Una dintre marile drame ale stângii intelectuale a fost (și rămâne) fragmentarea. Cu cât par mai „coapte”, pentru a utiliza expresia lui Marx – condițiile de a insera în câmpul de posibilități noi forme de sensibilitate socială, noi raportări critice la cotidian înțeles ca parte a unui continuum meandric, fluctuant și în cele din urmă indeterminat – cu atât aceasta se afundă mai abitir în nisipurile mișcătoare ale propriilor (și inevitabilelor, aș adăuga) contradicții, ridicate la rangul de pietre unghiulare ale punerii realității în problemă. Începem să nu mai vedem pădurea de copaci, altfel spus. Și să ne scoatem ochii pentru chestiuni de o importanță îndoielnică și întru totul secundare în raport cu provocările cărora trebuie … Continuă să citești →

„Dacă România ar fi o companie privată, Klaus Iohannis, primarul Sibiului, ales de aproape 55% din alegători pentru funcţia de şef al statului, ar fi intrat pe lista scurtă de candidaţi pentru o poziţie de CEO, spune Sorin Roibu, managing partner în cadrul firmei de consultanţă şi executive search Arthur Hunt. Motivul? „Mediul de business din Sibiu este, în general, corect. Există foarte mult spirit antreprenorial acolo şi, per total, vorbim despre mult «lucru bine făcut». Însă cred că principalul motiv pentru care Klaus Iohannis ar fi pe lista mea scurtă pentru o poziţie de CEO în compania România ar fi networkingul de care acesta dispune. Cred că prin politica sa externă ar putea da mai multă … Continuă să citești →

Istoria se scrie în România într-o manieră tributară metodologic și conceptual secolului XIX. Observația este valabilă și pentru istoriografie[1]. Mă refer la conservatorism în general și la conservatorismul de factură naționalistă în particular, pentru că secolul XIX a fost martorul apariției și diversificării a mai multor discursuri istorice, chiar dacă relativ opace unul față de celălalt[2]. Excepții există, dar sunt puține[3]. Am ajuns la această concluzie nu numai pe filieră livrescă. Polemicile pe care le-am purtat cu ocazia unor conferințe cu profil istoric mi-au întărit convingerea mai sus exprimată. Școala Ardeleană este încă la loc de cinste în istoria și istoriografia românească. Fără a încercă să îi minimalizez meritele, trebuie observat totuși că această școală și … Continuă să citești →

3,58 tone de PET-uri. Atât au reușit să colecteze timișorenii în cadrul competiției Earth Hour, clasându-se, după Botoșani și Ploiești, pe locul întâi. „Pe grila de evaluare a Competiției, cel mai mare punctaj l-a obținut orașul Timișoara – 81.3 puncte din 100, care participă pentru a doua oară la Competiție și, respectiv, la finală”, putem citi pe site-ul  World Wide Fund for Nature (WWF)[1]. „Primăria Timișoarei a adunat cele mai multe puncte la categoriile eficiență energetică, educație și comunicare și conservarea biodiversității, pentru proiectele desfășurate în trecut; în ce privește proiectele pentru viitor, eficiența energetică și educația au fost, din nou, punctele forte din dosarul de participare. Pe lângă acestea, juriul a fost plăcut surprins și … Continuă să citești →

Chiar și în absența unei specializări în domeniul dreptului, cum este cazul autorului, problematica revizuirii Constituției este un subiect de interes public, așa cum au demonstrat-o recent întâlnirile organizate de către Asociația Pro Democrația în cadrul Forumului Constituțional la care au participat sau au fost invitați să participe, pe lângă specialiști în drept și științe politice, și cetățeni, ONG-uri sau reprezentanți ai comunităților locale – neputând face deci obiectul unei abordări exclusiv juridice. Modificările conținute în noul proiect de constituție ne vor afecta, în calitate de cetățeni, pe toți; pe cale de consecință, toți avem un cuvânt de spus în cadrul acestui proces. Chiar dacă majoritatea preferă să îl ignore, concentrându-se asupra altor priorități, cum ar … Continuă să citești →

Victor Rizescu – Tranziții discursive. Despre agende culturale, istorie intelectuală și onorabilitate ideologică după comunism, București, Corint, 2012 Aducând laolaltă o serie de texte publicate în diferite reviste cu profil cultural și politic, lucrarea lui Victor Rizescu impresionează nu atât prin vastitatea informației, cât prin calitatea analizei, netributară, așa cum se întâmplă deseori în cazul cărților abordând tematici similare – clișeelor ideologice și schemelor de interpretare trunchiate, având la bază bibliografii insuficiente, selective nu atât din punct de vedere științific, cât mai degrabă „canonic” și personal – și conducând la aceleași concluzii redundante: românii sunt imorali, superficiali, leneși sau hoți din cauza unei mentalități retrograde și refractară la valorile „europene”; eternul blestem mioritic, atenuat ocazional de … Continuă să citești →

Fragment dintr-un capitol apărut în volumul editat de către politologii Sergiu Gherghina şi Sergiu Mişcoiu, Miturile politice în România contemporană, Institutul European, 2012 Introducere Etapa incipientă a comunizării României reprezintă un subiect căruia deși i se dedică în ultimii ani tot mai multe lucrări și articole științifice, rămâne în continuare insuficient analizat pe filieră interpretativ-discursivă. Într-adevăr, majoritatea textelor care se apleacă asupra perioadei preiau necritic anumite clișee pe care le investesc astfel cu o doză ilegitimă de veracitate[1]. Unul dintre aceste clișee, care face obiectul capitolului de față, este acela al presupusei dualități între comuniștii români sau „nativi”, respectiv comuniștii străini sau „moscoviții” aduși la putere direct de către Uniunea Sovietică prin intermediul Armatei Roșii și … Continuă să citești →

Clarificarea vocabularului conceptual În prezent, politica românească pare a se afla într-un prelungit marasm. Partizanate ideologice relativ insolite, dispute politice între președinție și guvern cu potențial disruptiv, migrație politică pe o scară largă (deși oarecum comprehensibilă în lumina precedentului an electoral) și, mai presus de toate, o pronunțată mefiență a electoratului față de partide – iată câteva dintre dovezile enunțului de mai sus. Problema deficitului de încredere în partidele politice poate fi înțeleasă, în termeni politologici clasici, drept o consecință a contextului economic nefavorabil care impulsionează manifestările populiste[1]. Însă într-o accepțiune sociologică și economică, reticența populației față de partide devine inteligibilă prin creșterea asimetriei distributive a resurselor, fie ele materiale sau de altă natură[2], dar și … Continuă să citești →