Sclavagismul universitar

Lavinia Branişte pe totb.ro

Boris

 

Când a sunat telefonul visam unul dintre coşmarurile mele clasice, că tremur de ruşine într-o toaletă publică fără uşi şi paravane şi mă trece la pipi îngrozitor de tare şi mai am puţin şi plâng, că nu ştiu dacă să mă duc sau nu. Am avut impresia că e ceasul deşteptător. Vibra înainte să sune şi parcă l-am simţit dinainte să vibreze şi mi-am dat seama în timp ce încă visam că e un vis şi la un moment dat o să se termine. Nu era Badinerie, ci Hurdy Gurdy, adică nu suna ceasul, ci mă suna cineva. Am scos capul de sub pernă, am întins mâna şi am bâjbâit după telefon. Era Profa.

– Draga mea, n-ajung azi la facultate, are soţul o problemă. Fii bună şi du-te să stai cu ăia… Pune-le un film…

Era şapte jumate şi miercuri, adică avea cursuri de dimineaţă la anul I. Literatură franceză secolul XVII, pentru că începeau cronologic, dar nu chiar de la evul mediu, că franceza veche era crimă, evul mediu era ultimul şi doar facultativ.

Eram la doctorat la Profa de patru ani, îmi amânasem deja de două ori cu câte şase luni data susţinerii, iar acum mă somase să termin, îi ţineam un loc blocat, voia să scape de-o grijă cu mine, mai ales că fusese împlicată recent, împreună cu alţi colegi, într-un scandal privind neregulile din sistem. Aveau înscrişi mult mai mulţi doctoranzi decât era permis de regulament.

Pentru o bursă modestă care intra pe card cu fluctuaţii, semnasem contract că sunt la dispoziţia coordonatorului, pentru orice fel de treburi ar avea de rezolvat pe la catedră. De banii ăia trebuia să ştie de mine douăşpatru de ore din douăşpatru. Aşa zicea ea.

Chestia asta avea să-mi blocheze toată ziua. Mai aveam şi eu nişte ore ale mele de la doişpe la patru. Şi după aia trebuia să mă duc pe la maică-sa. Profa mi-o dăduse în grijă cam pe la sfârşitul anului II, când o Alina, sclava ei şi preferata, se pregătea să termine şi a început să-şi abandoneze din atribuţii, spunând că efectiv nu mai are timp de toate, ea când să mai şi scrie. Profa s-a supărat, Alina s-a lins pe bot de magna.

Pe poetul meu îl chema Tristan Corbière.

M-am repezit să mă spăl pe dinţi, m-am îmbrăcat şi am înşfăcat hardul, urma să mă gândesc pe drum ce film să le pun la ăia. Oricum, când era curs de dimineaţă de la 8, nu se adunau toţi de la fix. Întârziau şi tot intrau până pe la şi douăzeci, scârţâiau pe acolo toate, ca să intre unul la geam trebuiau să se mai scoale vreo doi de la margine şi dacă se sculau, le cădeau folie pe jos, pupitrele erau foarte înclinate şi dintr-un pal alb, alunecos, dacă-mi întârziau şi mie la oră, până să se aşeze întorceam capul de la ei, parcă să-i las în pace să-şi rezolve o treabă ruşinoasă. Şi oricum n-o să mă pricep cu calculatorul şi proiectorul din prima, va trebui să-l chem pe „tehnician”, dacă-l găsesc, deci începem pe la opt jumate – nouă fără ceva, oare ce am de-o oră, aveam un documentar despre apă, ei, doar n-o să le pun un documentar despre apă, poate găsesc ceva cu vreun Ludovic, chiar dacă întrerupem la jumate.

Nu, problema era de fapt cu maică-sa. Doamna Sanda intrase într-o fază nasoală, iar Boris mai avea puţin şi-şi dădea duhul. Boris era pisica ei, care era chiar pisică, adică fetiţă, în ciuda numelui. Doamna rămăsese văduvă de un an şi un pic, iar Profa îi pusese gând rău s-o bage la azil şi să-i vândă casa. N-au fost niciodată prea apropiate. Lui Boris îi era pur şi simplu dor de tataiu.

Mă apropiasem de doamna Sanda şi uneori îmi era şi milă de ea, deşi mă scotea din minţi când mă punea să mă duc după fructe, după ce că-i căram – nici pentru mine n-aveam spinare să car atâta –, se apuca să comenteze că nu-s moi şi ea n-are dinţi şi le strângea tare să le probeze şi câteodată ţâşnea zeama din ele şi tot zicea că nu sunt moi. Sau mă trimitea la farmacie să-i iau extraveral să se liniştească, ăla nu se dă decât cu reţetă, mă rugam de farmaciste şi-mi era ruşine, câteodată ziceam că-i pentru mine, că pentru bătrâni cu inima în batistă e şi mai periculos, ziceam că „traversez o perioadă plină de încercări”, după care mai băgam câteva neologisme într-o frază complexă şi prin nu ştiu ce mecanisme farmacista ajungea la concluzia că merit. Sau când mă duceam la chioşc să cer nu ştiu ce mizerii de tabloide, stăteam cu ea până le răsfoieşte şi le citeşte şi după aia le duceam înapoi, lasă, că mă cunoaşte doamna aia, zicea doamna, ştie ea despre cine-i vorba, şi eu stăteam cu frica în sân din scară până la colţ, să nu mă întâlnesc cu vreun cunoscut, să vadă ce-am luat şi ce duc înapoi şi mai ales să nu mă întrebe de ce duc înapoi. Explicaţia s-ar fi lăbărţat, frazele s-ar fi complicat îngrozitor, sub nicio formă nu voiam să se ajungă – pe firul argumentativ înapoi – la întrebarea primară, de ce fac doctorat. Asta-i bună, de ce fac. Aşa mi s-a părut mie la început c-o să fie frumos să învăţ, să descopăr, să chestionez, să primesc răspunsuri. Să am la sfârşit o cheie care ar putea, la un moment dat, să deschidă o uşă.

Sau să mă valideze o instituţie şi asta din cauza lui taică-miu, care mă făcea proastă când eram mică. Dar nu aici am vrut s-ajung, Doamne, nu, problema era alta, şi anume că dincolo de faptul că mă simţeam vinovată că-i dau atâta atenţie şi bunicilor mei nu le-am dat la vremea lor, săracii, odihnească-se, mă apropiasem totuşi de doamna Sanda.

Mă apropiasem atât de mult încât într-o zi, când eram la ea şi stăteam într-o poziţie dureroasă şi amorţitoare, cu fundul scufundat într-un fotoliu vechi şi aplecată peste Boris, care era pe podea, întrucât trebuia ţesălat ca să mă duc cu el la vaccin, ţesălată, vreau să zic, cu ea, aşa, în ziua aia doamna plângea că e singură şi uitată de lume, greu la bătrâneţe, noroc că-mi mai trimite fiică-mea copii, şi eu nervoasă pe fiică-sa că trimite, dar şi cu mila pentru ea, m-am scăpat şi i-am zis că Profa caută azil.

Pentru că mă pusese pe mine să caut, evident, să mă uit pe internet şi să-i scot într-un tabel tot ce găsesc în Bucureşti şi împrejurimi, cu condiţii şi preţuri, şi după aia să scot la imprimantă să-i dau. Nu era imprimantă decât în sala de consiliu, şi nici aia n-avea hârtie, a trebuit să mă duc la cabinetul 206 şi să iau vreo zece coli, aveau acolo un carneţel în care trebuia să treci câte coli ai luat şi pentru ce, am zis că vreau să imprim un poem de Tristan să-l fac la cursul practic de interpretări de texte la anul III, un poem care se cheamă Sonnet à Sir Bob, care Bob este un câine pe care îl invidiază poetul că pe el îl mângâie iubita, şi pe poet nu. Şi e plin de exclamaţii, o, Bob, dacă aş fi eu Bob şi din astea, am scris în paranteză şi traducerea titlului, am consumat cam jumătate de pagină de carneţel.

După aia a făcut Profa cu markerul vreo trei cămine de bătrâni şi m-a luat cu maşina să mergem să le vedem, erau toate trei în afara Bucureştiului, mă gândeam, într-un blocaj în trafic, cu harta desfăcută în poale şi pe bord, mimând că încerc să găsesc prima adresă, că dacă nu termin anul ăsta o să mă duc la mama naibii pe coclauri să-i duc doamnei veşti şi gânduri bune.

Profa mă pusese să introduc în tabel şi o coloană în care să marchez – cu da sau nu – dacă azilul acceptă şi animale.

– Le-am ales pe alea care acceptă animale, dragă. Nu cred c-o să se despartă de pisică.

Profa îmi promisese că-mi dă cu magna. Dar mai aveam două luni până la pre-susţinerea din catedră şi doar trei sute şi ceva de pagini, trebuia să mai scot urgent încă o sută-două, Profa ţinea să fie groasă, mai ales că avea şi ritualul ăsta al ei, să taie masiv cu pixul roşu chiar cu o zi înainte şi era musai să aibă de unde tăia. Chit că habar n-avea de unde taie, n-avea ea nicio treabă cu Tristan, ea era specialistă în teatru absurd.

Nu ştiam de unde să mai scot. Tristan fusese un poet minor, asta mi s-a şi părut sexi la el, adică el ca temă de cercetare, dacă pot să spun aşa, deşi evit, pentru că teza era un fel de comentariu mai încurcat aşa, nu salva nicio boală, nu făcea măsurători, nu propunea soluţii pentru viitor, nu de ce fac doctorat eu, ci de ce se fac doctorate în general, bine, acum dacă nu făceam eu, făcea altul, în fine, deci de unde să mai scot, ăsta murise tânăr, la treizeci săracul de el, scrisese puţin, abia prin anul trei am apucat să citesc şi eu o biografie şi am aflat că era atât de slăbănog şi de bolnăvicios, încât vecinii îl numeau „spectrul morţii”. Dacă ştiam de la început, îmi luam pe altul.

– Ei, dragă, le mai aduci tu din condei, mi-a zis Profa şi mi-a reamintit că trebuie să concep un model de invitaţie pentru un colocviu pe care departamentul nostru urma să-l organizeze, neapărat să te gândeşti la ce lucrare susţii, dacă vrei să faci puncte.

Era spre binele meu să fac puncte.

În ziua de care spuneam la început, când am ajuns acasă la doamna Sanda, îngrijorată peste măsură, fiindcă nu răspunsese la telefon când am sunat-o de pe drum s-o întreb dacă doreşte să-i aduc un covricheese, pe care ea-l numeşte „un din ăla cu brânză”, am sunat la uşă, am bătut, am mai sunat de pe mobil o dată, apoi am scos cheia – că aveam – şi am descuiat. Televizorul mergea pe Trinitas, Boris se freca de-o mobilă, fără să mă fi observat, iar doamna Sanda era băgată cu totul într-un dulap în camera din fund, îşi sorta nişte haine. Lângă pat avea o valiză plină, pe care probabil nu putuse s-o închidă.

– A, ai venit! Era deschis?

– V-am adus de-alea cu brânză.

– Da. Stai aşa. Pune-le undeva.

Mi-a luat punga de hârtie din mână, a băgat nasul să miroasă – miroseau super bine drăcoveniile, aş fi mâncat vreo zece, numai că citisem într-o revistă de nutriţie că nici caşcavalul cald nu e bun şi nici coca fierbinte, plus că nu mi le deconta niciodată, luasem două, ca de obicei şi nu-mi permiteam să mănânc din ele –, le-a pus pe o noptieră şi mi-a arătat valiza.

– Ia vezi cu aia… vezi cum închizi aia… Ştiu cum facem.

Boris deja îşi întindea botul către pungă, m-am pus discret cu spatele la noptieră şi l-am dat cu piciorul deoparte, l-am săltat blând şi l-am dat mai încolo. Am dat-o, adică.

– Uite cum facem, mergem la mănăstire. La Buciumeni. În pelerinaj. Îi zic eu lui Fani că mergi cu mine, să te scuze de la şcoală. Poa să trimită pe altcineva. Sau să le dea liber la ăia.

Începuseră să mi se învârtă rotiţele. O mai însoţisem pe doamna la câte un control medical sau la vreo pomană, dar nu ieşiserăm niciodată din oraş.

– Uite…

M-a luat de mână şi m-a tras înspre valiză.

– Vezi dacă poţi s-o închizi. Zicem că mergem la mănăstire şi eu am vorbit cu o verişoară de-a mea, Nina, adică e neam cu bărbată-miu, şi am vorbit cu ea şi mă aşteaptă şi mă duc la ea. Mă ia la ea şi gata, nu mă duc la niciun azil. Şi apartamentul îl dau la mănăstire şi am terminat bâlciul. Nu-mi spune ea mie ce să fac. Sunt în putere, mai am de trăit… nu mă duc eu acolo cu babele alea.

– Păi cum, să fugim fără să ştie doamna profesoară? Eu nu pot să fac aşa ceva, îmi compromit cariera…

– Nu, dragă. Tu zici că mergem la mănăstire. Şi după aia vedem noi… Îi zici c-am dispărut pe drum. Până mă instalez la fata asta, Nina. Şi după aia îi zic eu lui Fani unde sunt, dar la început nu vreau să ştie. Las-o aşa, să se sperie. Nu-mi zice ea mie ce să fac. Am muncit patruj de ani în fabrică să am şi eu o pensie şi acum să mă dea ea afară. Şi nici nu-i lasa casa, las’ că are bărba-su bani.

Cine ştie câte doctorande or fi bălit pe apartamentul ăla, eram ultima dintr-un lung şir, când am auzit-o cum vorbeşte, de parcă ar fi dat de pomană o ţoală veche, mi-a venit pe vârful limbii să-i spun că ce bine mi-ar prinde mie, eram ca vai de capul meu, şi din provincie, bestia de pisică era cu botul în covricheese, am strigat un nuuu cu încetinitorul, zece lei pe două bucăţi, m-am aruncat înspre noptieră cu încetinitorul şi i-am smuls punga din bot, nu ştiu, poate atinsese deja, doamna mi-a luat-o din mână şi a zis:

– Dă-i şi ei, că-i place. Nu vezi ce miroase? E foarte pofticioasă.

A încercat să rupă un baton în bucăţi, caşcavalul cald se întindea ca o gumă de mestecat, nu putea să-l rupă, aşa că l-a tras cu totul din aluatul de covrig şi l-a aruncat pe jos.

– ăstălalt lasă-l să se mai răcească, i-l dăm mai încolo. Ce frumos miroase…

 

 

– Ştiţi, am fost pe la doamna Sanda ieri. I-am dus câte ceva. Era bine. Şi Boris la fel.

– I-ai luat din alea cu brânză? Cât costă, dragă? Să-ţi dau pe ele.

– Nu, nu, staţi liniştită… Le-am consumat împreună.

Eram în birou la Profa, mă mirosise că ştiu să fac tabele şi să mă solicita de câte ori avea de întocmit câte unul. Acum trebuia să completeze în dreptul obiectivelor stabilite la începutul anului gradul de îndeplinire pe parcurs. Era un tabel nou, adică cel vechi plus coloana cu 100%. Un copy-paste de coloană era un skill nepreţuit la catedră. Profa mă făcea să mă simt specială de câte ori mă solicita la tabele.

– Dar să nu punem chiar peste tot o sută. Mai vezi… Pe unde ar merge mai puţin? Uite aici, la sporirea atractivităţii departamentului… şi uitându-se prin jumătatea de jos a lentilelor, cu capul dat aproape pe spate: şi ce mai scrie acolo…

– Cât să pun?

– Zi şi tu 90. Of, ce-o mai fi şi anul ăsta la admitere. Dacă nu ne ocupăm toate locurile, chiar că ne comasează ăştia cu limbile mici… O să ne bage la romanice pe toţi. O să reducă locurile, ce nebunie, nici nu vreau să mă gândesc. E musai să termini, dragă. Cum stai cu lucrarea?

Tocmai îmi venise o idee nouă de capitol, şi anume ce scrisesem în dizertaţia de master, pe care o făcusem tot cu Profa şi tot pe un poet.

– Dar paralela asta e cam trasă de păr. Ce legătură au? a întrebat Profa, şi apoi, fără să mă lase să răspund, a zis: cum s-o aducem noi din condei să se potrivească? Hai să zicem rayonnemments din ăsta al tău în opera celuilalt. Te aranjează?

Eu mi-am notat pe un colţ de hârtie cuvântul rayonnemments cu o ezitare la n, nu ştiam dacă e unul sau sunt doi, am mâzgălit ceva mai lung, ca să nu bage de seamă Profa că am probleme de ortografie pe chestiuni banale şi am zis:

– Doamna Sanda ar vrea să meargă la Buciumeni la mânăstire. Şi-a pregătit deja un băgăjel.

– Asta mai lipsea, după ce că abia se mai ţine. Să te duci cu ea, dragă. Unde e Buciumeni?

– Mai sus încolo, înspre Galaţi. E mai departe. Eu mă gândeam că poate o duceţi dumneavoastră cu maşina.

 

Şi ce-o ieşi, Dumnezeu cu mila, m-am gândit. Evident că vor discuta în maşină chestiunea azilului, dar magna mea era atât de fragilă, încât din orice s-ar fi putut face pulbere. Profa a făcut tot posibilul să mă determine să merg. A vrut inclusiv să închirieze maşină şi să mă pună să conduc, cu toate că ştia că nu m-am mai urcat la volan de la 18 ani, de când am făcut şcoala de şoferi c-aşa a vrut taică-meu.

Cu maică-sa n-a negociat nimic, ştia că e încăpăţânată şi n-o s-o scoată la capăt şi decât s-o audă bombănind mai bine făcea ca ea.

– Eu pisica în maşină n-o iau, a zis Profa în chip de concluzie.

Doamna Sanda credea că merge cu mine. Îşi aranjase dispariţia misterioasă, deşi acea Nina o sunase pe Profa să-i spună să stea liniştită, o ţine puţin până-i trece şi după aia o trimite acasă.

– Dar ce să-i treacă, dragă?

– Ei cum ce, nu ştii? Credeam c-aţi avut deja o discuţie serioasă, îmi imaginez c-a zis Nina la telefon.

Mi-au dat indicaţii să intru să văd de pisică în cele două zile de weekend pe care le vor petrece ele la mânăstire, ca mamă şi fiică. Am băgat cheia în yală, dar n-am reuşit să descui din prima, am ştiut că în momentul în care am răsucit mai tare încercând din nou, pe vizorul de la apartamentul 32, cel din spatele meu, s-a lipit un ochi proaspăt dotat cu un cristalin de 25 de milioane. Doamna Stela tocmai se operase de cataractă. Participasem şi eu la un ceai în care am aflat toate detaliile intervenţiei, cum au băgat ditamai acul pentru anestezie, cum auzea ca din butoi, cum s-a certat cu soră-sa după aia, doamna Sanda dădea din cap nemulţumită în timp ce întindea pe platouaş fursecurile aduse de mine. Unul spart i l-a pus pe jos lui Boris. Măcar acum vezi fără ochelari, dragă.

Ochiul limpede şi strălucitor de Sailor Moon mă sfredelea în ceafă.

Am reuşit să descui într-un târziu.

Boris se freca de-o mobilă prin dormitor.

Mi-am aruncat geanta lângă un fotoliu şi am dat o tură prin casă. Maşina de spălat aş muta-o aici, să mai fac loc la baie. Raftul ăsta afară. Cuierul la fel… Oare merge să le laşi pur şi simplu lângă tomberon? Draperia e drăguţă, merge.

Am deschis un geam, după aia l-am închis imediat, mi-am amintit că există riscul să dispară pisica.

M-am aşezat în fotoliu şi mi-am scos mormanul de hârtii din geantă. Se apropia termenul limită până la care puteam să-mi depun declaraţia de venit şi mai aveam nişte formulare de completat. Îmi publicasem un articol într-o revistă şi m-am trezit că ăia mi-au trimis pe adresa din buletin un mandat poştal cu un onorariu de un milion. Acum trebuia să mai umblu şi pe la sănătate să-mi declar milionul. Mi-am scos ştampila de traducător, să fac o factură. Frig industrial şi frig comercial, din română în franceză.

Boris a sărit pe mine, s-a agăţat cu ghearele de genunchi, era să cadă, dar am tras-o în poală. Doar venisem să-i ţin de urât.

S-a cuibărit la mine în braţe şi a început să hârâie, era bătrână şi jegoasă şi mi s-a rupt sufletul de ea. Nu ştiam unde ţinea doamna mâncarea de pisici şi uitasem să-i iau şi ei un dulce pe drum. Cobor un pic mai încolo, acum las-o să toarcă.

Am apăsat uşor ştampila pe factură, să nu facă un clic-clac cu prea mult zgomot, şi după aia m-am lăsat pe spate şi am început să suflu în ea, să se usuce.

 
 

Comentariile nu sunt permise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.