„Toate acestea nu fac decât să ne confirme ceea ce știam deja”. Cîteva observații pe marginea volumul De la stînga la stînga al lui Alex Cistelecan

De la stânga la stânga. Lecturi critice în câmpul progresist, Tact, 2019.

Dacă e vreun curent intelectual obsedat de facerea și refacerea propriei genealogii și de autosituarea în lume, în istorie, în societate, în cultură șamd., acesta trebuie să aibă ceva de-a face, din motive ușor de înțeles, cu stînga marxistă. Cartea lui Alex Cistelecan, concepută ca un raport despre „stînga [intelectuală] independentă” din postcomunismul românesc, e o continuare a acestei autoinvestigații necesare și obsesive, care însă, pe măsură ce avansează, demonstrează, în mod paradoxal, că obiectul său nu există. Iar asta de două ori involuntar: pentru că „stînga intelectuală” românească care face obiectul cărții lui Cistelecan aduce tot mai mult, pe măsură ce avansezi cu lectura, cu portretul psihanalitic al unei dezamăgiri repetate, în ciuda dorinței autorului ca acest obiect să existe și să fie viguros și satisfăcător: e o stîngă intelectuală care nu e niciodată ce promite, nu e niciodată ce trebuie să fie; dar și pentru că această carte lasă să se ghicească, în ciuda intenției autorului, că, dacă decupajul ei ar fi mai puțin vag, arbitrar, idiosincratic, obiectul ei, „stînga intelectuală”, s-ar extinde și diversifica pînă la revărsarea, debordarea și înecarea completă a termenului cu care e numită.

  1.  

Volumul lui Alex Cistelecan e o mult așteptată colecție de texte scrise în decurs de aproape un deceniu (unele datând din 2011, altele mult mai recente, iar câteva inedite), o selecție care depune mărturie pentru munca fenomenală de mare cititor și bun scriitor, de critic perspicace și deschizător de drumuri în ale teoriei critice care e Cistelecan. Textele  constau în cronici, eseuri și analize extinse dedicate cîtorva „(aș zice: principalelor, dar cine știe?!) dintre cărțile, dezbaterile și con-textele relevante ale stîngii independente de la noi, confruntându-le cu această exigență tactică leninistă de bun simț: în ce măsură reușesc ele să articuleze un tablou plauzibil, total sau exhaustiv (chiar dacă sintetic) și obiectiv al contextului nostru istoric imediat (de la regimul comunist la neoliberalismul actual)”[1]; ele sunt scrise, adesea, la cald, sunt deci istorice atît ca o cronică a evoluțiilor acestor producții ale stîngii, cît și ca o reconstituire ale pozițiilor pe care le-a luat Cistelecan de-a lungul acestor ani și care sunt, deducem, cu mici updatări, actualizabile și în prezent. O reconstituire „materialist istorică” (care e o „metodă privilegiată de surprindere și cuprindere a realității în structurile și coordonatele ei esențiale”[2]) a ceea ce consideră autorul că ar trebui să fie sarcina acestor producții intelectuale, și care e să ofere o narațiune de ansamblu, ea însăși materialist-istorică, a situației de fapt sociale, economice, politice și ideologice a României postcomuniste, alternativă la discursurile anticomuniste hegemonice. Or, după cum aflăm din introducere, o asemenea înțelegere profundă și totodată cuprinzătoare a momentului istoric în care ne aflăm ar duce la concluzia firească că acesta e un bun moment pentru reflecție, dar nu și unul pentru acțiune, sau, altfel spus, că inacțiunea stîngii intelectuale și aplecarea ei pentru lectură sunt înrădăcinate cu necesitate în structurile și dinamica acestei configurații istorice particulare.[3]

 „Stînga independentă” nu e, se pare, o entitate definibilă nici sociologic, nici intelectual[4], dar ea are o genealogie (prin excelență intelectuală) în câteva confruntări de idei. De fapt, polemicile stârnite în jurul cărții „Omul recent” a lui Horia-Roman Patapievici, în special în paginile Observatorului cultural, apoi volumele Boierii minții (Sorin Adam Matei) și Idolii forului (coordonat de Mona Momescu și Sorin Adam Matei), sînt, pentru Cistelecan, nu atît niște prime manifestări ale stîngii – o diplomă de conformitate ideologică pe care nu știm încă cine o va merita pînă la sfârșitul volumului -, cît niște ebulițiuni contestatare care au fost puse în seama stîngii, dar care calcă greșit prin obiecțiile lor în esență formaliste, deontologice, pe scurt, liberale, la adresa discursurilor principalilor promotori ai narațiunii anticomuniste. Mai mult, majoritatea împărtășesc în mare premisele acestui anticomunism, chiar dacă într-o versiune mai soft. Și de altfel, după cum remarcă foarte bine Cistelecan, chiar în tabăra cea mai la stânga a anti-boierilor, „clasa” nu a devenit încă o categorie de înțelegere a lumii sociale și a structurii ei intrinsec conflictuale. Dar statutul neclar al acestor dezbateri – sînt într-adevăr originea, sau poate declanșatorul fenomenului stîngii independente? Sînt originea externă seriei sau fac parte din serie? Sînt o anticipare a imperfecțiunii mereu înnoite a dezbaterilor stîngii? Problema nu e elucidată, cum nu e nici metoda prin care am putea stabili niște filiații lămuritoare ale acestui fenomen – e un prim semn că e ceva tulbure cu acest decupaj.

La vremea lor, aceste dezbateri au fost înfățișate ca luări de poziții în interiorul unui câmp intelectual definit sociologic – „oierii minții” s-ar fi revoltat împotriva pozițiilor privilegiate și a capitalului cultural excesiv al „boierilor” -, însă Cistelecan insistă că explicațiile în termeni de câmp și de rețele – pe care le privilegiază, de pildă, sociologul Sorin Adam Matei – sunt ele însele nu doar vulnerabile la acuzele de „resentiment” aduse de intelectualii established mai tinerilor lor critici, ci și complet insuficiente. Nu sociologia grupurilor și rețelelor, ci analiza critică a ideilor lui e mai importantă și mai aptă să-l facă knock-out pe cineva ca Patapievici.

Și dezbaterea prilejuită de reproșul adresat, cu ocazia alegerilor prezidențiale din 2000 și a prezenței în turul II a lui Vadim Tudor, de Gáspár Miklos Tamás intelectualilor români, care ar fi făcut posibilă ascensiunea extremei drepte prin favorizarea unor direcții culturale neo-interbelice și prin cultivarea bunei vecinătăți cu fascismul, dar și, mai târziu, volumul Iluzia anticomunismului[5], colecția de reacții critice stârnite de publicarea Raportului Tismăneanu, au contribuit la conturarea ideilor și personajelor stîngii independente și a fronturilor în care s-a implicat ea. Însă, în vreme ce Tamás rămâne una din figurile cele mai apropiate de afinitățile marxiste ale lui Cistelecan (comparația dintre „dezamăgirea” lui Tamás față de esența comunismului real și trădarea persoanei lui Troțki de către realitatea politică a statului stalinist e prilejul cîtorva din cele mai bune pagini din volum), marxismul lui e prea mesianic și maximalist ca să permită vreo realizare într-o societate istorică concretă. Or, dacă problema cu comunismul real e, așa cum crede Tamás, că, în ciuda promisiunilor părinților fondatori, n-ar fi desființat clasele, forma de marfă, banii, autoritatea de stat, instituțiile, poliția, tribunalele, munca, el devine, firește, greu de distins de o versiune de capitalism. E o eliberare a marxismului de tinicheaua compromițătoare a regimurilor comuniste reale, dar și o aruncare a lui în aer. Sau, ca în cartea pe care o dedică Cosmin Cercel sistemului juridic din comunismul românesc și analizată de Cistelecan ceva mai încolo, statul comunist ce nu abolește legea devine chiar indisociabil de un stat fascist.

La spectrul opus acestui maximalism utopic cu tente dubioase, autorii textelor din Iluzia anticomunismului sunt și ei, în lipsa unui instrumentar de stânga cu care să critice regimul comunist real existent, construindu-și o narațiune proprie și alternativă despre acesta, mai curînd niște „deontologi”, liberali în spirit și preocupați – ușor ridicol, crede Cistelecan – de inconsistența științifică, de lipsa de obiectivitate și șubrezimea politic-juridică a Raportului pe baza căruia urma să se facă condamnarea oficială a comunismului. Invocînd necesitatea unei științe mai bune despre comunismul românesc decît cea pe care o practică mult prea politizatul Raport, autorii criticilor la adresa Raportului sunt, crede Cistelecan, ei înșiși „formaliști”, „pluraliști”, „relativiști”.

Dacă pînă aici volumul părea să urmeze, vag dar hotărît, firul unei genealogii a stîngii, el ia brusc o cotitură și redevine o colecție de recenzii mai vechi și mai noi, sau de portrete de personaje intelectuale. Cărți ale lui Vasile Ernu, Florin Poenaru, Florin Abraham, Cătălin Augustin Stoica, Liviu Voinea, Cornel Ban, Cosmin Cercel, Claudiu Gaiu, Ovidiu Țichindeleanu (bănuiesc că o parte din cei care mă citesc au fost deja frapați de compoziția exclusiv masculină) sunt aduse să răspundă la întrebarea: cît de mult oferă ele o narațiune materialist istorică despre societatea românească? Surprinzător sau nu, din diverse motive – care țin, citim aici, de oportunism personal (Vasile Ernu, dar și cei doi economiști heterodocși); de idealism (cam toată lumea de aici); de „empirism abstract” (aproape toată lumea care se îndeletnicește cu cercetări empirice); de arbitrar, inconsistență, dar mai ales de o înțelegere prea mecanică a determinării de clasă (Poenaru); de „reformism utopic” (Cornel Ban, mai ales) – nu prea oferă așa ceva. La stînga domină încă masiv schemele anistorice, anticomuniste, idealiste. Însă nivelele de severitate ale criticii variază: Cistelecan e simultan lăudabil de capabil să-și critice aspru, dar fără maliție, prietenii personali, și totodată răuvoitor ici și colo pînă la proces de intenție cu alții din autorii pe care-i discută – Ban, Țichindeleanu, Ernu, Stoica, Emanuel Copilaș[6].

2.

Severitatea variază pentru că variază și metodele de analiză. Iar aici se vede în ce fel volumul suferă de acea inconsistență care vine din construcție: e un asamblaj de texte deja scrise în parte, care se vrea totodată un tablou sinoptic. În general, Cistelecan e interesat de idei și teorii, dar în cazul anumitor autori plonjează în „sociologisme” – însă asta, din păcate, numai cu caracter punitiv, pentru că, altminteri, nu recunoaște interesul analizelor sociologice ale câmpurilor intelectuale. Totuși, dacă uneori pune ceea ce percepe drept vacuitatea sau superficialitatea unora din texte în seama strategiilor de carieră ale autorilor lor (interesul, atunci cînd e menționat, e de rău), în general acești autori sunt extrași din orice context profesional, din orice traiectorie sau cîmp, pentru a fi reduși la figura unor autori dezincarnați, dezinteresați,  fără biografie. Firește, invocarea strategiilor de „carieră” n-ar fi deloc o direcție de investigație ilegitimă dacă ar fi o metodă urmată consecvent: în fond, să urmărești parcursul persoanelor și ideilor, parcursurile educative, opțiunile profesionale și intelectuale, înrădăcinarea instituțională e o cercetare pe care unii ar considera-o o parte indispensabilă din orice demers materialist – oricum am înțelege termenul – despre formarea, diseminarea și persistența ideilor – sau, cum spune Cistelecan, eficiența lor. Din păcate, extrem de interesantul subiect al circulației ideilor și al formelor pe care le iau ele cînd se înscriu în cadre instituționale noi e expediat cu cîteva comentarii  – în direcția bună, dar compromise de o superficialitate malițioasă – despre cît e de ușor și de oportun să vinzi o literatură lemnoasă și mult sărăcită despre, să zicem, chestiuni „românești”, pe o piață academică internațională. Oricum, nu e deloc clar de ce concurența intensivă pe piața academică internațională și constrîngerea ca cercetătorii să se distingă aici inclusiv prin subiectele pe care le tratează duce mai curînd la limbaj de lemn și stereotipuri inutile redactate într-o engleză rudimentară, iar nu la o complexitate suplimentară și la cercetări mai bune (e limpede că așa stau lucrurile uneori, mai ales cînd subiectul de cercetare e periferic cultural, dar Cistelecan a ratat aici o discuție bună grăbindu-se să emită o judecată necoaptă). E limpede că Cistelecan – care critică reducționismul de clasă al lui Poenaru și atunci cînd e aplicat producțiilor intelectuale (mai ales că, după cum observă el foarte bine, cele cîteva zeci – sute? – de persoane care produc discurs ce poate fi calificat ca „de stînga” aparțin, practic, aceleiași categorii sociale, nu unor clase diferite cu interese diferite) și care o invocă aprobator, deși nu neapărat precis, pe Ellen Meiksins Wood cu teoria ei despre originea socială non-mecanică a ideilor politice – recunoaște o autonomie relativă a cîmpului intelectual[7], însă el n-o analizează ca atare, în conexiunea ei cu alte sfere ale societății, nu lucrează cu ea, nici nu simpatizează cu demersurile sociologice care o fac. Lipsește la el analiza sau măcar trimiterea la câmpurile științifice și culturale în care performează „stînga independentă”. Prin urmare, analiza materialistă a ideilor și principiile criticii ideologice a textelor trebuie deplasate, dar unde? – sau să credem oare că diferențele între mișcările de idei, stiluri, registre, genuri intelectuale și, în fond, conținut teoretic, se datorează exclusiv individualităților creatoare ale autorilor? Între nivelul macro-istoric și macro-social al analizei de clasă – ochiuri prea mari ca să prindă personajele stîngii intelectuale – și cel al producției individuale rămîne de explorat un continent.

Iarăși, dacă e să ne întoarcem la problema teoriei, remarca promițătoare că „Mare parte din stânga independentă românească s-a format nu refăcând legătura cu tradiții intelectuale sau activiste preexistente la fața locului, ci prin preluarea unor modele occidentale”[8] rămâne izolată și nu e urmată de nici un fel de investigație – înțelegem necesară – despre sursele ei culturale și intelectuale. E interesant, de pildă, că, așa cum prezintă lucrurile Cistelcan, polemica stîrnită de apariția Omului recent e primul moment în care se produce o diviziune a unui cîmp intelectual pînă atunci omogen – iar asta pentru că, rezultă de aici, ce face ca un asemenea cîmp să fie sau nu omogen e modul în care se poziționează el față de (anti)comunism[9]: e sau nu de la sine înțeleasă condamnarea violentă și sentimentală a comunismului românesc? Tabloul sărăcit astfel sărăcește și mișcarea intelectuală a stîngii, cu sursele ei cu tot, cu mizele și interesele ei. Referința leneșă la centralitatea persistentă a Școlii de la Păltiniș pentru imaginarul cultural românesc, pe lîngă trimiterile la literatura postmodernismului (obligatorii în contextul desfășurării polemicii mai ales în Observatorul cultural), pare să sugereze că originile intelectuale se reduc și ele la cîteva variabile, puține și previzibile.

Pe de altă parte, unele din cărțile și articolele analizate aici au parte de rezumate, însă cel mai adesea Cistelecan trece nerăbdător peste această etapă a prezentării obiectului direct la comentariul critic sintetic și ideologic. Rareori vezi o încadrare a unui text în literatura de gen disponibilă, rareori o evaluare a punctelor sale bune și folositoare; în schimb, adesea, ca să înțelegi comentariul trebuie să știi deja textul/contextul cu care lucrează Cistelecan, să ai amintiri proaspete din Spre pacea eternă al lui Kant sau din lecturile la Omul recent, să știi foarte bine ce s-a întîmplat la Forumul social de la Cluj din 2013. – Problema aici e nu doar că cititorul nu are ocazia să-și facă o părere proprie despre aceste texte și evenimente, despre utilitatea lor relativă, ci și că Cistelecan nu le critică în termenii lor, a ceea ce intenționează, și a instrumentarului lor intelectual. E aproape amuzant cum în cazul trilogiei „marginalilor” a lui Vasile Ernu – care are parte aici de niște observații critice interesante despre flexibilitatea și multifuncționalitatea ideologică a categoriei „marginalilor” -, Cistelecan refuză să citească textele în strategiile lor literare și le examinează ca pe niște foi de examen la disciplina teorii materialist-istorice. Ernu nu scrie teorie și orice dialog cu Ernu sau cu orice alt autor, fie și academic, ar trebui să plece de la o minimă recunoaștere a opțiunilor sale retorice și discursive, precum și a acelei dimensiuni literare mereu acolo prin care textul capătă, practic, și o dimensiune performativă fundamentală.

Și de fapt aici ajungem în inima problemei: suspiciunea pe care o manifestă Cistelecan față de științele sociale ca atare și față de demersurile empirice, care sfârșesc în general prin a fi încadrate la rubrica „empirism abstract” („empirismul” e mereu abstract la Cistelecan). Economia heterodoxă, antropologia, sociologia sunt expediate fiecare ca discipline în cîte o jumătate de frază: esența celei dintîi e a asigura că legitimitatea capitalismului nu se stinge pe vreme de criză, ci e salvată de speranța umanizării lui[10]; antropologia e, în mare, o colecție de „anecdote”[11], iar sociologia, ei, sociologia e, pe baza judecății filosofului Georg Lukács, vinovată prin însăși originea ei și condamnată prin asta la irelevanță (- categoria metafizică și esențializantă a originii e totuși importantă ca grilă de lectură la Cistelecan; după același criteriu, originile antropologiei ar trebui într-adevăr să fie un stigmat etern și irevocabil).[12]

Există într-adevăr la Cistelecan o neîncredere neasumată (dublată de dezinteres) față de cercetarea empirică, dar și un fel de nostalgie pentru un anumit fel de-a fi materialist care nu se regăsește nicăieri în căutările lui, de unde și insatisfacția față de caracterul „abstract” al acestor colecții de anecdote; natura lor abstractă e cauzată de faptul că ele nu sînt subsumate acelui tip de narațiune științifică sau mai curînd ideologică a cărui absență din producțiile intelectuale ale stîngii o deplînge la începutul cărții. Cheia materialismului acestor scrieri ar sta deci, într-o situație ideală, într-o narațiune generală despre tabloul de clasă al societății românești. Mai exact, există, spune Cistelecan, o singură asemenea narațiune disponibilă, de care se folosesc o bună parte din autorii de aici, cea a lui Vladimir Pasti din cartea sa din 2006, Noul capitalism românesc.

Dar, în fond, nici nu pare să fie absolută nevoie de o pluralitate de asemenea versiuni explicative despre situația de fapt, de vreme ce adevărul e unul, numai eroarea e multiplă și are multiple căi de manifestare – de unde probabil și faptul că Cistelecan e stimulat mai curînd de criticarea acestor cărți decît de identificarea punctelor tari sau emiterea de aprecieri pozitive.[13] De asta „deontologia”, nemulțumirea cu știința proastă a Raportului Tismăneanu, întrebările despre ce fel de știință ar trebui să practicăm cînd vorbim de comunism, nu sînt stimulante ca atare pentru Cistelecan: e important „că”-ul, nu și „cum”-ul. Deși, la prima vedere, totul se învârte în jurul găsirii bunei metode materialist istorice, această metodă nu ia niciodată niște coordonate precise, ci rămîne un loc gol, dar un loc gol deasupra altor locuri, genuri și producții – așa cum, după cum observa Bourdieu, filosofia sau metafizica se auto-înscăunase deasupra tuturor științelor sociale, conform aceluiași reflex de-a ierarhiza genurile intelectuale în funcție de gradul în care pot produce teorie speculativă, sistematică, totală, sau măcar absorbi și reflecta mai departe acest tip de teorie.[14] Mai mult, e un loc gol imposibil de umplut de vreo știință particulară care se ocupă în principal cu empiricul, deci cu „anecdoticul”.

E relevant în acest sens cazul judecăților privind cartea lui Augustin Stoica și cercetarea lui antropologică, bazată pe interviuri, despre percepția țăranilor asupra colectivizărilor comuniste. Stoica ar greși prin privilegierea raportărilor subiective la fenomen a celor direct afectați, în loc să considere la un nivel superior, ideologic, legitimitatea acestor măsuri politice radicale luate de regimul comunist. Se vede aici și o altă dimensiune a acestei hipertrofieri a gîndirii abstracte și ideologice în categorii prefabricate la Cistelecan: cum, pentru el, există doar două moduri ale raportării la colectivizare – fie colectivizare comunistă, fie landgrabbing neoliberal, dacă nu v-a plăcut prima, na-ți-vă a doua[15] -, și cum, în general, operînd după o tabelă a categoriilor logice (dacă nu e A e cu necesitate nonA șamd), rezultatul involuntar al acestui radicalism ideologic e, paradoxal, un fel de fatalism conservator. Dar și, de fiecare dată, o teorie cu o infailibilă consistență și simetrie internă.

Lipsa de acceptabilitate a „reformelor” în general e deci reversul obstacolului epistemic care e dezinteresul față de empiric: măsurile economice de spargere a împrejmuirii neoliberale pe care le propun economiști heterodocși ca Ban sunt un fel de „reformism utopist” – basically, capitalismul nu poate fi reformat, so why bother cu economia progresistă sau investigarea diferențelor între diversele tipuri de capitalism ori neoliberalism[16] (fără ca Cistelecan să sugereze vreodată, din fericire, că ar opta pentru o filosofie acceleraționistă și pentru o îmbrățișare mistică a neoliberalismului); ONG-ismul și societatea civilă sunt anihilate în termeni filosofici hegeliano-marxiști; bugetul participativ e și el utopic în societatea în care trăim, cu concetățenii noștri rasiști și deloc preocupați de un bine cu adevărat public.[17] La fel, activismele de tot felul, micile eventuale partide de stînga. Marea narațiune marxistă fiind deja dată de la părinții fondatori, nu mai poate apărea mare lucru nou, reformele sînt imposibile, iar schema dezamăgirii se repetă cu fiecare carte citită: de unde și retorica celui care se așteaptă să fie dezamăgit și nu e dezamăgit în această așteptare.

3.

Construcția volumului lui Cistelecan reflectă îndeaproape preocupările lui de lectură din ultimii ani. Din păcate, acest caracter personal nu e asumat ca atare, ci el pretinde în continuare că ar reflecta un tablou al „stîngii independente”. Cistelecan citește și comentează ce are la îndemînă, ce cunoște deja, și nu se întinde pînă la rafturile de sus.[18] Dar asta nu-l împiedică să facă judecăți tranșante, de parcă ceea ce cunoaște este și tot ceea ce există: Costi Rogozanu, de pildă, e singurul jurnalist de stînga[19]; sau „Între 2004 și 2014, cam la fiecare votare, stânga independentă a intrat în teren, chiar dacă în ultima clipă sau cu sufletul îndoit, de partea candidatului de dreapta.”[20] – o afirmație care nu e atît o imprecizie cauzată de lipsa datelor, cît o autocomplezență care simte că nu are nevoie de date despre situația empirică și nici de o încadrare mai riguroasă a cine și cum face parte din această „stîngă independentă” și ce fel de opțiuni electorale ar fi putut exprima. (Termenul de progresist” din subtitlul cărții nu ajută nici el la conturarea mai precisă a obiectului.)

De aceea, excluderile din acest tablou sînt cel puțin la fel de frapante ca și intimismul lui: citindu-l pe Cistelecan nici nu poți ghici rolul crucial pe care l-au jucat pentru cadrele înțelegerii despre modernitatea românească, postcomunism, raporturile dintre artă și politică, știință, societate și ideologie șamd, cercetarea și publicistica din domeniile studiilor literare și istoriei literaturii, din teoriile și practicile artistice vizuale sau performative, ori instituțiile universitare – cu excepția comentariilor anulatoare despre Departamentul de Sociologie de la Cluj -, artistice, literare, în vreme ce pe harta sa geografică apar doar două puncte locuite, Clujul și Bucureștiul.

Și am lăsat la urmă o importantă observație despre o omisiune inacceptabilă, tocmai pentru că această omisiune se explică, cred eu, prin cele de mai sus. În ciuda tuturor acestor absențe, există un grad perfect legitim de arbitrar în construcția unui asemenea volum. Cu condiția să-și redefinească și modereze pretențiile de reprezentare, un asemenea volum nu trebuie să satisfacă și reprezinte pe toată lumea. Dar tocmai în condițiile în care nu există un principiu riguros de selecție a textelor și autorilor și în care majoritatea autorilor rămîn corigenți la examenul de materialism istoric sau stîngă intelectuală veritabilă, dacă avem aici o colecție de texte care nu se ridică la înălțimea așteptărilor, de ce nu s-a putut găsi și o autoare care să nu se ridice la înălțimea teoriei de stînga? De ce într-un volum de 450 de pagini dedicat producțiilor intelectuale dintr-un cîmp foarte larg asociat vag cu stînga, lăsînd la o parte cele două pagini dedicate unui articol de Alina Mungiu-Pippidi și cele câteva paragrafe în care e desființată producția academică internațională a Ralucăi Abăseacă, nu există nicio autoare care să merite citită și desființată? După atîtea zeci de pagini dedicate producțiilor „liberale”, „conservatoare”, idealiste șamd. ale lui Sorin Adam Matei, Ciprian Șiulea, Florin Abraham, Vasile Ernu, nu s-a găsit puțin interes pentru uneltele de reflecție și informațiile pe care le furnizează pentru „situația de fapt” istorică, culturală, economică șcl. cercetările unor Ioana Macrea Toma, Corina Doboș, Aurelia Vasile, Teodora Dumitru, Iulia Popovici, Ruxandra Ivan, Luciana Jinga, Oana Mateescu, Oana Soare (și ale multor altora)?[21] E un arbitrar neîntîmplător, fiindcă aici se intersectează principiile de agregare pe bază de afinități personale ale unor grupuri de stînga autoselectate – și care sînt, în acest caz, niște grupuri masculine – , cu lipsa de interes a lui Cistelecan pentru cercetările empirice și pentru subiectele particulare. Or, dacă femeile din cîmpul cultural românesc produc mai puține teorii mari despre istorie și societate, acesta e un fenomen care ar fi trebuit interogat ca pattern, iar nu consolidat prin considerarea sa ca fiind de la sine înțeles.[22] Dimpotrivă, acest tipar spune multe despre formarea grupurilor și rețelelor de intelectuali și despre modurile de distribuire a genurilor intelectuale – în care, printre altele, există încă discipline sau moduri de-a scrie „masculine” și „feminine”, mai ales acolo unde ne mișcăm încă în siajul studiilor de filosofie -, dar și despre statutul și actualitatea acestor „teorii” sau macronarațiuni despre istorie și societate.

„Stînga” lipsită de această autoreflecție, de meditația la propria situare individuală ori colectivă în societate și istorie, nu poate produce un veritabil materialism istoric – nici măcar o teorie despre materialismul istoric. Pentru că materialismul istoric nu poate fi azi în niciun caz divorțat de studiile empirice, de științele sociale, și nici surd la inegalitățile de gen și la cele generate de rasializare sau neocolonialism[23], dacă nu vrea să aducă prea mult a caricatura de marxism care joacă mult prea adesea rolul omului de paie în bătăliile ideologice. Spre deosebire de porumbelul din metafora lui Kant, analiza ideologică își poate lua zborul și fără forță de frecare – dar așteptăm ceva mai mult de la teoria de stînga, nu-i așa?


[1] P. 7. Despre acest decupaj vorbesc ceva mai jos.

[2] P. 8.

[3] Pp. 7-8: „În ce măsură reușesc cu adevărat [textele analizate aici] să ofere o explicație a realității social-politice – pe care, ulterior, să o putem eventual transmite răbdători maselor și, împreună, în cele din urmă, să ieșim din preistoria capitalismului înspre o societate mai justă. Până să putem îndeplini toate astea, chiar nu cred că stânga intelectuală independentă are altceva mai bun de făcut.” Da, trebuie să explicăm răbdători maselor.

[4] Iar asta rezultă dintr-unul din defectele de căpătîi ale volumului, tocmai acela de-a vrea să confecționeze istoria unui curent intelectual prin agregarea post-factum și deci arbitrară a unor texte scrise pe parcursul unui deceniu. Vezi interesanta notă 4, p. 7: „Nu voi încerca să definesc ce înțeleg aici prin stânga intelectuală independentă. Pe de o parte, trăsăturile și principiile ei ar trebui să rezulte tocmai din discuțiile din cuprinsul volumului [subl. mea.]; pe de altă parte, însuși cuprinsul cărții poate funcționa ca un fel de definiție ostensivă: e vorba de cei despre care vorbesc mai jos, precum și de acei autori și texte similare, dar despre care – din neatenție, ignoranță, incompetență sau pur și simplu pentru că nu le-am considerat relevante (deși sunt, măcar statistic – vezi rafturile publicate de Emanuel Copilaș) – am ales să nu vorbesc. Trebuie spus totodată că m-am oprit doar asupra acelor lucrări care emit o anumită pretenție la o viziune de ansamblu asupra istoriei noastre social-politice recente și că am lăsat astfel pe dinafară cărți altfel importante și remarcabile ale câmpului progresist, dar cu o temă sau perspectivă mult mai circumscrise (de exemplu, monografiile „muncitorești” ale Alinei-Sandra Cucu (Planning Labour. Time and the Foundations of Industrial Socialism in Romania) și Adrian Grama (Laboring Along. Industrial Workers and the Making of Postwar Romania) sau Sociologia istorică a lui Henri H. Stahl scrisă de Ștefan Guga). De asemenea, nu voi vorbi deloc despre două domenii importante de activitate ale stângii nonparlamentare de la noi: activismul și ONG-urile sale (la care nu mă pricep), precum și încercările ei recente de instituționalizare în partid. Ceea ce, cred, nu înseamnă însă că discuțiile din volum sunt cu totul paralele față de aceste domenii de activitate concretă ale stângii – în fond, dacă nu pentru activism și ONG-uri, pentru orice posibil partid de stânga este important să știe ce anume vrea să explice maselor cu răbdare – care e viziunea sa social-istorică, sintetică și poli- tică, asupra realității imediate de la noi și a determinanților ei structurali.”

[5] Cistelecan alege, din motive care întăresc și ele sentimentul de arbitrar, să nu recenzeze remarcabilul volum colectiv apărut în aceeași perioadă la Editura Idea, Genealogii ale postcomunismului, și coordonat de A. T. Sîrbu și Al. Polgár.

[6] De pildă, critica „reformismului utopic” al lui Ban se încheie în această notă brusc personală și insinuantă: „Dacă ideile bune ale economiștilor bine școliți sunt cele de care atârnă șansa salvării noastre istorice, atunci numirea unui astfel de economist de școală occidentală în mecanismele guvernării noastre ar părea că e o idee chiar bună. Dacă nu m-ar reține probitatea academică, mai că aș spune că, printre rânduri și tacit poate chiar și pentru propria-i conștiință, Cornel Ban se propune aici la un post important în administrațiile ce vor să vie. Noroc însă că noi, marxiștii, nu ne ocupăm cu astfel de divinații caracteriale și nu obișnuim să deducem omul din structurile lui sociale sau transcendentale. Lol.” P. 286. Cu alte cuvinte, dacă critici ca economist heterodox ideile economice ale neoliberalismului mainstream e pentru că vrei, conștient sau nu, să rupi o fîșiuță din ciolanul rentelor de stat. Alteori Cistelecan face chiar caracterizări de personaje ideal-tipice – iată portretul economistului heterodox, care e o figură generică de intelectual specializat în salvat fundul capitalismului și care reprezintă totodată cheia de lectură a scrierilor lui Voinea: „Dacă neoliberalul e mai tot timpul un tip demonic, economistul heterodox e prin definiție un tip angelic. Cu toate bunele și relele pe care le presupune această condiție: de treabă, da; de ajutor, nu. Economistul heterodox este apriori un băiat de treabă, oricât de inteligent ar el ca economist. Ba, mai mult, cu cât e mai prost ca economist, cu atât e mai generos ca tip de treabă. (De unde merită menționat, în trecere, ca precizare necesară, că Voinea este totuși mai degrabă economist inteligent decât tip de treabă. (…) Deosebirea dintre economistul heterodox și economistul neoclasic este că nu există nicio deosebire obiectivă: heterodoxul este un moment necesar din strategia economistului mainstream, este momentul în care realitatea e reafirmată ca necesară, deși dureroasă.” Pp. 220-221. Cireașa de pe tort e desființarea activității științifice a Departamentului de sociologie de la UBB Cluj, ce se sprijină inclusiv pe judecata tranșantă și maximalistă a sociologului Ștefan Guga despre întregul cîmp al științelor sociale românești (http://www.criticatac.ro/zona-fara-acoperire/).

[7] Și totuși: „Acesta e, fără doar și poate, prima formă – și cam ultima – de posibilă eficiență și autonomie a ideilor în istorie de care putem vorbi. Nu întâmplător, în fond, forța retorică a ideii este ceva aflat între cele două versante de eficiență ale ideii pe care le-am decantat mai sus, atunci când discutam episodul deciziei nebunești a lui Ceaușescu de a impune austeritatea în anii ’80: acolo striveam eficiența ideii în două forme opuse și incompatibile de manifestare – prin raportare logico-tautologică la realitate, sau prin sfidarea ei absurdă și discreționară: ideea, spuneam, se impune și e operativă e pentru că e conformă cu realitatea, dar atunci realitatea e cea care contează; e pentru că nu e conformă cu realitatea, ci chiar o sfidează, dar atunci forța brută a emitentului e cea care contează, iar nu ideea.” P. 274

[8] N. 10, p. 135

[9] „Ce e deconcertant la această înfruntare de idei, care a trasat totuși singura linie relevantă de fractură a câmpului cultural umanist până atunci perfect omogen (…)”. P. 62.

[10] Într-unul din textele despre cărțile lui Liviu Voinea, probabil mai vechi, Cistelecan nu dă nici o șansă reformelor privind șomajul, cîtă vreme societatea e dominată de „legea valorii”.

[11] Vezi de pildă nota de la p. 206, în care demersurile unor Vladimir Tismăneanu și Katherine Verdery sînt calificate, laolaltă, drept colecții de anecdote.

[12]„Căci, așa cum arăta Lukács în câteva pasaje memorabile din Distrugerea rațiunii, funcția inițială a sociologiei a fost eminamente una apologetică față de capitalism, funcție asigurată de chiar operația ei fundamentală: ’separarea fenomenelor sociale de baza lor economică’, o ’dezeconomicizare a sociologiei care a fost simultan și o dezistoricizare a ei’. Să așteptăm azi un discurs radical din partea sociologiei pare, atunci, oarecum cam ingrat, cam over-demanding – e ca și cum peste cincizeci de ani, când din câmpul științelor umane nu vor mai fi rămas decât teoriile economice ale lui Friedman sau Schumpeter, am aștepta salvarea de la ele, căci ar singurele care-ar mai cuteza să-i spună ’capitalismului’ pe nume. E ceva și asta, dar parcă totuși nu-i chiar de-ajuns.” Pp. 50-1.

[13] De pildă, la p. 101: „Urmează un capitol semnat de Gabriel Andreescu, asupra căruia nu mă voi opri aici” – și explică în nota de subsol de ce anume nu se oprește asupra lui: „pentru că este un text foarte bun, care, în răspăr cu grija formalistă și anistorică a colegilor de front, reparcurge istoria polemicii cu boierii minții, așezând-o corect în contextul ei.”  

[14] Cistelecan e iritat de criticile liberale aduse genului intelectual în care scrie Patapievici: de pildă, criticile lui Adrian Marino: „În timp ce el argumentează că nu poți fi un om cult, creativ, cu viziune, dacă ești doar specialist, problema mea este alta: eu nu cred că cineva poate fi cult, creativ, cu viziune fără a fi și specialist” – sau Gabriel Andreescu – „ideologia unui elitism minor, reductibil la narcisism, la refuzul standardelor profesionale, la evitarea competiției intelectuale, la sfidarea deontologiei disciplinare și de breaslă, la jocul răsfățat cu lenevia raționalului. Elitism fără substanță, totul doar statut și imagine”). Or, în loc să vadă aici o deconstrucție salutară a modelului intelectualului auratic și a ierarhiilor intelectual-spirituale conservatoare care au făcut posibil succesul intelectualilor conservatori, Cistelecan deconspiră aici numai discursul meritocrației academice și al specializării pragmatice, ceea ce indică de fapt o afinitate principială cu acest discursul eseistic generalist. Nu genul în care scrie Patapievici e dubios, ci doar conținutul său politic. Metafizică să fie, dar să fie de stînga.

[15] „singura alternativă modernă la demoniada colectivizării comuniste este concentrarea marii proprietăți funciare, pătrunderea marelui capital în agricultură, exproprierea, proletarizarea și expulzarea marii majorități a țărănimii și îngrădirea privată a pământurilor și resurselor sociale – adică exact devastarea ce a trecut peste satele românești în urma decolectivizării.” P. 210. Ca în mai toate recenziile însă, există aici și observații valoroase – de pildă critica înțelegerii modului în care s-ar fi reprodus regimul post-comunist prin reproducerea elitelor sale, în loc ca accentul să cadă pe structurile economice ale societăților în regiune, structuri care au permis și modelat reproducerea anumitor elite. Pe de altă parte, relația proastă pe care o are Cistelecan cu sociologia se vede din nou în tratarea vulgarizatoare – sau chiar neînțelegerea – conceptului și potențialului critic al conceptului de „capital social” la care recurge Stoica.

[16] „Doar pe fundalul imutabilității acestui orizont etern, capitalismul, varietățile sale și micile diferențe de politici economice naționale devin atât de cruciale.” -p. 259

[17] Nu că Cistelecan s-ar înșela în absolut toate judecățile lui despre „reforme”, problema e că scepticismul lui e reflex, nemediat de o reflecție empirică despre o situație particulară.

[18] Corolarul e că cele mai bune pagini rezultă tocmai din afinitatea dintre Cistelecan și autorii pe care-i comentează: vedem asta la capitolele despre Tamás, Poenaru, Cercel și Gaiu.

[19] „Costi Rogozanu, care, în toți acești ani, a ținut practic de unul singur frontul crucial al jurnalismului de stânga (…).” n.2, p. 40.

[20] P. 31.

[21] Iar în ce privește autorii, o listă și ea arbitrară dar ceva mai cuprinzătoare ar fi trebuit să-i cuprindă și pe Alexandru Polgár, Bogdan Ghiu, Claude Karnoouh, Alex Goldiș, Costi Rogozanu, Ciprian Mihali, Alexandru Matei, Bogdan Popa, Alexandru Chiță, Mihai Iovănel șamd. – autori care sunt sau au fost importanți pentru implementarea și dezvoltarea mișcărilor teoretice ale stîngii românești.

[22] Ipoteza mea e, în acest moment, că cele două sînt strîns legate: în loc să ne explicăm absența autoarelor din sfera teoriei de stînga din România prin lipsa lor de aptitudini ori prin pragmatismul lor interesat care le împinge să nu se îndeletnicească cu activități intelectuale nerecunoscute academic, prin opoziție cu dezinteresul autorilor bărbați care se sacrifică în acest sens, poate e mai util să ne uităm la lipsa recunoașterii (sau să spun perceperii?) autoarelor în acest mic grup de teoreticieni de stînga, unde formele de validare depind de relațiile personale de socializare, care exclud deocamdată femeile. Or, în lipsa acestei validări la nivel de grupuri intelectuale restrînse, din păcate există prea puține motivații pentru a produce texte intelectuale atît de complexe, de solicitante și de vulnerabile la criticile venite din zona academică.

[23] După cum o sugerează, printre altele, și completa insensibilitate la chestiunea eurocentrismului ori la cea a rasializării populațiilor ne-europene din comentariile altminteri foarte bune la cartea lui Walter Mignolo.

 

Comentariile sunt închise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.