Tierra Madre: mizeria şi speranţele ecologiei

claudiu-gaiu2Ecologismul e azi o mişcare reacţionară viu colorată. Calea sa de îndreptare e indicată de cultul reînnoit al zeiţei Pacha Mama din Anzi.

De-a lungul revoluţiilor industriale şi tehnice, omul a făcut tot ce-i sta în putinţă pentru a se decorporaliza şi a se spiritualiza. Şi-a ascuns complet carnalitatea sub costume de seară şi cămăşi de noapte, sub jobene şi scufii, sub rochii lungi şi pălării umbroase. Marile opţiuni politice ale lumii burgheze, conservatorism, liberalism, socialism, descriu desprinderea de tradiţionalismul agrar şi continua îndepărtare de ritmurile naturii. Într-un târziu, dialectic, natura este recuperată de mişcări venind dinspre Nord: nudismul, igienismul, vegetarianismul. Omul redevine natură, însă o natură care exclude murdăria, cruzimea, carnivorul. E mai degrabă împlinirea spiritualizării omului care a încorporat diferenţierea sa de natură până la nivelul epidermei expuse şi a îngurgitării estetizate. A conştientizat stranietatea sa completă faţă de natură şi acum poate să se arate şi să mănânce ca o versiune moral mai bună şi sanitar mai corectă a celor care se arată şi mănâncă. Trupul şi burta s-au conceptualizat. Ideologia ecologică ar fi extinderea acestei spiritualizări dinspre om către restul firii. Umanizarea vieţii planetei.

Ca mişcare politică, ecologismul se remarcă în anii 70, în coada diverselor mişcări hippie, libertare sau autonomiste care însufleţeau contestaţia marilor capitale ale lumii. Succesele sale sunt neîndoielnice. Termenii de „mediu înconjurător”, „calitatea vieţii”, „tehnologii alternative” au intrat în vocabularul guvernanţilor, a pletorei de specialişti care-i însoţesc şi a specialităţilor pe care ei le produc. Într-o anumită măsură, decuplând preocupările de mediu de cele sociale, ecologismul politic e unul din caii troieni care au distrus puternicele mişcări sindicaliste, socialiste sau comuniste, care, prin lupta lor, vreme de un secol, sau chiar un secol şi jumătate în Anglia, au smuls capitalului concesii importante: dreptul la grevă, ziua de muncă redusă, concediu plătit, sistem naţional de sănătate, etc. Anii 70 sună sfârşitul dezvoltării glorioase de după război: începutul şomajului de masă, a dereglementărilor pieţei, a şubrezirii poziţiilor şi opoziţiilor ideologice. Specifică acestor decenii, eliberarea moravurilor e ca şi acordarea de azi a certificatelor verzi: praf în ochii micii burghezi urbane. De altminteri, dacă interesele economice o cer – vezi cazul Chevron în desfăşurare – micile oprelişti Eco pot fi depăşite cu destulă uşurinţă. Lipsa de unitate şi de coordonare, asumate de mişcările ecologiste în numele democraţiei interne, fac din ele un adversar preferabil austerelor şi dârzelor sindicate engleze de la începutul secolului XX. Nimic mai îndepărtat de spiritul ierarhic şi intruziunea în viaţa privată a membrilor Partidului Comunist Francez decât practicile anti-oligarhice şi neamestecul în treburile personale ce domină viaţa politică a conaţionalilor lor verzi. Comuniştii se pot compara cu un ordin călugăresc, ecologiştii cu o adunare liberă de protestanţi răspunzând doar în faţa conştiinţei proprii. Primii erau consideraţi ca un adversar periculos al ordinii stabilite sau chiar un agent al intereselor străine, ceilalţi ca un grup boem şi idealist ce îmblânzeşte niţel violenţa industrială şi dă bine ca accesoriu primăvăratec într-un guvern social-democrat. Dar ecologiştii nu răzbesc electoral decât în centrele economiei mondiale şi-şi dovedesc inutilitatea în înfruntarea marilor corporaţiilor prezente în lumea a treia şi fosta lume a „ţărilor în curs de dezvoltare”.

Posibila revigorare a ecologismului politic vine azi din continuarea luptelor de decolonizare, din locurile unde rădăcinile naturale şi religioase ale umanităţii sunt încă amestecate, unde natura nu este doar un „mediu” şi nu poate fi despărţită de cultură. Natura este ceea ce le-a fost înstrăinat băştinaşilor odată cu munca braţelor, cu sufletele familiilor şi cu bogăţiile pământului. Astfel, în 2010, respectându-şi angajamentele luate faţă de comunităţile andine, Adunarea Legislativă Plurinaţională a Boliviei adoptă la Ley de Derechos de la Madre Tierra (Legea drepturilor Mamei Pământ). Lege a oamenilor şi a firii care enunţă: dreptul la viaţă a tuturor sistemelor care alcătuiesc viaţa şi-i permit regenerarea; dreptul la diversitate a tuturor fiinţelor care fac parte din Mama Natură, fără alterare genetică şi restructurare artificială; dreptul la apă şi la aer pur; dreptul la păstrarea echilibrelor naturale a sistemelor vieţii şi la refacerea lor în cazul în care au fost afectate de activităţile umane; în fine, dreptul Naturii de a nu fi afectată de poluări, reziduri toxice şi radioactive. Este o lege care reînvie sub o formă juridică modernă cultul zeiţei precolumbiene Pacha Mama. În preambulul legii sunt evocate atât câştigurile moderne ale ştiinţei ecologice, cât şi viziunile cosmologice ancestrale asupra naturii sacre ale popoarelor originare americane. Ecologismul european restrânge lupta socială la chestiunile verzi, cel puţin până ne înţelegem asupra celorlalte, pe care mulţi dintre noi le consideră deja rezolvate. E unul din chipurile apolitismului. Mergând în sens opus, politica lui Evo Morales, preşedintele Boliviei, lărgeşte ideea de dreptate socială pînă la a reclama o dreptate climatică. În locul minimalismului politic al ecologismului european, politica verde boliviană este rezultatul unei maximizări a exigenţei drepturilor sociale.

E o extindere a domeniului luptei prin care omul îşi recunoaşte modestia şi răstoarnă  ordinea ştiinţei moderne care promitea la începuturile ei stăpânirea omului asupra Terrei. Guvernul din La Paz urmează paşii făcuţi de economistul Rafael Correa la preluarea puterii în Ecuador în 2008. Pentru a combate mai eficient corporaţiile, între care nelipsitul Chevron, Adunarea Constituantă convocată de preşedintele ales va introduce drepturile naturii în noua constituţie. Pentru a pune capăt exploatării neoliberale a resurselor petroliere ale ţării şi a le reda naţiunii, noua lege fundamentală ecuadoriană face o trimitere explicită la zeiţa Pacha Mama: „Art 71. Natura sau Pacha Mama, în care se reproduce şi se realizează viaţa, are dreptul respectării integrale a existenţei sale, a menţinerii sale şi a regenerării ciclurilor sale vitale, a structurii, funcţiilor şi proceselor sale evolutive”. Tensiunile intervenite ulterior între guvernul de la Quito şi ONG-urile occidentale dedicate protecţiei mediului ilustrează necompatibilitatea între o politică progresistă având ca scop scoaterea din sărăcie a populaţiei şi o ideologie ecologistă post-hippie.

Invocarea unei zeităţi locale de dinaintea colonizării, ba chiar preincaşe, oferă o pârghie conceptuală şi o unealtă ideologică de întoarcere a mersului istoriei prin redobândirea suveranităţii economice, politice şi spirituale. Procedura nu e cu nimic mai ciudată decât pomenirea moştenirii civilizaţiei greco-latine în actele publice ale ţărilor europene sau decât dezbaterile asupra menţionării creştinismului în Constituţia Europei. E chiar mai îndreptăţită într-o societate încă religioasă, în opoziţie cu Occidentul secularizat. Mai mult, discuţiile aprinse asupra trecutului civilizaţiei noastre trebuie să le fi părut cu totul scolastice unor elite europene politico-economice deculturalizate, care au lăsat problemele spirituale în seama figurilor celor mai retrograde ale paseismelor naţionale.

Dacă ecologiştii vor să treacă de partea bună a istoriei, ei trebuie să-şi regăsească temele favorite în construcţia unei viziuni cosmice şi culturale a societăţii drepte.

[o versiune a acestui text a fost prezentată cu ocazia lansării platformei online Orizont.eu, Cluj, 20.03.2014]

 

 

Comentariile nu sunt permise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.