Fareed Zakaria – Viitorul libertății. Democrația neliberală în Statele Unite ale Americii și în lume, (Traducere de Doris Mironescu) Editura Polrom 2009.
Fareed Zakaria s-a impus în ultimii ani ca o voce de prim rang în ceea ce privește relațiile internaționale. Jurnalist cu cariera construită la CNN, Zakaria, indian de origine, și-a făcut studiile universitare în anii 1980 în Statele Unite, unde a și rămas. Lucrările sale, dintre care ultimele două, The future of freedom: illiberal democracy at home and abroad (London, Norton & Company, 2003) și cea care face obiectul prezentei recenzii au fost traduse deja în limba română de către editura Polirom – se bucură de o largă apreciere. Succesul publicațiilor lui Zakaria se datorează manierei sale de a trata subiectele asupra cărora se apleacă, tipică jurnaliștilor americani de renume: simplă, concisă, fermă, plastică și, nu în ultimul rând, punctată de formulări percutante, impresionante pentru public. Acesta din urmă nu este neapărat unul de specialitate, academic sau științific, ci mai degrabă unul divers, format din tineri americani îngrijorați de deteriorarea imaginii Statelor Unite în lume, grupuri care fac parte din societatea civilă americană, dar și grupuri de interes sau organizații politice. Dincolo de granițele Statelor Unite, mesajul lui Zakaria îi vizează pe toți cei interesați de domeniul fluid al relațiilor internaționale și pentru care Washingtonul înseamnă sau încă mai poate însemna un catalizator economic, politic și cultural pentru lumea post-americană la a cărei naștere asistăm în prezent.
Studiile lui Zakaria, și mai ales The post-American world, se înscriu deci într-o perspectivă consacarată asupra relațiilor internaționale, dar și unei tradiții culturale demarată în Europa din primele decenii ale secolului XX. Este vorba, în primul caz, de realism, echivalentul ideologic al conservatorismului. În forma sa clasică, realismul insistă asupra legitimității maximizării puterii, prin orice mijloace posibile, de către fiecare actor internațional; moralitatea internațională nu trebuie confundată cu cea internă deoarece, argumentează realiștii, prima trebuie elaborată într-un mediu internațional ostil, anarhic (în sensul de nereglementat politic la nivel global), unde fiecare poate fi sau este deja un potențial competitor. Astfel, contează moralitatea responsabilă, care are ca finalitate binele societății pe care guvernul o conduce și mai puțin mijloacele prin care este atinsă, nu idealismul moral al liderului politic reliefat, pe lângă naivitatea care îi este inerentă, prin rezultatele catastrofale pe care consecințele deciziilor sale le vor antrena asupra propriului stat: sesizându-i slăbiciunea și lipsa de fler politic, alți actori internaționali îl vor scoate cu siguranță din joc. Neorealismul sau realismul structural mută centrul de greutate teoretic de la maximizarea puterii individuale a statelor, rațiunea lor existențială, la obținerea securității, deziderat care nu poate fi atins decât în manieră colectivă. Structura sistemului internațional, anarhic, reprezentând fluctuațiile de putere aparent haotice care îl articulează, acționează coercitiv asupra comportamentului internațional al statelor, pe care de fapt îl determină.[1] Fareed Zakaria este considerat unul din principalii protagoniști ai celei de a treia forme a realismului, realismul neoclasic. Apărut după încheierea Războiului Rece, noua recosmetizare a teoriei clasice implică un accent crescut asupra ideilor, valorilor și psihologiei elitelor politice, inexistente sau marginalizate în cazul realismului clasic și al neorealismului, precum și a societăților, pe care ne-am obișnuit prea des să le plasăm în spatele unor temporare guverne, pierzând astfel din vedere importanța funciară, chiar dacă nu întotdeauna directă, pe care o au în elaborarea politicii externe a statelor.[2]
În al doilea rând, lucrarea jurnalistului american se înscrie într-o tradiție de gândire care a demarat în Europa la începutul anilor 1920 prin publicarea, de către Oswald Spengler, a celebrei lucrări Declinul Occidentului. Perspectiva a fost preluată și de Arnold Toynbee în al său Studiu asupra istoriei și, recent, de către Samuel Huntington în Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale. Nu interesează aici faptul că Occidentul s-ar afla în declin sau nu, cât circumscrierea teoretică a demersului lui Zakaria. Referitor la acest punct, lucrarea, deși relativ incisivă și coerentă la nivel argumentativ, nu beneficiază de un cadru conceptual adecvat. Cu alte cuvinte, este mai degrabă descriptivă decât analitică. Sigur, dacă ținem cont de audiența nu neapărat specializată căreia i se adresează Zakaria, și/sau de formarea sa jurnalistică, ajugem la concluzia că, probabil, autorul nici nu și-a propus acest lucru. Cu toate acestea, o abordare teoretică mai densă și mai bine conturată nu ar fi redus neapărat din impactul lucrării, așa cum ne demonstrează succesul comercial al cărții lui Huntington, mai sus amintite. Ar fi fost de asemenea utilă pentru situarea conceptualizării, fie ea numai schițată, într-un cadru analitic dat, ceea ce ar fi condus la o mai bună înțelegere a premiselor, demonstrațiilor și concluziilor cărții.
Cum poate fi recunoscut Zakaria ca realist? The post-American world este scrisă, per ansamblu, în cheie normativă: descrie realitatea internațională și, în același timp, oferă soluții pentru ameliorarea ei, pentru configurarea unei lumi mai echitabile care ar urma să se nască pe ruinele crizei globale contemporane. De obicei, realiștii nu discută în termeni normativi: logica cinică a maximizării puterii, prin intermediul unor conflicte latente sau manifeste, le este suficientă. Chiar dacă Zakaria o face, problema este că lumea sa „post-americană” este mai americană decât am fi tentați să credem la prima vedere. Chiar dacă puterea economică și atractivitatea cultural-ideologică a Statelor Unite sunt tot mai contestate de emegența „restului” (China, India sau Brazilia), capacitatea militară americană este în continuare de neegalat, jubilează autorul. Nu în ultimul rând, Zakaria adoptă perspectiva ciclică asupra istoriei și înțelege natura umană, ca orice realist, în termenii imposibilității progresului moral. „Nu cred că războiul a devenit perimat sau orice astfel de inepție. Natura umană rămâne ceea ce este și politica internațională ceea ce este. Istoria a cunoscut perioade de calm care au fost urmate de măceluri extraordinare (pp. 9-10)”. Natura umană ar fi deci coruptă, egistă și amorală, iar, prin extrapolare, statele care configurează politica internațională, conduse de oameni în ultimă instanță, nu sunt cu nimic diferite. De-a lungul istoriei, ceea ce s-a schimbat a fost doar contextul material, tehnologic; ideile s-au schimbat și ele, dar au fost întotdeauna subîntinse de puterea și filosofia hegemonului internațional dintr-un moment sau altul. Adresându-se instinctelor, nu rațiunii (pe care o subsumează naturii umane pentru a o interpreta în cheie peiorativă), realismul afirmă triumfalist că omul este același dintotdeauna, iar firea sa este imposibil de ameliorat.
Cum putem vorbi atunci de o lume „post-americană” când hegemonul internațional rămân Statele Unite, Zakaria însuși legitimând această perspectivă? Sigur, noua hegemonie este „benignă”, pentru a împrumuta un termen al lui Joseph Nye Jr.[3], în sensul că prezența americană în lume nu mai este atât militară, intimidantă (ca în timpul Războiului Rece), cât difuzată pe coordonate economice și/sau culturale. Nu mai este atât de vizibilă, dar asta nu înseamnă în nici un caz atenuarea puterii de care dispune. Cu riscul unei comparații oarecum deplasate, Faust al lui Goethe s-a grăbit să afirme că, citez din memorie, „avantajul diavolului în prezent este faptul că lumea nu mai crede în el”. Alt concept realist care apare în cartea lui Zakaria este acela al balanței de putere. Conform autorului, istoria modernă a cunoscut două cicluri majore: acela al ascensiunii Occidentului, înțeles ca marile puteri coloniale ale Europei de Vest, respectiv afirmarea, în secolul XX, a Statelor Unite. Astăzi, lumea este confruntată cu ascensiunea „restului”.
Ceea ce Zakaria ne transmite, nu neapărat explicit, este că „restul” va rămâne „rest” și în secolul XXI. Sigur, The post-American world salută prezența tot mai impunătoare pe scena globală a Chinei sau a Indiei, care au preluat din modernitatea occidentală exact ceea ce le-a convenit pentru a prospera și afirma pe sine: în primul rând dimensiunea materială, tehnică, tradusă prin industrializare și economie de piață. În plan cultural, India și China reprezintă culturi prea bine ancorate pentru a se lăsa asimilate de ideile și valorile americane dar, cu toate acestea, preluând know-how tehnologic și comercial, elitele politice și economice din aceste țări și-au modelat în mare măsură gândirea după cea occidentală (în sensul de americană). Astfel, dimensiunea axiologică a modernității nu le-a rămas străină, chiar dacă au făcut tot posibilul să o recuze. Dacă ne gândim numai la naționalism, un concept eminamente occidental și pe care China contemporană l-a îmbrățișat din plin, ne convingem de influența constitutivă, atât materială cât și ideatică, a Occidentului asupra „restului”. Chiar dacă liderii comuniști chinezi chinezi rămân în continuare cei mai refractari din cadrul „restului” la conceptul de drepturi umanitare, a cărui sensuri adânc înrădăcinate cultural nu pot fi traduse adecvat pentru Weltanschauung-ul chinez, și a cărui aplicare mecanică le-ar obstrucționa, pe de altă parte, pragmatismul politic – China a intrat, fie că admite sau conștientizează acest lucru, fie că nu, într-o logică internațională de proveniență occidentală, care nu poate fi departajată mecanic pe coordonate materiale, respectiv intelectuale. Cu alte cuvinte, oricât ar putea crede China că manipulează modernitatea, Statele Unite au numai de câștigat dacă o lasă să se complacă în această idee, oricum falsă.
Poziția teoretică a lucrării poate fi înțeleasă nu numai prin prisma realismului neoclasic, ci și prin cea a școlii raționaliste a relațiilor internaționale (RI). Școala engleză a RI sau teoria societății internaționale postula o combinație între realism clasic și liberalism, în care statele, acționând în continuare într-un mediu internațional anarhic, dezvoltă împreună un sentiment de comunitate globală dublat de valori, interacțiuni și instituții internaționale comune. Societatea internațională rezultată ar continua să existe într-un mediu anarhic; alcătuită din state și din dispoziția lor spre valori și comportamente universalizabile, aceasta ar fi desigur diferită de o societate clasică, națională, condusă de un stat și structurată de valori circumscrise unui cadru legislativ, garantat de stat și totodată garantul legitimității statului. În plan internațional nu există un stat global care să garanteze dreptul internațional; acesta nu reprezintă altceva decât un compromis între forțele existente la un moment dat; de asemenea valorile societății internaționale, anarhice, sunt mult mai puțin universale decât a societăților clasice; unicitatea ei rezidă deci în acordul actorilor internaționali de a se pronunța în favoarea cooperării subîntinsă valoric, mai degrabă decât să rămână captive spectrului realist unde statele acționează ca niște eroi solitari în jungla internațională, urmărind să își sporească peremptoriu capacitățile ofensive și defensive pentru a îi face față cu succes.[4] O lume foarte puțin diferită de cea a lui Lenin, în care principiul „kto-kogo” (care pe care) acționează ca forță motrice principală, ideologică și politică deopotrivă.
Școala engleză a RI percepe imperiul britanic în sensul unui hegemon a cărui putere descrește în favoarea lumii care se naște tocmai datorită succesului cu care a „civilizat”-o. Zakaria afirmă fără echivoc: „restul” crește tocmai datorită succesului și puterii de convingere a modelului american. Statele Unite ar deveni astfel, într-o lume pe care nu o mai poate domina direct, „hegemonul benign” care acționează din umbră, menținându-și deci controlul, cu mijloace diferite, asupra economiei, culturii și, chiar dacă mai puțin, a politicii internaționale. Zakaria nu ezită să recunoască primatul „ideologiei” americane asupra lumii. Nu sunt sigur dacă este conștient de implicațiile termenului pe care îl folosește, sau este doar cinic; indiferent de motiv, trebuie să recunoaștem că are dreptate.
În final, Zakaria sugerează șase direcții de acțiune majore pentru Statele Unite la începutul secolului XXI: alegerea fermă în plan internațional (nemulțumindu-i pe toți, așa cum a reușit administrația Bush Jr. nu este o soluție, la fel cum nu este nici încercarea, sortită desigur eșecului, de a îi mulțumi pe toți); crearea unui sistem internațional normativ căruia să îi circumscrie interesele naționale și în centrul căruia să rămână, chiar dacă tot mai contestate; aplicarea unei politici bismarckiene de alianțe strategice și estompare a îngrijorărilor justificabile ale celorlalte puteri internaționale în raport cu poziția sa globală; edificare unei ordini internaționale stabile și cât mai echitabile pentru toți protagoniștii; gândire asimetrică, mai puțin cazonă și orientată preponderent înspre cooperare culturală, economică și socială și, nu în ultimul rând, înțelegerea legitimității ca putere, nu a puterii ca legitimitate. Pentru un teoretician realist al RI, așa cum este Zakaria, și pentru publicul cărui lucrarea i se adresează, perspectiva poate părea inovativă, judicioasă și mobilizantă. Și, din punct de vedere al flexibilizării limitelor teoretice a realismului, încorporează aceste calități. Problema este, repet, că „lumea post-americană” a lui Zakaria este oricum numai post-americană nu.
Hans Morgenthau, unul dintre fordatorii realismului clasic, sugera ca, pentru surmontarea inerentului conflict dintre interesele naționale ale Statelor Unite și valorile universale în numele cărora pretind că acționează, Washingtonul să recunoască franc prioritatea intereselor naționale americane. Numai așa poate reduce acuzele de duplicitate și iporizie din partea altor actori internaționali.[5] Zakaria, pe de altă parte, consideră că interesele naționale americane trebuiesc transformate în legitimitate internațională. Indiferent de abordare, ceea ce rămâne în prim plan este indiscutabila hegemonie americană. Că aceasta se exercită în variantă „hard” (militar, economic, intimidant în ansamblu) sau „soft” (influența culturală a modelului sau a „visului american”, de pe urma căruia pot fi extrase avantaje internaționale la fel de „hard”, dar mult mai comod) contează prea puțin.[6] Tocmai de aceea „lumea post-americană” a lui Zakaria nu poate fi altfel decât americană, chiar dacă dintr-o perspectivă ușor diferită. În plus, ca teorie a RI, realismul a apărut și a fost utilizat după cel de al Doilea Război Mondial de către specialiștii americani pentru legitimarea prezenței și ambițiilor Statelor Unite la nivel global. Pentru a face primul pas către o lume realmente post-americană, ar trebui să încetăm să o gândim în termeni realiști și deci eminamente americani. Ceea ce Zakaria, în ciuda faptului că prezintă riguros alternative diferite de înțelegere a realității internaționale, nu face.
În altă ordine de idei, nu consider The post-American world o carte neapărat „slabă” sau ipocrită. Politica, internațională sau internă, își are indiscutabil propriile reguli de funcționare, izvorând ce-i drept din mediul social, dar având totuși o anumită obiectivitate intersubiectiv construită, cel puțin în bafa acțiunilor, rolurilor și funcțiilor pe care le articulează și de care este la rândul ei articulată; moralizând-o excesiv, ne avertizează Raymond Aron, nu facem decât să ne îndepărtăm de o autentică întâlnire cu posibilitatea de a o influența pozitiv.[7] În termenii socio-constructivismului, cea mai nouă și mai adecvată, aș risca să afirm, teoria a relațiilor internaționale – lumea internațională și lumea în general apare ca un permanent conflict între actori, pe de o parte, și structuri, pe de cealată parte. Actorii internaționali sunt inserați într-o structură de putere globală care le orientează comportamentul; în același timp însă, îndepărtându-ne de perspectiva neorealistă, actorii creează, prin permanente interacțiuni, structura de care la rândul lor sunt definiți, cel puțin parțial. Perspectiva este aplicabilă nu numai la nivel internațional, ci la orice nivel socio-instituțional. Care dintre cele două părți are dreptate? Nici una. „Adevărul”, pentru a folosi un termen tare, nu se află în proprietatea nici a actorilor, nici a structurii, ci în permanenta inter-relaționare dintre actori și structuri prin care fiecare își definește și redefinește identitatea, contribuind în același timp la modelarea simetrică a alterității. Mesajul constructivist nu este însă deloc neutru: actorii trebuie să interacționeze cu structurile, în absența cărora nu pot exista și pe care, acționând, nu fac decât să le reproducă – pentru a le flexibiliza și a negocia permanent alternative de socializare mai puțin exploatatoare și asimetrice. Ținând însă cont de faptul că societatea înseamnă până la urmă inegalitate, în diferite dozaje, ambițiile unei societăți sau lumi simetrice trebuie lăsate deoparte. Asta fără a denunța însă nedreptățile inerente lumii în care trăim. „Nu există nicio soluție la realitatea umană a exploatării”, scrie Nicholas Onuf. „Chiar și în absența unei soluții, trebuie să numim exploatarea ceea ce este, în toate felurile în care este ceea ce este”.[8]
In summa, nu îi reproșez lui Zakaria „americanitatea” lumii „post-americane”; ea este inevitabilă. În plan global, noua reconfigurare a relațiilor de putere și a interacțiunilor sociale, culturale și economice nu se poate desfășura decât într-o inerție americană, asta în cazul improbabil în care Statele Unite nu ar mai domina încă sistemul internațional. Nu mă convinge însă încercarea de a o prezenta ca lume radical nouă, „post-americană”, în termeni intelectuali și geopolitici esențialmente americani. Probabil, Zakaria utilizează un discurs strategic, hegelian ca substanță, pliat pe recunoașterea și afirmarea voluntară a însemnătății și indispensabilității puterilor emergente pentru construirea noii lumi (vechi), în vederea stimulării dispozițiilor cooperative ale acestora. Este doar o speculație căreia numai evoluția viitoare a sistemului internațional îi poate proba veracitatea.
Închei cu o tensiune fundamentală a cărei rol definitoriu pentru politica internațională a fost adus în discuție acum mai bine de treizeci de ani de către Hedley Bull. Ce contează mai mult în plan global, se întreba acesta, ordinea sau justiția? Conservatorii înclină înspre ordine, „revoluționarii” sau socialiștii în general, înspre justiție. Bull argumenta că o combinație optimă între cele două, adaptată conjuncturii internaționale, este întotdeauna de preferat atașamentului necritic față de una singură.[9] Nu răspunsul oferit de Bull dilemei este important aici cât faptul că lucrarea lui Zakaria încearcă să „vândă” ordinea internațională americană drept justiție pentru așa zisa lume „post-americană”. Demersul, cred, este atât conștient, având deci utilitate și finalitate politică, dar și in-conștient, izvorând din Weltanschauung-ul de acum tipic american al autorului.
____________________
[1] Studii excelente despre realismul clasic și neorealism, scrise de Richard Ned Lebow și John Mearsheimer, se găsesc în Tim Dunne, Milja Kurki, Steve Smith, (ed.), International relations theories. Discipline and diversity, New York, Oxford University Press, 2010, pp. 58-76, 77-94. Vezi de asemenea Scott Burchill, „Realism and neo-realism” în Scott Burchill, Richard Devetak, Andrew Linklater, Matthew Paterson, Christian Reus-Smit, Jacqui True, (ed.), Theories of international relations, New York, Palgrave, 2001, pp. 70-102. Într-o formă ușor diferită, textul a apărut în Colloquium Politicum, nr. 2/2010, pp. 131-136.
[2] Tim Dunne, Brian C. Smith, „Realism”, în John Baylis, Steve Smith, Patricia Owens, The globalization of world politics. An introduction to international relations, New York, Oxford University Press, 2008, pp. 90-107.
[3] Joseph Nye, Jr., The paradox of American power. Why the world’s only superpower can’t go it alone, New York, Oxford University Press, 2002, p. 138.
[4] Exponeți emblematici ai școlii engleze a RI sunt Martin Wight (vezi Politica de putere, Chișinău, Arc, 1998) și Hedley Bull, cu o lucrare deja consacrată: Societatea anarhică. Un studiu asupra ordinii în politica mondială, Chișinău, Știința, 1998. John Hall, cu a sa International orders (Cambridge, Polity Press, 1996), este unul dintre cei mai importanți reprezentanți contemporani ai teoriei societății internaționale.
[5] Vezi Hans Morgenthau, Politica între națiuni. Lupta pentru putere și lupta pentru pace, Iași, Polirom, 2007.
[6] Vezi Joseph Ny Jr., Puterea blândă. Calea către succes în politica mondială, Iași, Institutul European, 2009.
[7] Raymond Aron, Opiul intelectualilor, București, Curtea Veche, 2007; vezi și Raymond Aron, Peace and war. A theory of international relations, New York: Doubleday, 1966.
[8] Nicholas Onuf, World of our making. Rules and rule in social theory and international relations, Columbia, University of South Carolina, 1989, p. 289.
[9] Hedley Bull, op. cit.
victorinox swiss army
hostile work environment
miami jai alai
fox sports midwest
evo 3d review