Criza economică văzută din exteriorul economiei

Din criza economică actuală s-au tras nenumărate concluzii. Mi-aș permite, cu scuzele de rigoare dacă țintesc prea sus, să pun sub semnul întrebării o foarte populară concluzie, îmbrățișată pretutindeni pasional de aproape întreg spectrul politic, de la dreapta la stânga, trecând prin populiști și ecologiști. Și anume: dezvoltarea din anii precedenți crizei a fost una nesustenabilă; toți am trăit peste posibilități, prin credit, și fiecare regiune s-a bucurat de bunăstare pe seama alteia – China fiind reperul ultim în acest lanț al slăbiciunilor.

Concluzia de bun simț s-a generalizat cu ușurință datorită orizontului în care era privită problema. Fiecare politician, fiecare analist a ajuns la astfel de concluzii, deoarece avea ca orizont economia națională sau cel mult economia continentală în care era plasat și pe care și-ar fi dorit să o ghideze pe drumul cel bun. Totuși criza a fost una globală. Iar în acest orizont lucrurile pot arăta și altfel, deși se pare că încă nu avem instrumentele necesare și suficiente pentru a schimba ceva. Dat fiind acest orizont, aș dori să întorc pe dos autocritica bizară a economiștilor și politicienilor noștri, inspirată parcă din critica imperialismului colonialist. Dacă, de fapt, nu am trăit peste posibilități, ci sistemul economic actual este conceput astfel încât să trăim sub posibilități?

Pentru a răspunde, putem porni de la afirmațiile electorale, aparent copilărești, ale lui Barack Obama, care se întreba retoric dacă mașinile, mașinăriile, gadget-urile și toate drăcoveniile produse de americani sunt mai puțin dorite după venirea crizei. Dacă în loc de America folosim cuvântul Mapamond, ceea ce nu e neapărat greu, nu cred că mai rămâne foarte mult loc pentru îndoială; întrebarea ar deveni cu adevărat retorică, iar realitatea dictată de cifre ar începe să cadă în afara bunului simț. Din această perspectivă, am putea spune că economia mondială merge cu frâna trasă – probabil de aceea se „supraîncălzește” atunci când nu stagnează. Sau, reformulând, am putea spune că actuala criză a dezvăluit paradoxul la care a ajuns economia mondială. Și anume, în imaginarul economic actual, dincolo de interesele de clasă, coexistă mai multe paradigme ireconciliabile: una structurată de cultul muncii și teama privind raritatea și limitarea resurselor, și o alta structurată de ideologia consumului. Pentru a descrie cârpeala care a încercat să rezolve paradoxul aș propune conceptul de supramotivare și aș descrie situația actuală ca împlinire a exploatării. Folosesc cuvântul împlinire în dublu sens: ca maxim atins până în prezent (deși oricând se poate mai mult) și ca generalizare a exploatării, fie și ca auto-exploatare.

Despre supramotivare

Oricine poate fi un bun cumpărător, dar nu oricine poate fi și un bun producător. Foarte mulți dintre semenii noștri sunt leneși sau ineficienți în cele mai multe domenii de activitate, din cauza cumulului de întâmplări de viață care le-au afectat educația și pregătirea. La acestea se adaugă și contribuția sistemelor educative precare sau a celor costisitoare, inaccesibile marelui public. Cum rezolvă o astfel de problemă o societate structurată de cultul muncii și de ideologia consumului?

Simplu, prin supramotivare. Iar soluția nu este neapărat nouă, deoarece în economie, ca și în politică, se reciclează mai mult decât se inovează. Soluția a fost descoperită la începutul Revoluției Industriale, când nici dragii protestanți ai lui Max Weber nu aveau suficient de bine inculcat cultul muncii, chiulind din motive personale (de obicei lunea, ziua de mahmureală, dar nu numai) imediat ce aveau suficienți bani pentru a-și asigura nivelul de trai cu care se obișnuiseră. Soluția a constat, aparent paradoxal, în diminuarea salariilor. Așa-numitele „salarii ale foamei”[1] i-au obligat pe muncitori să nu își mai permită să lipsească de la muncă. De asemenea, cultul muncii, și coercițiile care îl făceau viabil, a mers mână în mână cu un alt cult, cel al familiei, care lega muncitorul de glie, deoarece, în contextul familist, dezertarea muncitorului din câmpul muncii îi punea în pericol și „pe cei dragi”.

Soluția aplicată azi este aparent mai blândă, dar mai completă în ceea ce privește motivarea, de aceea mi se pare mai adecvat conceptul de supramotivare. Sistemul bancar reprezintă cheia de boltă a sistemului actual de motivare, nu doar a sistemului economic în general. Prin creditele de consum și prin cele ipotecare se ajustează obișnuințele de consum, așteptările privind nivelul de trai. E o noutate, o chestiune de finețe în care strămoșii noștri într-ale capitalismului nu au îndrăznit să se aventureze.

Ca motivare negativă, sistemul funcționează penalizând cu evacuarea din lume a celor care îndrăznesc să ia o pauză neprevăzută în contractul cu angajatorul sau, pentru mici întreprinzători, în relația cu piața. Într-un astfel de sistem nu există pauză, ci doar stop, deoarece motivarea merge până acolo unde accesul la jocul socio-economic devine problematic după un lanț de pierderi. În acest context, nu trebuie să ne mire faptul că bolile inventate de modernitate tind să se generalizeze: o indispoziție devine depresie în momentul în care calendarul zilei e prestabilit, iar lenea e adesea dublată de vinovăție sau, măcar, disconfort – chiar și dacă ne referim la „timpul liber” care tinde să fie folosit cât mai eficient.

Ca motivare pozitivă, sistemul favorizează consumul, care produce creștere economică, care aduce noi promisiuni și așteptări. Aparent, dincolo de muntele de frustrare, avem de a face cu un perpetuum mobile al dezvoltării graduale. Dar, dacă luăm în calcul faptul că în cele mai multe cazuri nu există perioadă de grație nici la prima intrare în sistem, nici la încercările ulterioare (deoarece sistemele de asigurări sociale funcționează după aceeași logică a supramotivării), poate reușim să înțelegem de ce aproape nimeni nu e la locul potrivit, făcând ceea ce îi place mai mult (situație în care nici nu s-ar mai numi muncă) și ceea poate face mai bine, ci aleargă după oportunități. Iar goana după oportunități este, la o privire mai atentă, mama ineficienței. Doar că ineficiența astfel generată este mascată de exploatare sau auto-exploatare. Iar falsa eficiență poate genera, ceea ce se și petrece în prezent, o spirală descendentă a dezvoltării propriu-zise: o mișcare a capitalului către zonele în care standardul de acceptabilitate al exploatării este mai generos.

O împlinire a exploatării

Exploatarea s-a împlinit în momentul în care a început să devină privilegiu. Oricât de bizar ar suna, sistemul de motivare despre care am vorbit a produs acest monstru psihologic: exploatarea ca privilegiu. E greu de imaginat un alt sistem care să-l facă pe angajat să lucreze benevol peste program pentru a-și securiza o slujbă nesuferită sau un patron care acceptă comenzi peste puteri, ambii motivați de angoasa viitorului improbabil. Germenii acestui sistem contra-naturii pe care îl numim capitalism pot fi găsiți tot în zorii Revoluției Industriale, când logica investiției a modificat logica relațiilor interumane. Investitorul, devenind „prizonierul investiției sale”[2], era constrâns de perspectiva neamortizării ei să relaționeze cu angajații doar în termeni de costuri și eficiență, chiar dacă ulterior mergea la biserică pentru a-și spăla păcatele. Iar noul sistem era pe atât de contagios pe cât de eficient era în a scoate de pe piață actorii sociali de „modă veche”.

După mai bine de două veacuri de capitalism, dincolo de faptul că logica sistemului a fost atât de bine internalizată încât ne este prezentată ca „natură umană”, exploatarea a devenit atât de subtilă încât mulți se îndoiesc că ar mai exista. Nu găsim o diferență semnificativă între muncitorul care își vinde munca și liber-profesionistul sau micul-patron care se maimuțăresc pentru a-și vinde produsele muncii pe piață. Pentru ambele situații, clientul nostru e stăpânul nostru. În plus, în anumite state, majoritatea populației e compusă din investitori, jucându-și măcar fondul de pensii la bursă. Iar în vraja acestui joc sado-masochist în care schimbăm mereu rolurile, în care ies mereu în lumina reflectoarelor exemplarele care, prin efort sau noroc, s-au smuls oarecum din condiția precară, este greu de observat că sunt tot mai puțini proprietari, în sensul vechi al cuvântului. Acest fapt este ocultat și de situația generalizată de angajat indirect al vreunei bănci. Atunci când se produce și se consumă preponderent pe credit, adevăratul patron al tuturor este banca. Iar criza actuală ne-a arătat ce se poate întâmpla dacă patronul nu e în toane bune.

Ce e de făcut?

Deocamdată, la nivel național nu se poate face mare lucru, dat fiind jocul complicat de interese pe plan internațional și dată fiind distribuția oarecum aleatorie a resurselor. La nivel continental, în Europa sau America, se poate face aproape totul, dar ar fi oarecum injust față de restul lumii. Pe plan global am scăpa și de problemele etice. Soluția, care nu presupune nici măcar o abandonare a capitalismului sau a sistemului monetar, ci o reinterpretare, a fost dezvăluită chiar de către criză economică, care ne-a arătat că sistemul economic are nevoie de o masă monetară mai mare decât cea pusă în circulație de „mâna invizibilă” a pieței: așa cum ne-am dezvoltat prin credite pe care nu le-am mai putut plăti (sau urmează să falimentăm), tot așa ne putem dezvolta prin „credite” pe care nu mai trebuie să le plătim.

Probabil că sună aberant dacă afirmăm că bunăstarea poate veni din nimic și lenea poate încuraja eficiența. Nu e o afirmație de bun simț, pentru că bunul simț e conservator, dar e o afirmație rezonabilă, dacă luăm în calcul faptul că actualele capacități de producție preponderent automatizate sunt limitate doar de către capacitatea noastră de a cumpăra produse și de capacitatea noastră de a recicla – eventual depinde și de resurse (probabil ecologiștii sunt singurii îndreptățiți să critice „dezvoltarea nesustenabilă”). Ca exemplu intuitiv aș alege obtuzitatea celor care consideră că grecii au huzurit pe spatele germanilor, neluând în calcul că „lenea” grecilor și a altora a permis germanilor să vândă mai mult pentru a trăi mult mai bine decât grecii.[3]

Exemplul poate fi translatat la nivel interpersonal, și pretutindeni: statul/societatea poate oferi tuturor în mod gratuit servicii strategice (sănătate, învățământ, securitate, etc.) și un consistent venit minim garantat.[4] Dar nu pentru a le face vreun bine, deoarece binele e o erezie pentru economiști, ci pentru a-i transforma în consumatori rezonabili. Ceea ce nu e greu, pentru că oricine e un bun consumator pentru economie. Astfel, marii producători ar avea în mod garantat cui să vândă tot cea ce pot să producă și să distribuie. Procedeul poate fi considerat ca subvenție inversă, pentru mai multă acceptabilitate. Iar acest tip de subvenție ar trebui să fie mult mai pe placul iubitorilor concurenței decât actualul sistem de subvenții, care ascunde cârdășii politico-economice. Din acest moment chiar am putea vorbi pe bune de legea cererii-ofertei sau de libertatea de a intra pe „piața muncii” pentru a obține un surplus cu care să facă fiecare ce-o fi vrând să facă.

Deosebirea majoră a acestui sistem de motivare ar fi că majoritatea ar accepta doar activități pentru care simt o chemare și care le-ar face plăcere, fapt care nu i-ar deranja decât pe puțini semeni, iar meseriile insalubre sau dificile (de care încă mai depindem și care paradoxal sunt azi printre cele prost plătite) ar deveni treptat un semn al statusului social ridicat datorită veniturilor mari pe care le-ar produce în noul context. Sunt conștient de caracterul utopic al acestui demers, dar și actualul sistem a avut nevoie de decenii bune pentru a fi impus societății. Avantajul major al acestui sistem de motivare ar fi că aparent seamănă foarte mult cu cel vechi, iar cea mai tolerabilă propunere pentru viitor pare să fie un prezent reinterpretat. În plus, spre deosebire de utopiile gen Zeitgeist, această utopie oferă un sistem de prevenire blândă a risipei, un mod familiar de acces la produsele de lux sau la alte fleacuri legate de status social la care o bună parte a semenilor noștri ar renunța cu greu.

 


[1]  Vezi Eric Hobsbawm, Era revoluției, 1789-1848, Editura Cartier, 2002, pp. 59-64.

[2]  Vezi David S. Landes, The Unbound Prometheus. Technological Change and Industrial Development in Western Europe from 1750 to Present, Cambridge University Press, 2003, p. 41. 

[3]  Când spun „greci” sau „germani” nu mă refer la fiecare în parte, că ar fi aberant, ci global, ca exemplu didactic.

[4]  Economiștii ar putea găsi pragul maxim tolerabil al acestui venit într-un sistem acceptabil de taxe/emisiune monetară care să nu producă inflație galopantă.