Incursiuni critice în istoria intelectuală a României de ieri și de astăzi

copilasVictor Rizescu – Tranziții discursive. Despre agende culturale, istorie intelectuală și onorabilitate ideologică după comunism, București, Corint, 2012

Aducând laolaltă o serie de texte publicate în diferite reviste cu profil cultural și politic, lucrarea lui Victor Rizescu impresionează nu atât prin vastitatea informației, cât prin calitatea analizei, netributară, așa cum se întâmplă deseori în cazul cărților abordând tematici similare – clișeelor ideologice și schemelor de interpretare trunchiate, având la bază bibliografii insuficiente, selective nu atât din punct de vedere științific, cât mai degrabă „canonic” și personal – și conducând la aceleași concluzii redundante: românii sunt imorali, superficiali, leneși sau hoți din cauza unei mentalități retrograde și refractară la valorile „europene”; eternul blestem mioritic, atenuat ocazional de umorul caragialesc, al unei țări situate identitar „la porțile Orientului”.

Beneficiind de un parcurs tematic generos, care începe de la sociologia interbelică, trecând prin deconstruirea dogmelor naționaliste și a retoricii antimoderne și ajungând la formele de legitimare ale unor deja clasice discursuri intelectuale în perioada postcomunistă, Rizescu propune o investigare minuțioasă a operelor unor autori mai mult sau mai puțin contemporani, mai mult sau mai puțin cunoscuți, mai mult sau mai puțin „profitabili” sau incomozi pentru mainstream-ul intelectual contemporan. Cât de cunoscuți sunt astăzi sociologi ca Henri Stahl, de exemplu, sau Dumitru Drăghicescu? Și cât de prezenți sunt în actualul circuit al ideilor confrații lor, mai vizibili, ce-i drept – Ștefan Zeletin sau Constantin Dobrogeanu Gherea? Foarte puțin sau deloc, în ciuda actualității neașteptate și a profunzimii analitice care răzbate din scrierile lor. Da, sunt intelectuali (preponderent) de stânga, iar asta echivalează deseori în România de astăzi cu o etichetă aplicată mecanic, pavlovian chiar, de nefrecventabilitate, în cel mai bun caz, sau de utopism, de radicalism aflat pe punctul de a degenera în violență, plasat automat în continuitate cu regimul comunist.

Nu au cerere pe piața cărții, ar replica probabil conducerea unei binecunoscute edituri, secondată de o parte însemnată a intelectualității românești, uitând convenabil că oferta de idei își creează publicul în măsura în care cererea de idei impactează la rândul ei politicile editoriale. Astăzi, situația este destul de echilibrată, dar în anii 1990, de exemplu, oferta de carte, relativ unilaterală, avea o influență formatoare mult mai mare în raport cu cititorii. Cărțile nu se adresează (numai) unui public prestabilit – îl și creează. Așa că, singură, piața cărții nu reprezintă un răspuns adecvat la întrebarea mai sus enunțată. Afinitățile ideologice transpuse în configurarea a ceea ce Sorin Adam Matei a numit „grupuri de prestigiu”, având un acces preferențial la resursele materiale ca suport al imprimării și difuzării informației, proces din care a rezultat un public relativ reticent la abordări ideologice de altă factură decât cea a dreptei conservatoare și/sau liberale – iată răspunsul corect. Iar în acest caz, stânga nu poate însemna decât comunism in nuce. „În cazul dezbaterii despre comunismul românesc”, scrie Rizescu, „obiectivul condamnării și al stabilirii responsabilităților a primat întotdeauna în fața celui al înțelegerii. Graba de a exorciza răul printr-o judecată de ansamblu a împins pe planul doi și a făcut impopular efortul de a separa atent grâul de neghină. Respingerea comunismului ca o entitate cvasimetafizică a fost mult mai frecventă decât evaluarea sa ca un proiect de modernizare cu bilanț general negativ, dar rezonând totuși cu evoluțiile modernizării globale” (p. 384).

Nu scapă atenției lui Rizescu nici autori deja consacrați ca demolatori de mituri istorice, cum ar fi de pildă Lucian Boia. Fără a-i nega meritele științifice apreciabile – lucrarea Istorie și mit în conștiința românească fiind de altfel un reper în procesul de demantelare a dogmaticii național-comuniste în privința istoriei moderne și contemporane – Rizescu sesizează cu acuitate alunecarea lui Boia înspre eseismul de factură enciclopedică, centrat pe „strategii de amplificare a spectaculosului prin simplificarea problematicii” (p. 276), așa cum procedează acesta într-una din lucrările sale recente intitulată „Germanofilii”. Elita intelectuală românească în anii Primului Război Mondial.

Evaluând relația unui anumit segment al intelectualității cu fosta putere politică – „o parte dintre practicienii discursului legitimator anticomunist și antinaționalist – cu întregul său cortegiu de clișee (liberal)conservatoare și antistângiste și înconjurat de persistentul halou al partizanatului cultural – au dibuit, după multe tribulații, identitatea ideologică a «dreptei», folosită ca platformă a fuzionării cu puterea politică actuală (este vorba despre guvernarea coagulată în jurul Partidului Democrat Liberal, n.m.), ea însăși înfășurată tardiv și conjunctural în același veștmânt ideologic” – Rizescu își încheie lucrarea în cheie oarecum normativă: „Cum dreapta s-a născut sub auspicii problematice, există șanse ca stânga să devină centrul de coagulare al unei noi onorabilități. În aceasta rezidă forța sa, și tot de aici derivă, pe termen lung, marea sa slăbiciune” (p. 456). Nu știu cât de adevărată se va dovedi predicția autorului; cert este însă că lucrarea prezentată în aceste rânduri se înscrie cu brio într-o abordare științifică la rândul ei „onorabilă”, lucidă, minuțioasă, pasională – într-o manieră care nu îi afectează însă obiectivitatea – dar din păcate încă minoritară în mediul intelectual românesc.

 

 

Comentariile sunt închise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.