea de a-şi manifesta tendinţa de autonomizare faţă de acest control. Iar asta a însemnat că birocraţia nu a prelevat o halcă mai mare din resursele societăţii decât cea permisă de controlul public care veghea, însă, nu numai asupra interesului marii burghezii de a nu ceda mai mult din propriul profit decât era necesar, dar şi asupra interesului populaţiei de a nu fi mulsă suplimentar (şi nenecesar din punct de vedere politic). Nu ştiu dacă modelul lui Max Weber chiar mai funcţionează: în orice caz, elementele sale au reflectat presiunea marii burghezii occidentale de a impune un stat de drept (pe care, eventual, numai cei mai puternici urmau să poată să-l transcendă, dar) în care birocraţia executivă nici nu impune populaţiei corvezi de timp şi financiare atât de mari încât să frustreze capitalul de aceste cuvenite prinosuri şi să grăbească o anumită exasperată conştientizare socială a mulţimii, şi nici nu are libertatea de a se autonomiza faţă de ea (de burghezie), de stat/legi. Ca urmare, într-adevăr, arbitrarul şi non-transparenţa la nivelul birocraţiei executive mici/mijlocii – aceea care este în contact nemijlocit cu oamenii în viaţa de zi cu zi – sunt, în principiu, mai mici în Occident decât într-o ţară ca România.
Aici, rămânerii în urmă determinate de poziţia în raporturile economice europene şi mondiale dar şi de interesele şi structura claselor posedante româneşti i s-a adăugat, începând cu ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, şi i se adaugă şi rămânerea în urmă din punctul de vedere al puterii birocraţiei. Conducerea discreţionară a şefilor care beneficiază de fondurile sigure ale statului – pe care tot ei şi le alocă – şi care le confiscă şi le repartizează clientelar este trăsătura marcantă a unui capitalism retardat (Ana Bazac, „Capitalismul birocratic retardat şi capitalismul retardat al burgheziei dominante”, Lumea Nouă, 3-4, 1999, pp. 106-114) şi stors în comun cu burghezia mondială: cu toţii urmărind disperaţi momentul oportun al prăduirii.
Caracterului birocratic al sistemului de dinainte de 1989 i se pusese o frână dată de valorile colectiviste şi democratice, „reprezentate” de instanţa partidului. Frâna a fost slabă, din moment ce „adevărul” aparţinea structurilor de conducere (de care nu te puteai lua), dar a constituit, cel puţin la nivelul iluziei comune, o alinare: „mă duc la partid” putea însemna o ameninţare supremă către vreun şef mult prea nedrept şi care, preferând şi el să nu fie controlat de mai sus, atenua cumva rezultatul mizerabil al bunului său plac.
Cine a mai fost, însă, „partidul” după 1989? Întâi, valorile dominante ale individualismului au reprezentat fundalul profund al ilegitimităţii oricărei aşteptări de dreptate, lăsând desigur la o parte pe aceia care erau sau urmau să fie beneficiarii adevăraţi sau falşi ai revendicărilor restauraţioniste. „Democraţia” a fost oare înlocuitoarea vechiului substrat valoric? În mare, oamenii au fost şi sunt convinşi că libertatea este mai bună decât dictatura, dar ceea ce li s-a arătat a fost că nu ajungi s-o guşti decât dacă eşti echipat cu forţa de a acapara tot ce poţi.
Astfel încât, deoarece au dispărut şi valorile comunului şi minima siguranţă a zilei de mâine şi orice instanţă de apărare, oamenii au fost constrânşi să intre în arena luptei pentru existenţă de pe poziţia individului singur. Şi, deoarece din 1990 imediat ideea că „ce-i al tuturor nu-i al nimănui” a devenit nu numai dominantă, ci şi susţinută nu numai de „viniturile” care nu mâncaseră salam cu soia ci chiar de către cei care se declarau a fi de stânga şi putători ai idealului statului social, oamenii au fost aruncaţi în arenă nu numai fiecare singur/fiecare pentru el, ci şi cu toţi înrăiţi. Înrăiţi şi debusolaţi: şi nici un „tătuc” şi nici un fiu al acestuia nu au făcut nimic pentru a opri înrăirea şi pentru a da vreun far bieţilor oameni sub vremi.
Dimpotrivă. „Revoluţia” a certificat continuitatea şi accentuarea caracterului birocratic al sistemului. Şefii din instituţiile de stat – impuşi politic şi prin apartenenţa la structuri birocratice de conducere (de dinainte şi de după) – au fost cei care putut să căpuşeze întreprinderile de stat, să cumpere pe nimic întreprinderile falimentate voit şi metodic, să formeze bănci pe baza legilor ce le-au permis să dispună de fondurile statului ca garanţie a ingineriilor financiare ulterioare şi să intre în relaţiile economice internaţionale ca vătafi ce urmau să pârjolească economia ţării în vederea ocupării ei de către capitalurile occidentale. Şefii din instituţiile de stat şi şefii politici au fost cei care au impus legile care au mimat formele statului de drept, acoperind cu acestea escrocheriile, acordarea de credite pe criterii politice, ştergerea metodică a urmelor în raptul proprietăţii de stat, stoarcerea sistematică a fondurilor publice de către mai marii aciuiaţi în numeroasele instituţii şi agenţii de stat şi locuri unde nu se făcea nimic, ca şi în respectabilele locuri calde din universităţi.
Tocmai expandarea corupţiei imediat din 1990 încoace şi tocmai rezistenţa îndrăcită a birocraţiilor din toate instituţiile statului de a-şi limita privilegiile şi a scoate din stoarcerea fondurilor publice cât mai mult folos personal, folos necuvenit, constituie fenomenele care explică de ce nu există un stat de drept în România. Căci statul de drept în varianta occidentală postbelică înseamnă nu numai drepturi sociale, ci şi drepturile la transparenţa actelor de conducere, la respectarea legii, la controlul public asupra gestionării fondurilor şi valorilor publice. Deci nu este vorba aici despre „comunism”, ci doar despre asigurarea legalităţii moderne şi a egalităţii moderne în faţa legii, aşa cum au fost acestea dezvoltate în teoria postbelică a statului de drept. Or, conducerea discreţionară a birocraţiei din instituţiile de stat, încălcarea de către ea a legii, maimuţărirea corectitudinii şi dublul său discurs reprezintă o crasă încălcare a principiilor postbelice ale democraţiei.
Claude Karnoouh (Proletari din toate ţările, uniţi-vă!) are perfectă dreptate atunci când spune că forţa capitalului este aceea care impune în capitalism şi modelul social şi relaţiile sociale concrete în toate ipostazele lor, şi universul de gândire socială a oamenilor. Dar actorii capitalului au nevoie nu numai de păpuşi pe care să le mânuiască, ci şi de aliaţi. Iar aceştia sunt structurile birocratice de conducere: liota de deprofesionalizaţi din politică, din eşaloanele superioare din administraţie, armată şi servicii, diplomaţie, universităţi[1]. Reprezentanţii direcţi ai capitalului şi birocraţia formează un tot şi se sprijină reciproc. Dacă burghezia este mai puternică, prin resursele sale, atunci ea poate impune ca birocraţia, cointeresată material, fireşte, să respecte principiile statului de drept: tocmai cele care asigură un nivel mai înalt de consens social necesar dăinuirii sistemului ca atare. Dacă burghezia este slabă sau doar în formare – iar principala sursă a formării ei a fost tot birocraţia, cum a fost cazul României post 1989, atunci numai o presiune democratică din afara categoriilor conducătoare ar putea să impună controlul public şi respectarea principiilor democratice de către birocraţie.
Sau o criză: care acţionează ca un revelator al contradicţiilor şi cauzelor degringoladei. Aşa s-a întâmplat de 2 ani. Problema nu este numai că raporturile sociale s-au aşezat deja, că burghezia română şi, mai ales, burghezia străină au nevoie de o reducere a birocraţiei şi în sensul controlului statului dar şi în sensul reducerii problemelor generate de privilegiile şi conducerea arbitrară a birocraţiei. Dar aceste privilegii şi această conducere arbitrară nu mai pot fi, pur şi simplu, suportate de stat, accentuează spiritul de opoziţie populară şi este, deci, contraproductivă sistemului. Atât timp cât Occidentul n-a fost în criză şi cât în România a existat o creştere economică, privilegiile şi costul enorm şi nejustificat al birocraţiei s-au resorbit în sistem: simplu spus, mai era de unde să se fure. Odată cu criza, mijloacele financiare ale statului nu mai sunt suficiente şi pentru a susţine vechea poziţie a birocraţiei şi pentru a da, indiferent dacă la limită, dar a da ceea ce trebuie pentru subzistenţa forţei de muncă şi a societăţii în general.
Astfel încât, tocmai guvernul explicit de dreapta din 2009 încoace a fost cel care a pus problema reducerii privilegiilor birocraţiei. Fireşte că, fiind de dreapta, a acceptat foarte repede să scoată clerul din rândul celor care trebuie să primească, aşa ca şi toţi beneficiarii sistemului public, pensii doar în funcţie de contribuţia anterioară a salariaţilor la fondul public, şi nu subvenţionate de stat. Fireşte că, fiind de dreapta, guvernul Boc nu a aplicat politica de austeritate – reducerea salariilor bugetarilor – proporţional cu mărimea salariilor, ci otova: s-a gândit mai puţin la viaţa reală a majorităţii bugetarilor, mai puţin la reacţia îndreptăţită a acestora, şi mai mult la categoriile birocratice înalte.
Astfel încât ideea mea de la începutul articolului – că trebuie să fim atenţi şi la sâmburele de adevăr dar de către dreapta (şi, implicit, să fim la fel de critici cu stânga cum suntem cu dreapta) – trimite la exprimarea contradicţiei politicii de dreapta a guvernului Boc dar şi a importanţei măsurilor luate de acest guvern de limitare a birocraţiei.
Astăzi este imperioasă analiza nuanţată a politicii. Ignorarea problemei birocraţiei duce nu numai la o implicită susţinere a „stângii” care luptă să preia puterea, ci şi la o obnubilare a complexităţii raporturilor sociale.
Exemplul asupra căruia m-am aplecat de mai multe ori a fost cel al birocraţiei universitare. Aceasta s-a ascuns în spatele „autonomiei universitare”. „Comunitatea academică ştie cel mai bine…” a sunat nu o dată argumentul celor care au dorit şi doresc să înlăture controlul public asupra conducerii discreţionare a universităţilor. Dar nu comunitatea academică a hotărât, de exemplu, înlocuirea gresiei pe holurile clădirii centrale ale unei universităţi şi lăsarea în paragină a unor ziduri şi a corpurilor sanitare. Nu comunitatea academică a hotărât că prioritatea a fost construirea unei biserici, şi nu a unui nou corp de cămin studenţesc. Nu comunitatea academică a hotărât că, într-o universitate de stat, salariile sunt confidenţiale, inclusiv sporurile unora plăcuţi zeilor.
Autonomia universitară a fost folosită de către conducerile universităţilor exact aşa cum au fost folosiţi banii alocaţi ministerelor şi instituţiilor de stat: scandalul stimulentelor de la Ministerul de Finanţe a dezvăluit că cea mai mare parte a veniturilor salariaţilor era formată din „stimulente”, hotărâte de directori în afara criteriilor de performanţă şi netransparent. Nu complicitatea salariaţilor – în lipsa sindicatelor care ar fi trebuit să se bată pentru creşterea salariilor şi nu a sporurilor, aleatoare, ca şi pentru acordarea transparentă a sporurilor – adică atitudinea lor înfrântă şi integrată în sistem este importantă aici. Deşi aceeaşi atitudine se găseşte şi în universităţi. Ci faptul că autonomia universitară a fost acoperământul birocraţiei conducătoare şi pentru alocarea arbitrară a resurselor materiale şi pentru întărirea reţelelor birocratice prin promovări frauduloase. Rezultatul este starea actuală a universităţii româneşti, criticată şi deplânsă de mulţi şi de multe ori.
Ei bine, intelectualii de stânga au ignorat până acum şi fenomenul birocraţiei şi responsabilităţile concrete ale „stângii” în dezvoltarea canceroasă a birocraţiei după 1989 şi urmările acestei dezvoltări.
A fost deconstruit, în mod excelent şi pe bună dreptate, anticomunismul doctrinar din ultimii ani. Poate mai puţin s-a vorbit de anticomunismul implicit şi mascat din 1990 începând. Dar, dacă s-a analizat Institutul de investigare a crimelor comunismului ca factor de rescriere orwellian ă a istoriei (vezi şi excelentul studiu al lui Florin Poenaru, Nostalgie, pedagogie, umor sau despre a doua venire a anti-comunismului), nu s-a amintit nimic despre Institutul revoluţiei române, înfiinţat de Ion Iliescu pe 14 decembrie 2004, cu câteva zile înainte de a ieşi din funcţie, şi subvenţionat şi el de stat: şi un institut la fel de politic ca şi primul. Cred că tocmai faptul că intelectualii de stânga atacă numai anumite subiecte, lăsându-le pe celelalte în grija celor de dreapta, face ca ei să se integreze într-un sistem păgubos pentru critica serioasă a lucrurilor: sistemul este păgubos tocmai pentru că el pare a fi polarizat în mod simplist, invitându-i pe oameni să aplece urechea la una dintre părţi.
Concluzia lui Claude Karnoouh (ibidem) este pătrunzătoare: într-adevăr frica şi pasivitatea salariaţilor au în substrat dorinţa de consum şi integrarea în logica sistemului de exacerbare a consumului. Dar, şi Troţki avea dreptate, lipsa de simţ al revoltei radicale este şi rezultatul trădării liderilor de stânga: aceştia nu au promovat valorile unor rosturi ale vieţii dincolo de confortul decent şi necesar (iar acest confort este posibil din punctul de vedere al nivelului tehnologiei), şi obţinut în cadrul pertractărilor din cadrul statului-naţiune şi indiferent de preţul plătit de proletarii din afara acestuia.
Cred că pentru stânga o urgenţă locală este critica tiparului capitalist al politicii aşa cum acest tipar este promovat de către „stânga” acceptată în jocul politic actual românesc: PSD. Ar fi foarte trist şi de-a dreptul îngrijorător ca numai cei de dreapta să releve găunoşenia, contradicţiile interne şi poziţia dispreţuitoare a PSD faţă de majoritatea populaţiei pe care el spune că o reprezintă.
În Programul PSD propus la congresul din 16 octombrie, se spune: „Aducem salariile la nivelul de dinainte de tăiere”. Dar, în acelaşi timp şi fără a spune care ar fi sursa largheţei sale, PSD se grăbeşte să sublinieze: „Anulăm măsurile imorale cuprinse în ordonanţele date de actualul Guvern cu privire la pensiile militare şi alte categorii de pensii ocupaţionale. Pensiile militare vor fi calculate după veche lege, 164/2001, ieşind din sistemul public de pensii. Şi abrogăm interdicţia cumulului pensiei cu salariul”. Mai are vreun rost comentariul care ar atrage atenţia asupra obiectivului de prezervare a privilegiilor şi, în acelaşi timp, a iraţionalităţii unei măsuri în urma căreia, dacă instanţele internaţionale ar accepta, surplusul dat categoriilor birocratice ar duce la micşorarea şi mai drastică a pensiilor obişnuite şi la micşorarea salariilor? Putem oare să nu ţinem seama de incorectitudinea exprimării PSD, când interdicţia de mai sus se referea numai la cumulul din sectorul bugetar şi privea tocmai pe cei din categoriile birocratice superioare care îşi rotunjeau veniturile prin muncile suspecte din punctul de vedere al utilităţii şi eficienţei? Şi poate fi considerată serioasă propunerea după care „Creştem salariul minim la 750-800 Ron (şi unifică salariul minim din privat şi de la stat) şi indexăm cu inflaţia fondul total de salarii şi cheltuielile de asistenţă socială” în acelaşi timp cu „reducerea impozitării muncii, prin scăderi la CAS-uri cu 3 puncte la angajator, ceea ce va stimula crearea de locuri de muncă. În plus, plafonăm contribuţiile la asigurări de sănătate la maxim 5 salarii medii”? Dacă PSD are în vedere, în logica banală a statului care doreşte să atragă capitalurile, reducerea impozitelor, de unde va putea să crească, şi încă din prima lună, salariul minim (care, să nu uităm, va duce la creşterea generală a salariilor)? Şi cum va putea să unifice salariul minim din privat şi de la stat, dacă asta ar însemna creşterea salariului minim în privat? Dar cum va mai putea atrage capitalurile dacă impune creşterea salariilor?
După cum, nediscutând aici despre lipsa de realism a ofertei electorale a PSD, este cazul să fim atenţi asupra caracterului „de stânga” a propunerii de a păstra impozitul pe profit (de 16%) dar, în acelaşi timp, de a impune un sistem diferenţiat de impunere a veniturilor personale: va să zică nu capitalul ci individul forţă de muncă este sursa principală a taxelor. Dar care este atunci diferenţa şi, de ce nu, superioritatea unui partid de stânga? Şi de ce să crească impozitul pe salarii decente, de ce să nu fie, pur şi simplu, desfiinţat sistemul de alocare discreţionară a sporurilor şi gradaţiilor?
Dar ceea ce ar trebui să fie o problemă pentru intelectualii de stânga este concepţia antidemocratică a PSD: „pactul social” nu prima dată realizat de către guvernările PSD îndeosebi, transformă sindicatele în mai mult decât „curelele de transmisie” din timpul stalinismului, în organizaţii paramilitare de presiune poate nu atât asupra adversarilor politici cât asupra populaţiei. Deocamdată presiunea este asupra adversarilor: a spune, ca lider sindical din învăţământul universitar şi conducător de proteste spontane, că „primul obiectiv este demisia domnului Funeriu. Trebuie să scăpăm de viruşi. El este unul. Mai vedem după aceea” înseamnă că sindicatul este nu numai aservit PSD-ului, ci şi că el a ajuns să promoveze privilegiile conducerii discreţionare, ascunse sub formula „autonomie universitară”. Faptul că universitatea românească a ajuns cum a ajuns se datorează tocmai acestei conduceri care a copleşit competenţele cu incompetenţa protejaţilor şi a anulat criteriile de performanţă. Or, iată, liderul sindical profesor universitar trece sub tăcere aceste lucruri.
Ar fi o mare tragedie pentru România ca ofensiva actuală a PSD de reimpunere a legii omertà în societate şi de re-întărire a caracterului birocratic al sistemului să reuşească: ar genera un fel de nou Front al Renaşterii Naţionale (1938) care ar impune mai dihai alinierea obedientă, duplicitatea morală şi adâncirea crizei societale.
Oare nu ;i de la toate aceste fapte concrete ar trebui să plece critica de stânga? Oare nu din fundăturile în care ne duc şi dreapta şi „stânga” trebuie să ne îndepărtăm şi să inovăm, mai corect, să îndrăznim să inovăm?
[1] Preoţii de toate gradele şi confesiunile fac şi ei parte din birocraţie, dar nu este locul aici să discutăm despre ei.