Interviu cu Cristian Socol: “Problema cercului vicios al salariilor mici, a veniturilor mici există de 30 de ani și încă mai persistă”.

Stimate domnule Cristian Socol, vă mulțumim pentru că ați acceptat dialogul cu noi. Vă propun să începem chiar de la subiectele zilei. Membri ai noului guvern liberal acuză guvernarea PSD că a lăsat un dezastru atât în economie, cât și în finanțe. Totodată leul este în plin proces de devalorizare față de euro, iar unele voci au pus această situație tot pe seama moștenirii PSD. Cum ați descrie situația din punctul dumneavoastră de vedere?

R: În perioada postdecembristă ați văzut vreo schimbare de guvern care să nu dea vina pe greaua moștenire? Ce este mai facil și mai comod decât să dai vina pe vechea guvernare pentru a acoperi lipsa ta de soluții, de idei, de viziune? Deosebirea fundamentală față de situația prezentă este că în decembrie 2016 s-a venit cu soluții alternative. În noiembrie 2019, învinovățirea vechii guvernări nu a fost dublată cu un program de guvernare, cu o asumare ideologică a măsurilor ce au fost sau vor fi luate în următorul an.

Atacurile speculative pe leu au la bază neîncrederea generată de “metaforele” folosite în declarațiile publice din ultima vreme privind situația finanțelor publice. În plus, dacă tot vorbim de “găuri bugetare”, de unde spațiu pentru creșterea explozivă a cheltuielilor în noiembrie și decembrie în timp ce nu vedem nicio soluție aplicabilă pentru creșterea colectării veniturilor la buget?

Dacă dezastru în economie înseamnă o creștere  medie anuală de peste 5%, un deficit bugetar pe metodologie ESA menținut la sub 3% din PIB, o pondere a datoriei guvernamentale în PIB în scădere, o datorie externă brută și netă în PIB în scădere concomitent cu o creștere a puterii de cumpărare a câștigului salarial mediu și pensiei medii de peste 25% în cei 2 ani și 9 luni de guvernare, atunci înseamnă că s-a schimbat înțelesul noțiunii de dezastru economic și social. Viziunea economică a condus /conduce la o creștere a PIB nominal de 30% în ultimii 3 ani (2017-2019), o creștere de 50 miliarde euro. Sigur, din perspectiva ideologică a capitalului, este un dezastru să crești în 2 ani ponderea remunerării lucrătorilor în PIB de la 35% în 2016 la 40% în 2018. Adică să crească remunerarea lucrătorilor cu 28 miliarde euro în 3 ani, da, probabil că în oglinda paradigmei neoliberale poate fi văzută drept un dezastru. 

Ați fost implicat în elaborarea și implementarea programului de guvernare al PSD și totodată sunteți un susținător ferm al dezvoltării pe bază de creștere a salariilor. Ne puteți trece în revistă implicarea pe care ați avut în raport cu guvernarea PSD și argumentele dvs. pentru tipul acesta de dezvoltare?

R: Eu am fost implicat în zona de viziune macroeconomică, în fundamentarea unor politici publice care să crească bunăstarea românilor și potențialul economiei românești. Am venit cu un pachet de măsuri compatibile cu teoriile wageledgrowth și newdevelopmentalism.

Totuși, cred că subestimăm valoarea adăugată a strategiei Wageledgrowth dacă vom considera că ea reprezintă doar o “dezvoltare pe bază de creștere a salariilor”. În fapt ea presupune valorizarea mai mare a muncii, a activității umane, se face apel la teoria salariilor de eficiență. Wageledgrowth presupune distribuția / redistribuția mai bună a ceea ce se creează în economie, prin creșterea ponderii remunerării muncii în PIB. Ea presupune atât creșterea salariilor prin măsuri intervenționiste dar și stimularea sectorului privat în a mări salariile (a se vedea exemplul facilităților acordate sectorului construcții dar nu numai). În plus, Wageledgrowth presupune creșterea puterii sindicatelor în cadrul negocierilor colective, acțiunea de a restabili puterea angajaților în cadrul negocierilor colective, creșterea consistentă a salariului minim și corelarea acestei creșteri cu coșul minim decent și, nu în ultimul rând, reglementarea unor condiții de muncă decente.

Strategia wageledgrowth trebuie aplicată la pachet cu strategia newdevelopmentalism. Se potențează una pe cealaltă, astfel încât mixul de politici să conducă la efecte de multiplicare puternice în economie. România a avut și are mare nevoie de creștere de tip catching up, de ajungere din urmă, aceasta fiind singura soluție pentru creșterea bunăstării sociale și scoaterea din starea de deprivare materială severă a cât mai multor români. Să revin, newdevelopmentalism își trage rădăcinile din teoriile privind economia dezvoltării și presupune intervenția rațională a statului în economie, prin programare economică orientativă. Viziunea pentru România a presupus câțiva piloni pe care  ne-am bazat: Strategie de dezvoltare economică și socială pe termen mediu (la care lucram deja dar a fost respinsă, se numea Strategia România 2040 și a fost contestată la CCR ); crearea unui Consiliu de Programare Economică (a funcționat în cadrul Comisiei Naționale de Strategie și Prognoză), care să asigure implementarea unei politici industriale ofensive (programarea economică inteligentă, abordarea policentrică bazată pe clustere competitive, implementarea teoriei centrelor magnet, oraşe inteligente dar și specializarea industrială); întărirea agențiilor de reglementare în contextul liberalizării puternice implementate în ultimii 10 ani în sectoare strategice din economie plus o politică externă activă; construirea unei Bănci de Dezvoltare care să ghideze spre “capitalul răbdător”, inclusiv prin mărirea activelor băncilor de stat în total active bancare la minimum 20%; reindustrializarea României pe baza cumpărării de licențe, brevete, patente și mărci – prin crearea unui Fond în acest sens – care să ajute la finanțarea acestora si recuperarea ulterioară a investiției; creșterea investițiilor în economie din orice sursă, inclusiv prin scheme de ajutor de stat vizând atragerea de investiții în medium tech și high tech; introducerea contractelor de performanță în administrația centrală / locală și companiile de stat s.a. Am scris despre toate acestea în opinii publicate în principalele publicații cu profil economic din România.

Creșterea salariilor (și a pensiilor) a fost o măsură salutară și probabil inevitabilă având în vedere nivelul extrem de scăzut ca urmare a politicilor de austeritate. Dar, așa cum anunța chiar Liviu Dragnea la momentul respectiv, creșterea a venit concomitent cu mutarea contribuțiilor sociale la angajat. Ce a justificat mai exact această mutare, dincolo de argumentul că patronii erau rău-platnici? Mai mult, aceste creșteri au fost inegale între categorii de bugetari și chiar în interiorul acelorași sectoare, cel mai evident fiind în sectorul de sănătate unde s-au adâncit diferențele între categoriile de personal, iar condițiile generale de muncă au rămas neschimbate ori s-au înrăutățit. Care au fost cauzele pentru care una dintre măsurile cheie ale guvernării PSD a fost totuși lipsită de o planificare mai detaliată, dincolo de majorarea efectivă a salariilor?

R: Am auzit ideea aceasta – că o creștere a salariilor și a pensiilor de magnitudinea celei realizate în ultima guvernare era inevitabilă. Văzând datele statistice – da, este inevitabilă de la Revoluţie încoace dar uite că efectiv niciun Guvern nu a implementat-o de asemenea magnitudine precum în ultimii aproape 3 ani. Problema cercului vicios al salariilor mici, a veniturilor mici există de 30 de ani si încă mai persistă. Aici totul ține de opțiunea de politici publice. Dacă nu conștientizezi că modelul bazat pe “avantajul competitiv” al forței de muncă ieftine a ajuns la saturație și că acest model te ține blocat în periferie ca țară, nu vei adopta nici wageledgrowth, nici newdevelopmentalism. Credința în puterea de reglare a piețelor libere nu mai există nici la cei mai aprigi susținători ai curentului libertarian. În concluzie, creșterea veniturilor a fost opțiunea noastră de politici publice. A fost un act de politici publice gândit, intenționat, calculat, rațional. Unde vă dau dreptate de principiu este acolo unde spuneți că era necesară o creștere diferită, mai mult la cei cu venituri mici, mai puțin la cei cu venituri mari, pentru a reduce inegalitățile. Dar propunerea, încă o dată spun, de principiu corectă, a dvs, se lovea în practică de avertizarea juriștilor care considerau că măsura va fi atacată la Curtea Constituțională și nu va fi acceptată precum și de cea a unor economiști tehnocrați din instituțiile publice care arătau argumentat că prin creșterile mai mari la baza grilei de salarii și mai mici în sus se ajungea la o condensare puternică a grilei și la destimularea eficienței lucrătorilor de la nivelul mediu.

În sfârșit, în practică lucrurile sunt puțin mai complicate decât la nivel teoretic. Vă aduc totuși aminte că inegalitățile în sistemul de salarizare s-au redus chiar dacă nu atât cât trebuia. Dacă înainte de aplicarea Legii Salarizării Unitare, raportul dintre minim și maxim în sistem era de 1 la 15 chiar 1 la 20, după implementarea legii raportul a scăzut la 1 la 12. Mai adăugăm aici și problema responsabilității în exercitarea funcției și corelarea acesteia cu veniturile obținute.   

Cât privește mutarea contribuțiilor, am prezentat principalele dezavantaje ale măsurii, atunci când ea a fost propusă, preluând și criticile puternice. Au fost două argumente aduse în discuție de cei care au ințiat atunci măsura: problema gravă / extinsă a neplății contribuțiilor de către patroni și nevoia de a elimina deficitul din bugetul de pensii.

Strict referitor la întrebarea anterioară, cum vă explicați succesul electoral al dreptei în ciuda măsurilor de creștere a salariilor implementate de PSD într-una dintre cele mai sărace țări din UE?

R: În România și nu numai, votul este într-o mare măsură emoțional și nu rațional. Decizia de vot a fost condiționată în mare măsură de alți factori decât eficiența măsurilor de politici publice implementate. Pe de altă parte, comunicarea incompletă / ineficientă în ceea ce privește măsurile implementate suprapusă tendinței de a considera fake newsurile drept adevăr absolut (prin bias de confirmare) au fost procese care au condus la un rezultat nesatisfăcător al celor care au asigurat ultima guvernare. Însă impactul asupra bunăstării cetățenilor rămâne și va fi valorizat pe termen scurt / mediu, vom vedea acest fenomen cu toții. 

O altă măsură a guvernării PSD a fost scăderea taxelor la care s-a adăugat o colectare cel puțin deficitară din partea ANAF. Cele două politici (creșterea salariilor și a cheltuielilor publice și tăierea taxelor) sunt în mod evident incompatibile și mai devreme sau mai târziu se va ajunge la blocaj. Care sunt sursele acestei filosofii economice care spune că cele două abordări pot coexista fără a se intra în criză? De unde, totodată, această imposibilitate a guvernării PSD de a regândi sistemul de taxare și de a contempla măcar ideea unei taxe progresive? În fine, care au fost elementele structurale care au făcut ca disfuncționalitatea ANAF să fie din nou evidentă?

R: Aici nu știu la care taxe vă referiți. Scăderile de taxe de la începutul anului 2017 nu au fost decise și implementate de guvernarea PSD ci de guvernarea tehnocrată. Nu am fost de acord cu ele şi am susţinut public acest lucru. Acestea au avut doar un impact marginal asupra bunăstării românilor. Efectul de multiplicare în economie a fost minor, singurul efect cert fiind acela al pierderii a 7 miliarde lei la veniturile bugetului de stat. Dacă vă referiți la măsurile de relaxare fiscală din Codul Fiscal 2015, cu unele dintre ele sunt de acord, cu altele nu. De acord cu scăderea TVA la produsele alimentare, de acord cu scăderea TVA la locuințe și în turism, de acord cu scăderea TVA la cărți, de acord cu scăderea CAS și cu scăderea impozitului pe venit. Problema nu este la aceste măsuri, problema structurală este aceea în care statul român nu reușește să colecteze o parte consistentă din impozite și taxe la bugetul de stat.

Dumneavoastră mă întrebați de sursele acestei filosofii! Este simplu, când la guvernare va fi exclusiv stânga atunci vom putea dezbate implementarea unui program pur de stânga. Atâta timp cât la guvernare este o coaliție formată din partide cu orientări diferite, trebuie făcute compromisuri ideologice și de viziune. Una este ce mi-aș dori eu sau noi și altceva ceea ce se poate face în mod practic. Nu întotdeauna recomandările făcute au succes, indiferent câte argumente ai aduce în sprijinul lor.

Cât despre taxa progresivă, vă aduceți aminte că ea a fost propusă ca taxă pe avuție în prima variantă a programului de guvernare. Rezistența la aplicare este ridicată dar cred că se va ajunge la implementarea ei și în România, așa cum există în orice țară civilizată – globalizarea veniturilor și aplicarea unui nivel de progresivitate în taxare.

Problema colectării veniturilor este una structurală și ține de legislație, de capacitatea ANAF, de interconectarea bazelor de date și de resursa umană alocată. Vă dau ca exemplu problematica prețurilor de transfer, unde deficitul de performanță este unul ridicat. Alte exemple sunt legate de reducerea gap ului de TVA (s-a încercat prin TVA split) dar şi de taxarea mai puternică a monopolurilor şi oligopolurilor (aşa cum s-a încercat prin OUG 114). 

Un plus de 3% din PIB (6,6 miliarde euro în 2019) la venituri bugetare poate fi realizat prin creșterea eficienței acțiunii ANAF și prin îmbunătățirea legislației în domeniu. Gândiți-vă că sunt studii relevante care arată că “în UE se pierd anual 1000 de miliarde de euro din venituri fiscale potențiale din cauza efectului combinat al fraudei fiscale, evaziunii fiscale, eludării fiscale și al economiei subterane (https://www.socialistsanddemocrats.eu/sites/default/files/2019-01/the_european_tax_gap_en_190123.pdf) și că alte estimări arată pierderi anuale globale pentru bugetele naționale cauzate de eludarea fiscală în valoare de cel puțin circa 50-70 de miliarde EUR, pierderi ce s-ar ridica, în realitate, la 160-190 de miliarde EUR dacă s-ar ține seama de aranjamentele fiscale speciale, ineficiențele în colectarea impozitelor și altele asemenea(http://www.europarl.europa.eu/RegData/etudes/STUD/2015/558773/EPRS_STU%282015%29558773_EN.pdf).

Ați scris de mai multe ori despre acumularea inegalităților, nu doar pe plan local. Cum vedeți soluția la această problemă, ce tip de politici economice și fiscale pot și trebuie să fie implementate într-o țară cu caracteristicile României de azi pentru a micșora inegalitățile?

R: Investiții în capitalul uman inclusiv prin reglementarea obligatorie a sistemului privat de a face formare continuă pentru angajați, progresivitate mai mare în taxare, scheme de ajutor de stat plus fonduri europene structurale care să asigure coeziunea economică și socială intraregională, măsuri pentru reducerea abandonului școlar și politici de scoatere din starea de sărăcie și excluziune socială, mai ales acolo unde România are mari probleme: familii monoparentale cu copii și familii cu 3 sau mai mulți copii. Am propus măsuri concrete în acest sens în Programul prezentat la Europarlamentarele din acest an.

Una dintre sursele inegalității este precarizarea și flexibilizarea forței de muncă, precum și pierderea capacității acesteia de a negocia colectiv. De ce nu a fost pentru guvernarea PSD o prioritate revizuirea codului muncii din 2011, în sensul reechilibrării raporturilor de forțe dintre capital și muncă, astăzi extrem de dezechilibrate în favoarea primului. Deși guvernarea PSD a mărit salariile și a gestionat o creștere economică record, în cei aproape 3 ani cât a durat aceasta am fost martorii unui lanț de proteste muncitorești în diferite ramuri industriale și, aproape fără excepție, acești muncitori au fost lăsați fără sprijin din partea statului. Ar fi putut face guvernarea mai mult pentru acești angajați și pentru salariații din privat în mod mai general?

R: Sigur că s-ar fi putut face mai mult. Dar din câte cunosc partea de reglementare care să favorizeze negocierile colective a fost inițiată prin modificarea Legii nr 62/2011 de către dl Președinte al Comisiei de Muncă, Adrian Solomon, s-au finalizat discuțiile și legea modificată poate intra la Plenul CDEP pentru aprobare. O altă reglementare importantă care este acum în plenul CDEP stabilește coeficienții minimali de salarizare pentru mediul concurențial. S-a implementat și OUG privind taxarea contractelor part time. Cât privește condițiile de muncă, un element important în reglementare îl reprezintă noua Lege privind amenzile pentru munca suplimentară, lege ce a fost adoptată în vară dar a fost trimisă de Președinte spre reexaminare Parlamentului.    

Cum se poate evita totuși capcana creșterii deficitului comercial ca urmare a creșterilor salariale? Se pot implementa măsuri de reglementare a consumului, sau, și mai direct, de dezvoltare a producției locale în domenii cheie, precum alimentația sau produsele farmaceutice? A exista o strategie a PSD în vederea dezvoltării unei industrii locale? Și, în sens mai general, cum vedeți o politică dezvoltaționistă realistică în condițiile unei economii semi-periferice precum cea a României?

R: “Creșterile salariale reprezintă cauza principală a deficitului comercial” – o teză care în realitate este falsă. Și nu o spun eu, o spun datele statistice oficiale. Analiza realizată pe structura balanței comerciale pe categorii de bunuri (coduri CAEN de 4 cifre) arată că nu majorarea marginală a importurilor de bunuri de consum în PIB din 2018 relativ la 2016 constituie explicația principală a adâncirii deficitului comercial al României. Mai degrabă o influență relevantă au avut-o dinamica importurilor suplimentare de bunuri intermediare (+1,2pp din PIB) și de bunuri de capital (+0,5pp din PIB). În plus, reducerea ponderii exporturilor de bunuri de consum (exceptând autoturismele și combustibilii) cu 0,8% din PIB a acționat nefavorabil asupra soldului balanței comerciale.

Răspunsul slab al ofertei interne la stimulii pe cererea agregată își are cauzele principale în lipsa stimulării producției autohtone, lipsa unei strategii industriale (a se observa acumularea de deficite comerciale majore în industriile metalurgică, petrochimică, ingrășăminte chimice, medicamente, utilaje agricole), privatizările ratate dar și orientării puținelor ISD către sectoare non-industriale, îngustând astfel potențialul de export al economiei.

Un alt mit este acela conform căruia nu a existat o stimulare a ofertei interne în timpul utilizării stimulilor pe cererea agregată, incusiv prin wageledgrowth. Datele oficiale Eurostat indică o creștere cumulată a PIB potențial în cazul României în ultimii trei ani de 14% (cu o medie anuală de 4,5%), evoluție care situează România pe locul 3 în UE 28, după Irlanda și Malta. Există informații publice despre schemele de stimulare a producției interne – de la scheme de ajutor de stat la care în ultimii ani au avut acces firme românești de succes, Start Up Nation s.a. până la Programele de stimulare a ofertei agricole. Facilitățile acordate sectorului Construcții – în special pentru creșterea salariului minim net la 500 euro – doream să le extindem și la industria alimentară și la producția de medicamente – bineînțeles raportat la specificul fiecăreia. 

Daniela Gabor și Cornel Ban, doi economiști heterodocși, au propus un alt tip de dezvoltaționism pentru România, bazat pe taxare progresivă, reindustrializare, investiții publice în infrastructură green, educație și servicii publice. Pentru ei, creșterea salariilor este doar un pas într-un ansamblu de măsuri coordonate în care statul este chemat să joace un rol mai important decât o face acum. Cum vă raportați la viziunile lor? Totodată, unde ați vedea coagularea unei forțe politice capabilă să susțină și să implementeze un astfel de program dezvoltaționist?

R: Aici nu există diferențe de niciun fel între opinia distinșilor economiști români și ceea ce am implementat / am încercat să implementez drept soluții de politici publice. Am detaliat într-un răspuns anterior mix-ul de politici dintre wageledgrowth și newdevelopmentalism. Mi-aș dori ca stânga să coaguleze tot ceea ce înseamnă idei, resurse umane, politicieni însă sincer acum pare o utopie. Pe de altă parte avem politicieni “de stânga” care au votat fără crâcnire platforme și partide care susțin idei libertariene, soluții neoliberale care și-au dovedit eșecul în practică atât în Chile cât și în Georgia, cele mai uzitate exemple de succes ale acestui tip de soluții.

În final, o întrebare mai generală. Și dumneavoastră, ca și alți economiști, ați vorbit de iminența unei crize globale, cel mai probabil chiar în 2020? Cum vedeți natura acestei crize la nivel global și care vor fi efectele ei în România? Ce soluții vedeți pentru depășirea acestei crize? Economiști marxiști precum Michael Roberts, dar și social-democrați precum Wolfgang Streeck, scriu de ceva vreme despre o criză sistemică și terminală a capitalismului care nu mai are resursele pentru a se reinventa, generând ciclic crize din ce în ce mai puternice. Cum ați descrie dvs. natura capitalismului contemporan? Mai poate fi acesta reformat sau trebuie depășit? Ce soluții are la îndemână o economie precum cea românească în acest context? Sunt măsurile protecționiste pe care țări precum SUA le implementează o soluție la această situație, sau doar o formulă de amânare a inevitabilului?

R: Îmi păstrez opinia conform căreia în q4 2020 – q1 2021 va începe manifestarea unei crize globale care va afecta și România. Efectele negative vor fi – din nou – în principal la nivelul lucrătorilor și a cetățenilor cu o situație precară. Noua guvernare din România transmite deja nenumărate semnale de inversare a tendinței din ultimii 3 ani. Adică ni se spune că se va reveni la distribuția / redistribuția de jos în sus, câte puțin de la fiecare pentru o mică parte ce reprezintă interesele capitalului.

Capitalismul așa cum îl știam din cărți este mort de mult timp iar crizele sunt multiforme, nu vorbim doar de crize financiare. Ipotezele fundamentale precum homo economicus, acțiunea reglatoare în mod exclusiv a mâinii invizibile sunt lovite de ani buni cu argumente imbatabile. Sunt economiști de renume aparținând domeniului economiei comportamentale care au primit Premiul pentru Științe Economice acordat de Banca Centrală a Suediei în memoria lui Alfred Nobel pentru demonstrarea empirică a falsității acestor ipoteze. Și nu numai ei aduc argumente în acest sens.

Raționalitatea individuală nu înseamnă de cele mai multe ori raționalitate colectivă. Oamenilor le este din ce în ce mai silă să fie homo economicus, vor empatie, vor cooperare. Capitalismul nereformat incumbă dezechilibre de natură internă / intrinsece – nonvalidarea ipotezelor enunțate mai sus, modul în care se face distribuția/redistribuția care dă naștere inegalităților, limitele morale ale piețelor dar și dezechilibre de natură externă / extrinsece – problemele legate de mediu /încălzire globală, cu explicații în externalitățile negative, schizofrenia piețelor financiare inclusiv efectul de turmă și problemele de echitate în domeniul bancar. Viitorul model va păstra acțiunea puternică / eficientă a pieței libere asupra stimulentelor dar va accepta o intervenție eficientă a statului pentru a minimiza manifestarea efectelor negative apărute din cauza limitelor inerente capitalismului. Statul va juca un rol important în economie.  

Varianta de capitalism primitiv implementată în România post Revolutie își va consuma ultimele clipe în următorii ani, într-un mod agresiv pentru oameni. Insuccesul rețetei de politici publice bazată exclusiv pe virtuțile pieței se constată deja în toată lumea.

În România sunt semnale că se va reveni la agenda neoliberală aplicată mai ales în primii 10 ani ai tranziției. Este cea care a condus la rezultate suboptimale: recesiuni transformaționale profunde, pierderea a milioane de locuri de muncă, distrugerea clusterelor industriale de competitivitate și degradarea plasei de siguranță socială. Polarizarea economică și o societate plină de ură sunt vizibile deja si se vor consolida drept consecințe ale acestui model. Privatizările anunțate în domenii strategice pentru economie – bancar, energie, transport, resurse – reprezintă distrugerea ultimei redute a acțiunii statului în economie. Extragerea ultimei forme de substanță economică suverană prin privatizarea monopolurilor naturale / legale și transformarea lor în monopoluri private combinată cu dereglementarea / liberalizarea totală a prețurilor și a pieței vor conduce la o resetare violentă pe termen mediu în societatea românească. Se va merge contra curentului. Se va reversa tot procesul accelerat de convergență a României față de țările dezvoltate din UE din ultimii ani și, foarte probabil, vom fi țintuiți în periferie o lungă perioadă de timp de aici înainte. Așa numitul capitalism de la noi nu este același mecanism precum capitalismul din țările dezvoltate. Și asta o observăm cu toții, în fiecare zi. 

 

Comentariile sunt închise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.