Moguli şi paparazzi

Probabil că cele mai impunătoare fenomene de societate ale postcomunismului românesc sunt mobilitatea fără precedent a forţei de muncă şi ponderea extraordinară pe care presa o are în viaţa publică. Din punct de vedere politic, cele două procese istorice nu sunt însă cu adevărat contemporane. Deşi par să se petreacă amândouă în timpul nu prea lung ce s-a scurs de la prăbuşirea socialismului de stat, regimul lor de temporalitate este diferit. Pe de o parte, migraţia sezonieră a milioane de români în căutare de lucru în Europa, reconfigurarea ocupaţiilor după reguli dictate de piaţă, restructurarea sectoarelor economiei naţionale şi redistribuirea spectaculoasă a avuţiei după reguli ce nu pot fi încadrate juridic au modificat ţesutul social în profunzime şi probabil pentru vreme îndelungată. Clasa muncitoare abia dacă mai rezistă în câteva bastioane ale disperării precum Tractorul Braşov sau Valea Jiului. Ţărănimea s-a transformat într-o populaţie rurală îmbătrânită, inutilă economic, exclusă treptat din sistemele publice de asigurări şi dependentă de noua clasă a întreprinzătorilor agricoli. Intelectualii, cândva constructori ai socialismului şi educatori ai generaţiilor tinere, au fost înlocuiţi de cadrele superioare ale mediului de afaceri, de jurnalişti, de politicieni şi de purtătorii de cuvânt ai societăţii civile.

Figura care dă seama despre dinamica şi tendinţele acestei metamorfoze a societăţii româneşti, în măsura în care o patronează şi îi culege roadele, nu are încă un nume stabil şi capabil să o descrie cu fineţe sociologică. Câteva denumiri, toate mai degrabă polemice şi intuitive decât riguroase şi analitice, au fost deja propuse: oligarhi, mari corupţi, „băieţi deştepţi“, moguli. Oricum ar fi numiţi şi oricât de sever ar fi caracterizaţi, ei sunt cei care au înţeles şi au capitalizat timpul schimbărilor structurale din societate, din economie şi din politică şi au ştiut mai bine decât alţii să îi valorifice oportunităţile. Oligarhii şi mogulii se raportează la timp cu metodele producţiei cinematografice. Cumpără scenarii, identifică şi colectează resurse, stabilesc locaţii şi calendare, recrutează actori, editori şi maşinişti, repetă, programează, montează şi remontează. În sfârşit, fac studii de piaţă, au grijă de promovare şi distribuire, contabilizează atent încasările şi fac planuri pentru următorul eveniment.

Pe de altă parte, dominaţia fără rival a presei asupra opiniilor şi chiar a deciziilor publice se înscrie într-un timp diferit de durata lungă şi lentă a tranziţiei. Un timp scurt, fragmentat, al unui prezent continuu. Presa scrisă şi televizată trăieşte din instantanee şi secvenţe, pare să folosească exclusiv metodele făcute celebre de paparazzi. Surprinde pe viu, pândeşte, interceptează bileţele, trage cu urechea şi o pleacă la zvonuri, încalcă viaţa privată, are o imensă pasiune pentru anecdotă, pentru întâmplare, pentru accident, pentru efemer. Tratează orice încercare de formulare cât de cât elaborată a unei poziţii drept o rătăcire prin detalii tehnice condamnate să depăşească nivelul de atenţie a auditoriului. Inteligenţa şi curiozitatea ziariştilor sunt solicitate arareori de fapte ce au o istorie şi pot promite un viitor. Deşi dispune de efective numeroase de analişti, aceştia (în pofida etimologiei titlului profesional pe care şi-l asumă) nu par interesaţi să raţionalizeze curgerea evenimentelor pe firul anilor, ordonându-le în funcţie de un moment fondator. Evenimentul se consumă într-un prezent fără memorie şi lipsit de orice putere de anticipaţie.

În lumea paparazzilor, fotografia preşedintelui din 2005 ca luptător împotriva corupţiei şi a grupurilor vinovate de interese din economie, din politică şi din media a şters-o complet din amintire pe cea înfăţişându-l pe acelaşi Băsescu în 1995, în calitate de întrupare exemplară a politicianului venal, urmărind fără scrupule să transforme în bani privaţi mormanul de fiare vechi al flotei comuniste. În lumea mogulilor, Traian Băsescu rămâne însă, pe termen mediu, un intermediar util şi eficient între politică şi afaceri, un ministru, un primar şi un şef de stat care privatizează, negociază contracte, organizează licitaţii, încredinţează lucrări, semnează recomandări şi referate, transportă hârtii de la firme la ministere. Se poate spune că Traian Băsescu a ajuns preşedinte tocmai pentru că stăpâneşte ca nimeni altul ştiinţa de a locui simultan în două registre temporale: cel scurt al presei şi cel lung al afacerilor.

Capitol din noul volum: Indistinctia. O cronică a sfârşitului politicii româneşti – Daniel Barbu. Edutra Art, 2010. Apare cu acordul editurii Art.

 

Comentariile sunt închise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.