Acasă Enter Ce este stânga dacă Stalin și Hitler sunt vecini?

Ce este stânga dacă Stalin și Hitler sunt vecini?

9

De ceva vreme se poate constata o ofensivă, atât academică cât și mediatică, împotriva modului deja clasic de a înțelege câmpul politic ca fiind structurat/structurabil de axa ideologică stânga-dreapta. Poate e o întâmplare, sau poate nu, faptul că majoritatea vocilor antrenate în această ofensivă pot fi repartizate la dreapta spectrului ideologic. Totuși ofensiva, pe care o presupun, e ocultată de faptul că tipul atacurilor diferă în funcție de presupozițiile cu care operează: (1) Trăim într-o lume post-ideologică, deoarece noile provocări nu mai au multe în comun cu provocările lumii moderne în care s-au născut distincțiile ideologice. (2) Realitatea istorică e mult prea complexă pentru a suporta o asemenea dihotomie. (3) Politica e o păcăleală deoarece se prezintă ca bătălie ideologică, când, de fapt, este o luptă pentru „ciolan” și atât. La toate acestea mai putem adăuga un fel de bătălie subterană difuză, ca sursă și conținut, care vizează resemnificarea unor termeni. De exemplu, Władysław Gomułka e uneori catalogat „liberal” deoarece nevasta lui stătea la coadă precum restul polonezilor. La fel și Alexander Dubček, deoarece a eliminat cenzura și a permis sau inițiat diverse reforme în timpul evenimentelor cunoscute ca „Primăvara de la Praga”. Acest tip de atac e destul de subtil, deoarece termenul „liberal” e mai degrabă adjectiv decât marker ideologic. Ceva mai puțin subtilă este încercarea unor libertarieni bizari de a-l plasa la stânga pe Hitler, și regimul lui, pentru că se auto-denumea „socialist”, pentru că nu prea mergea la biserică, pentru că statul lui a naționalizat sau cel puțin a dirijat mult din economie, pentru că a protejat muncitorul mai bine ca Stalin și, de ce nu, pentru că a emancipat „rasa ariană”!

Sursa problemelor privind distincțiile ideologice se află, pe de o parte, tocmai în complexitatea practicii politice din fiecare moment iar, pe de altă parte, în hățișurile transformării istorice a câmpului politic.

Mai întâi, nu prea există partid politic care, odată ajuns la putere și pus în fața unor probleme care îi depășesc imaginația procedurală, să fi fost coerent cu ideologia lui. Dar asta justifică, oare, pretenția (tradusă ca nevoie de sinceritate) ca, nici măcar atunci când se află în opoziție, aceste partide să nu se ghideze ideologic? De asemenea, de ceva vreme, se poate remarca succesul partidelor populiste sau, eufemistic, „partide populare” cu doctrine eclectice din punct de vedere ideologic. Totuși, succesul acestora trebuie interpretat ca un semnal de alarmă și nu ca un semn că e nevoie să renunțăm definitiv la reperele ideologice: aceste succese semnalează doar că o parte din electorat stă foarte prost cu educația și că există riscul ca edificiul politic să se surpe.

Mai apoi, istoria transformării ideologice a partidelor e extrem de complicată. Avem partide care se plasau inițial la stânga, dar apariția unor partide mai radicale, mereu mai radicale, a făcut ca cele dintâi să devină de dreapta în noul context. Iar asta creează confuzie, deoarece complexitatea dăunează abuzului mecanic în privința conceptelor. Avem, de asemenea, politicieni care, din oportunism, au migrat de-a lungul spectrului ideologic, păstrând formule și expresii incompatibile cu noua orientare. Iar asta creează la fel de multă confuzie ca și în cazul (mai des întâlnit) în care politicienii nu își înțeleg pe deplin ideologia, vorbind vrute și nevrute. Putem adăuga acestui cocktail tulbure faptul că simțul comun consideră radicalismul ca expresie a violenței (simbolice sau fizice) unei grupări politice și nu ca expresie a coerenței ideologice. Totuși, logica ne spune că, din punct de vedere politic, radicalii sunt cei care nu fac concesii în privința principiilor, iar nu cei care dau dovadă de mai multă îndrăzneală sau cruzime. Și, ca încoronare a confuziilor, avem întrebarea care, în cele din urmă, a generat fascismul: cum să facem ca cei mulți să fie suficient de turmentați încât să cânte partitura privilegiaților? La această secțiune au concurat cu succes așa-numitul „socialism feudal”, partidele creștine, naționaliste, rasiste, populiste – unele dintre ele având toate aceste variațiuni în program.[1]

În plus, ca fundal general, avem de a face cu o alunecare spre stânga, aproape constantă, a politicii, a bazei electorale și a credințelor electoratului. Dacă reprezentăm evolutiv istoria puterii, putem observa o democratizare sau cel puțin o dispersare constantă a procesului decizional, dispersare care urmărește îndeaproape luptele de emancipare purtate pe multiple paliere. Simplificând, am putea spune că aristocrații și patricienii cetăților au reușit să iasă adeseori de sub tutela unor potentați cu pretenții hegemonice, expresia compromisului fiind regăsibilă în diverse acte care consfințeau privilegii punctuale sau ceva mai puțin punctuale, precum diversele „Magna Carta”. Alunecarea întru emancipare a continuat în momentul în care principele, sfătuit de bunul simț sau de citirea lui Machiavelli și profitând de noile mijloace tehnice[2], s-a bazat mai mult pe cei mulți pentru a se elibera de egalii săi. Din acest moment problema emancipării a devenit mai complexă, iar politica a devenit ceea ce Michel Foucault numea biopolitică. Adică, principele, sau puterea centrală, a început să se preocupe de numărul, siguranța și fericirea supușilor săi, în încercarea de a camufla interdependența tuturor în dependență față de stăpânire. Tot din acest moment devine mai evident ceea ce era dintotdeauna sursa supunerii: prejudecățile identitare, dublate de diverse tipuri de capital, care justificau (ideologic) de ce un individ sau un grup e îndreptățit a se emancipa – iar alții/altele nu. De exemplu, tranziția de la votul cenzitar la cel universal și tipul de emancipare care însoțește procesul relevă faptul că tot mai mulți indivizi au dispus de mijloace pentru a lupta împotriva structurilor care aveau la bază prejudecata că săracul, neputând să aibă grijă de sine, nu va putea gândi și acționa întru binele-comun. În aceeași logică putem privi emanciparea națională, apoi lupta pentru emanciparea femeii și minorităților de orice tip. Deci, putem spune că liberalismul a fost de stânga, la un moment dat. La fel și naționalismul. Și, tot așa, luptele ceva mai contemporane pentru egalitate.

Putem pune această luptă pentru împărțirea puterii sub definiția aproape sexuală a puterii care reiese din opera lui Foucault, sau putem să privim această chestiune ca fiind o predispoziție structurală, un habitus regăsibil în majoritatea societăților bazate pe familia cu roluri ierarhice predefinite. Această ipoteză poate da un răspuns la întrebarea de bun simț, dar eronată: De ce ideologiile care sprijină capitalismul par mai adaptate la „natura umană”? Pentru că, prin educație, „natura umană” e ajustată mereu la ceea ce e enervant din capitalism: ierarhia obedienței. Iar aceasta e veche; capitalismul i-a adăugat doar indicatori de eficiență. Nu întâmplător dreapta valorizează familia. Practica supunerii se socializează în familie și se bazează pe un ceva pe care l-aș numi capital de șantaj. Prin „capital de șantaj” încerc să subsumez toate tipurile de capital utilizabile în practica puterii. Din această perspectivă, orice societate poate fi privită ca o rețea extrem de complexă de relații de putere, în care regăsim diverse noduri care (din perspectiva dreptei) o dirijează sau (din perspectiva stângii) o strangulează. În aceste noduri se află indivizi sau grupuri care au capital de șantaj. Aceștia trebuie (din perspectiva dreptei) motivați corespunzător sau (din perspectiva stângii) lipsiți de mijloacele care le asigură dominarea, pentru a nu periclita fluxurile rezultate din interdependență. Iată câteva exemple simple de poziții privilegiate: un feudal sau un mafiot care oferă protecție și justiție, fiecare în felul său, cu ceremonial specific; birocrați ai statului care tind să-i înlocuiască, în multe privințe, pe cei mai sus menționați; un antreprenor care oferă capital și un evantai de pile și relații ca membru al unui club select; etc. Coborând pe scara socială, întâlnim nodulețe mai mari sau mai mici în care sălășluiesc mici șantajiști deținători de know-how, care încă mai pot periclita fluxul: un manager care pleacă cu baza de clienți; un cercetător care pleacă la concurență cu renumele sau cunoștințele sale; sau orice astfel de mijlocitor care își neglijează sau părăsește postul în momente cheie.

Pentru a înțelege ce este stânga și ce este dreapta în toată povestea aceasta, trebuie să nu ne lăsăm furați în exclusivitate de modul în care unii sau alții încearcă să desfacă astfel de noduri de putere, sau cel puțin să le facă funcționale, adaptându-le la transformări. Analiza practicii puterii este utilă doar pentru a evalua punctual un individ, grupare, partid sau proiect politic – și nicidecum pentru a defini orientările politice în general. Practica puterii relevă sinceritatea și imaginația unui politician. Prima e mai greu de probat, a doua mai simplu. Dar asta ne ajută foarte puțin atunci când încercăm să desenăm reperele contextului politic în care operează – și cam deloc atunci când e vorba de câmpul politic în general. Cu alte cuvinte, eroarea în definirea ideologiilor, și sursa centrală a confuziilor depre care vorbeam la început, constă în faptul că practica e privită ca sursă a variabilelor după care tindem să construim axa ideologică stânga-dreapta. Această abordare scapă din vedere că dreapta și stânga sunt niște ideal-tip-uri, niște repere teoretice (stânga-egalitate versus dreapta-ierarhie), iar pentru înțelegerea lor trebuie doar să cădem de accord. Sau, dacă ne este greu, să ne întoarcem mereu la momentul punerii lor în circulație. E probabil știut faptul că denumirea de „stânga” și cea de „dreapta” au fost folosite inițial în Adunarea Stărilor Generale de la începutul Revoluției Franceze și reluate mai apoi în Convenția Națională de la începutul perioadei iacobine. La stânga celui care prezida ședința stăteau radicalii care clamau extinderea democrației la mai multe paliere, la dreapta stăteau cei care susțineau că s-a ajuns deja prea departe în acest sens.[3]

Deși nici această abordare nu e lipsită de complicații, măcar are meritul de a face câteva clarificări fundamentale, care ulterior pot fi extrapolate. Astfel, având în vedere acest orizont conceptual, se pot deschide mai multe direcții de discuție, toate gravitând însă în jurul principiului egalității, principiu care reprezintă nucleul ideologiei stângii. Mă limitez la a discuta despre ceea ce rezultă din descompunerea termenului democrație. Ce e puterea și ce e poporul? Sau, mai corect: care e puterea și cine e poporul? Liberalii susțin că există un singur tip de putere care trebuie luat în calcul: cea politică. E o doză de naivitate la mijloc? Mai degrabă interes de clasă combinat cu precauție, în diverse dozaje. Utopia liberală susține că unicul impediment al oricărei emancipări este puterea politică, iar, dacă aceasta este controlată sau eliminată, de restul de putere nociv se poate ocupa în liniște mâna invizibilă a pieței. Argumentul sună izbitor de asemănător cu cel al unei facțiuni a stângii care susține, la fel de utopic, că unicul impediment al oricărei emancipări este puterea economică, iar restul de putere nociv se dizolvă de la sine, ca o perdea de fum. Totuși, dincolo de faptul că ignoră nenumărate alte componente ale puterii, cele două abordări menționate se izbesc de cel de al doilea termen al conceptului „democrație”. Cine e poporul? Răspunsul la această întrebare a fost ușa din dos a fascismului sau a altor mișcări anti-democratice sau măcar anti-egalitare, fie că veneau de la stânga (sic), fie de la dreapta.

Cu alte cuvinte, dihotomia stânga-dreapta sau egalitate-ierarhie este, în cele din urmă, o problemă identitară. Și, ca orice problemă identitară, poate fi uneori simplu de înțeles și adeseori greu de rezolvat. Chiar și reprezentarea grafică pe o axă poate fi contraintuitivă, deoarece ne lovim de întrebarea (ideologică și esențialistă): care e componenta esențială care ne definește? Omul e animal politic, omul e definit de muncă, dar parcă uneori contează sexul, uneori cultura în care e socializat, uneori originea etc. Teoretic e aberant să standardizăm o ierarhie în enumerarea de mai sus, iar practic ne lovim de prejudecăți fluctuante care ne iau prin surprindere mereu. De fiecare dată altceva, din ceea ce ne poate defini, devine foarte important pentru marele public, indiferent dacă acel ceva „este” nesemnificativ sau chiar aberant. Ca urmare, dacă acceptăm că nu există diferență de nivel între componentele identitare susceptibile dominației, obținem o reprezentare grafică în care Stalin e de centru-stânga, vecin cu Hitler, care e de centru-dreapta. Iar ambii îi flanchează pe populiști, pentru care principiile și ideologiile chiar nu contează. Poate părea contraintuitiv pentru simțul comun, care asociază radicalismul/extremismul cu violența simbolică sau fizică și nu cu coerența vizavi de un principiu. Dar acești doi indivizi, și semenii lor, nu trebuie neapărat expulzați la marginile spectrului politic. Pot fi expulzați la centru, conceput ca zero ideologic, zona în care partidele și electoratul fac mai degrabă un vag contract administrativ decât unul politic sau, pur și simplu, uzurpă puterea. Sau, dacă ținem la sfântul centru, „extremiștii” pot fi excluși din discuție pe motiv de fraudă/farsă ideologică. Totuși, cel puțin pentru tovarășii de drum români ai lui Hitler, plasarea la centru ar fi fost cel puțin flatantă, „calea de mijloc” fiindu-le mai dragă decât orice pe lume.


[1] Câteva exemple despre cum vechea stângă a devenit noua dreaptă, și invers, sau despre preistoria fascismului, pot fi găsite în Carl E. Schorske, Viena fin-de-siecle. Politică şi cultură, Editura Polirom, Iaşi, 1998.

[2] Pentru detalii și (trecând peste titlul bizar) analize interesante vezi Norbert Elias, Procesul civilizării. Cercetări sociogenetice și psihogenetice, vol. II, Polirom, 2002.

[3] Simbolistica poziționării are la bază metafora „mâinii drepte” a domnului. Ca o paranteză, aș preciza că, de-a lungul timpului, asemeni zeilor, regii aveau mai multe „mâini drepte” care uneori concurau, alteori conlucrau pentru privilegii, iar câteodată chiar se suprapuneau. Pentru exemplificare, voi folosi o glumă pusă în circulație de Adolf Fischhof: împăratul Franz Josef avea patru armate: una în poziție de drepți (soldații), una șezând (birocrații), una în genunchi (preoții) și una târându-se (diverse lichele). Cu alte cuvinte, regele putea fi servit în mai multe feluri: cu spada, cu penița, cu crucea și, în general, cu limba. Această paranteză trebuie luată ca avertisment pentru orice partid de stânga care accede la putere.

Comments are closed.