De la stânga la stânga. Lecturi critice în câmpul progresist, Tact, 2019. Dacă e vreun curent intelectual obsedat de facerea și refacerea propriei genealogii și de autosituarea în lume, în istorie, în societate, în cultură șamd., acesta trebuie să aibă ceva de-a face, din motive ușor de înțeles, cu stînga marxistă. Cartea lui Alex Cistelecan, concepută ca un raport despre „stînga [intelectuală] independentă” din postcomunismul românesc, e o continuare a acestei autoinvestigații necesare și obsesive, care însă, pe măsură ce avansează, demonstrează, în mod paradoxal, că obiectul său nu există. Iar asta de două ori involuntar: pentru că „stînga intelectuală” românească care face obiectul cărții lui Cistelecan aduce tot mai mult, pe măsură ce avansezi cu … Continuă să citești →

În epoca postbelică, n-a fost nici un teoretician mai preocupat decât Ellen Meiksins Wood să conceapă o teorie care să ajute la delimitarea a ceea ce ține și ceea ce nu ține intrinsec de capitalism și de logica funcționării sale. Vrând să refondeze materialismul istoric într-un mod care să nu miroasă a jargon de secol XIX, ci a teorie critică care a asimilat toate obiecțiile la adresa istoriei teleologice și care e, totodată, adaptată să înțeleagă metamorfozele postfordiste ale acumulării de capital, Ellen Wood a scris toată viața cu scopul de-a arăta că definirea conceptuală și cea istorică și sociologică a capitalismului, ce păreau să sfârșească mereu ca poli opuși și conflictuali în câmpul marxismului clasic, … Continuă să citești →

Pentru un spectator ca mine, care a întors de multă vreme spatele spectacolelor de teatru de tip TNB și misticii artei de care par însuflețite, ba chiar a ajuns la un refuz comod de-a mai merge, pur și simplu, la teatru, spectacolele lui David Schwartz și Mihaela Michailov sunt echivalentul programului „A doua șansă”. Spun „spectacolele lui David Schwartz și Mihaela Michailov”, dar mă refer, desigur, la cele făcute împreună cu echipa extinsă a Platformei de Teatru Politic – și precizarea nu e o doar o chestiune de fairness. Tendința de-a dizolva funcțiile tradiționale ale regizorului și scenaristului în procedee de asamblare și dramatizare minimală a materialului documentar devine, în Ce-am fi dac-am ști. Feerie politică … Continuă să citești →

Aș dori să fac, în treacăt, câteva precizări și completări la textul „Rasismul social al doamnei Alina Mungiu-Pippidi” al lui Florin Poenaru. Mi se pare că n-ar trebui luată cu totul de bună povestea despre civilizație și barbarie. Sau, mai bine zis, n-ar trebui pur și simplu inversată opoziția Alinei Mungiu-Pippidi, de parcă ar exista într-adevăr o realitate ce corespunde, fie și în negativ, acestor noțiuni („civilizației pe care o apără Alina Mungiu-Pippidi îi este preferabilă barbaria săracilor”). Așa cum, pentru a face o mică digresiune, nu sunt sigură ca telespectatorii Antenei 3 chiar sunt mai fără școală, așa cum spune cântecul, așa cum vor inamicii lor să-i definească, pentru a-i mătura cu o etichetă; nu … Continuă să citești →