Revoluţia televizată: Tranziţia prin satelit şi cablu

Autori: Ovidiu Ţichindeleanu, Konrad Petrovszky

După cum s-a spus de multe ori, în 1989 a fost pentru prima oară transmisă şi înregistrată în direct o revoluţie.[1] Revoluţia televizată din 1989 a constituit un eveniment global, ridicînd – din nou – problema unei sfere publice globale, care ar fi transcens fragmentarea vieţii politice internaţionale la sfîrşitul Războiului Rece. Imaginea noilor posibilităţi de consens în sfera publică globală postcomunistă a dat naştere unui calificativ politic curios: “democraţia televizată.” Personajul ideal al acestei noi sfere publice globale ar fi locuitorul “lumii libere”, cea care înglobează de acum, în imagini, şi fostul bloc socialist est-european.

Procesul integrării acestuia din urmă a evidenţiat însă, conform materialelor vremii, un decalaj spiritual între lumea liberă şi restul lumii, observat în primul rînd în diferenţe de ordin tehnic, mai degrabă decît raţional. Mai precis, decalajul dintre spiritul industriilor culturale ale lumii libere, care a preluat poziţia de observator, şi realitatea materială perimată a fostului bloc socialist, observată şi documentată intens după 1989, a definit reperele noii conştiinţe globale postcomuniste, dincolo de geografia şi istoria trecută a Europei de Est.

Problema “conştiinţei globale” pare însă o actualizare a cunoscutei teze a lui Marshall McLuhan din anii 1960, prin care analistul canadian anunţase că mediile moderne de comunicare în masă aveau să aducă pentru întîia oară lumea la stadiul unui “sat global”: “După trei mii de ani de explozie specializată şi creştere a specializării şi alienării în extensiunile tehnologice ale corpurilor noastre, printr-o răsturnare dramatică, lumea noastră a intrat în proces de contractare. Prin contractarea electrică, globul nu e mai mult decît un sat. Viteza electricităţii, aducînd laolaltă toate funcţiile sociale şi politice într-o implozie bruscă, a acutizat sentimentul de responsabilitate al omului… Acest factor imploziv afectează poziţia omului negru, a adolescentului, şi a altor grupuri. Ei nu mai pot fi reţinuţi, în sensul politic al asocierii limitate. Ei sînt acum implicaţi în viaţa noastră, aşa cum suntem şi noi în a lor, mulţumită mediilor electrice.”[2] McLuhan pare a se opune acestor noi condiţii inclusive ale satului global, fiindcă apariţia noilor subiecţi, deveniţi “brusc” o parte integrantă a regimului normativ al vizibilităţii, ar avea efecte negative asupra “culturii literate”, şi anume din raţiuni tehnice, nu sociale ori politice: “Imaginea televizată … este o extensiune a sensului tactil. Acolo unde întîlneşte o cultură literată, îngroaşă în mod necesar mixul senzorial… Astfel de transformări sînt, fireşte, un “dezastru” pentru o cultură literată, specializată… Televiziunea produce miopie.”[3]

Argumentul tehnocentric al lui McLuhan, pronunţat în plină perioadă de decolonizare globală şi mişcări populare pentru drepturile civile, capătă astfel o nuanţă politică specifică. Asemenea detalii nu au scăpat criticilor vremii. Raymond Williams, în mod special, a pledat pentru o înţelegere a rolului mediilor moderne dincolo de limitările determinismului tehnologic, al cărui discurs ubicuu fusese rezumat de marele critic britanic astfel, în 1972: “Noi tehnologii sînt descoperite printr-un proces esenţialmente intern de cercetare şi dezvoltare, care creează apoi condiţiile pentru schimbarea socială şi progres. Progresul, în particular, este istoria acestor invenţii, care ‘au creat lumea modernă.’ Efectele tehnologiilor, directe sau indirecte, prevăzute sau neprevăzute, sînt echivalente cu restul istoriei. Motorul cu aburi, automobilul, televiziunea, bomba atomică au făcut omul modern şi condiţia modernă.”[4]

Criticînd idealizarea deterministă (şi reificarea fetişistă) a “satului global”, Raymond Williams observa procedeul discursiv prin care o posibilitate tehnică era ridicată la nivelul de determinant de sine stătător al condiţiei sociale. Acest mecanism retoric are ca efect eludarea puterilor sociale existente, a relaţiilor de putere deja impuse, de care depinde de fapt posibilitatea globalizării mediilor ori geopolitica transmisiunilor în direct – după cum poate fi observat în cazul “jurnalismului încorporat” de mediile occidentale în recentele campanii militare externe[5]. Viziunea lui McLuhan, a puterii intrinseci a tehnologiilor comunicaţionale de a destrăma diviziuni politice şi ideologice – precum Cortina de Fier – apare astfel ca un mod unic de structurare a percepţiei culturale prin “naturalizarea” sau acceptarea de facto a unui flux monodirecţional, dinspre zona Nord-Atlantică, avansată tehnologic, înspre Sudul nedezvoltat. Această veche structură a percepţiei – o formă de imperialism cultural – a fost reactivată în evenimentele de după Revoluţia din 1989, care a fost recodată ca “Sfîrşit al Războiului Rece” şi intrare într-o nouă epocă, definită de triumful global al tehnologiei şi triumful militar global al unei unice supraputeri.[6]

Căderea regimurilor est-europene a coincis însă cu o realizare tehnologică fără precedent, la scară de masă, a visului “satului global” a lui McLuhan: diseminarea televiziunii prin satelit şi cablu. Această coincidenţă istorică a jucat un rol decisiv în formarea structurilor de percepţie, a cîmpului discursiv şi a regimurilor de vizibilitate ale postcomunismului. Istoria materială a mediilor de difuzare a televiziunii se dovedeşte astfel a fi deosebit de importantă pentru înţelegerea genealogică a relaţiilor dintre putere şi cultură în postcomunism.

Anume, se poate spune că accesul la canalele de televiziune occidentale – prin cablu sau prin “parabolică”, antena de satelit – a fost receptat în România, la începutul anilor 1990, în cheia libertăţii postcomuniste obţinute prin Revoluţie, ca parte integrantă a eliberării din lagărul comunist: era dreptul cîştigat al omului de a vedea cu propriii-i ochi lumea cealaltă, dreptul la incursiunea în Occident, refuzat de regimul politic anterior. După cum am văzut deja, “libertatea presei” a fost puternic promovată în perioada de după 1989 ca o condiţie necesară pentru tranziţia la democraţie liberală, pentru copierea locală a unor modele din lumea occidentală. Accesul românilor la canalele de televiziune occidentale a constituit, de altfel, prima poveste de succes a tranziţiei în sensul de “integrare”. Această recodare a sensului libertăţii postcomuniste a avut însă loc într-un context politic în care autorităţile vest-europene şi nord-americane au introdus imediat după 1989 restricţii severe şi/sau interdicţii ale liberei circulaţii în Occident a persoanelor din fostul bloc socialist. “Deschiderea cortinei de fier” a avut loc mai degrabă monodirecţional, prin deschiderea frontierelor estului pentru vizitatorii din vest. Dreptul de a merge de la est la vest a fost cîştigat în primul rînd în imagine, şi anume ca drept de consum al televiziunii occidentale.

Istoria locală a tranziţiei fostelor ţări socialiste se întrepătrunde aşadar cu o altă istorie recentă, de data aceasta la nivel global, cea a tranziţiei mijloacelor materiale de difuzare în masă a televiziunii. Anume: sistemele de difuzare a televiziunii prin cablu şi satelit au fost dezvoltate şi diseminate la scară de masă tocmai în anii 1980-1990 în Europa Occidentală, America de Nord şi de Sud, şi Asia. Această perspectivă transnaţională evidenţiază intersecţia constitutivă a istoriei politico-sociale şi culturale a postcomunismului cu istoria mediilor, dar şi dimensiunea specifică a co-dependenţei dintre capitalism, colonialism şi hegemonii culturale. În Europa, primul satelit ce a introdus tehnologia DBS (Direct Broadcast Satellite) a fost Astra 1A, construit de Lockheed Martin, liderul mondial al industriei de armanent, şi lansat din Kourou, staţie spaţială aflată în una din ultimele colonii ale Franţei, Guyana Franceză, pe 11 Decembrie 1988.[7] În Statele Unite, prima companie DBS a fost Primestar, lansată în 1991, urmată de DirectTV în 1994, şi DISH Network în 1996. Noutatea tehnologiei DBS ţinea de împlinirea obiectivului comunicării de masă: Astra 1A permitea recepţia semnalului TV cu antene parabolice de dimensiuni mici, accesibile consumatorului mediu. Astra 1A era un satelit cu o capacitate de 16 transpondere, al cărui prim client a fost Sky Television, care a devenit astfel, în Februarie 1989, primul serviciu comercial de televiziune prin satelit. Istoria acestui satelit e deosebit de importantă în stabilirea reperelor geoculturale ale tranziţiei postcomuniste,[8] Astra 1A fiind satelitul care a mediat în măsură semnificativă vederea înspre Occident a consumatorului estic de televiziune prin satelit, prin canale precum Sky One, Eurosport, apoi cele de limbă germană RTL Plus, Pro 7, Sat 1 – lansate în Decembrie 1989. Astra 1A a avut un succes imediat, capacitatea sa de transpondere fiind ocupată deja în 1990; satelitul a fost retras din serviciu la 10 Decembrie 2004. Funcţionarea satelitului Astra 1A între 1989-2004 coincide cu perioada de tranziţie a ţărilor fostului bloc socialist, dacă e să luăm ca reper o medie a integrării în NATO şi Uniunea Europeană.

Cele două decenii între 1980-2000 au constituit şi perioada de tranziţie globală a televiziunii prin cablu, a cărei influenţă în normativizarea orizontului cultural la nivel global pur şi simplu nu poate fi supraestimată. În iunie 1999, Bhutan a devenit unul dintre ultimele state “cablate”, iar pentru preţul unei taxe lunare de 4 lire sterline, cetăţenii micului regat dobîndeau acces la 46 canale, majoritatea aparţinînd reţelei Star TV deţinută de Rupert Murdoch. Doar patru ani mai tîrziu, infuzia industriei de amuzament occidentală părea să fi schimbat radical întreg peisajul cultural al Bhutanului, iar televiziunea prin cablu era acuzată nu doar de tendinţa fetelor de a-şi vopsi părul blond şi a fermierilor de a urmări meciurile lui Manchester United, ci şi pentru o serie de fraude şi chiar crime, fără precedent în statul de 700.000 locuitori.[9] În Statele Unite, la începutul acestei perioade globale de tranziţie, o importantă lege din 1984 (Cable Act) generase ceea ce e numit de NCTA, autoritatea naţională în domeniu, “cablarea Americii”: e vorba de perioada între 1984-1992, în care a fost creată o nouă piaţă, aproximativ 53 milioane de case fiind conectate la reţelele de cablu.[10]

Aşa cum presa scrisă a constituit unul din principalele sectoare de afaceri private din România postcomunistă,[11] cablarea ţărilor est-europene din anii 1990 este unul dintre primele fenomene de integrare a fostului bloc socialist în sistemul mondial al capitalismului. În perioada 1991-1996 au apărut o sumedenie de companii private de difuzare a televiziunii prin cablu în mai toate oraşele şi orăşelele României. Grila de canale difuzate în România acoperea variaţii foarte mici relativ la numărul furnizorilor, cuprinzînd de regulă: TVR 1 în limba română; MTV, SKY One, Eurosport, Cartoon Network/TNT Classic Movies în engleză; Italia 1, Canale 5 şi Rete 4 în italiană; PRO 7, SAT 1, RTL în germană; TF1, M6 în franceză; şi DUNA TV în maghiară. Primele canale comerciale româneşti difuzate prin cablu au fost Antena 1, lansat în aprilie 1994, şi Pro TV, lansat în decembrie 1996. După cum am văzut, în 1999 România era una dintre cele mai cablate ţări din estul Europei, cu 3.5 milioane abonaţi la o populaţie de aprox. 22 milioane locuitori, echivalentul a mai mult de jumătate din familii.

Pentru prima jumătate a anilor 1990, respectiv faza incipientă a dezvoltării industriei culturale postcomuniste, putem vorbi de constituirea unui aparat de subiectivare prin crearea unei perspective “occidentale”, acomodată în centrul a zeci de mii de apartamente la bloc din estul Europei. Într-adevăr, blocurile de beton din cartierele dense muncitoreşti s-au dovedit a fi cea mai mare şi rentabilă piaţă pentru industria de cablu TV. Fiecare mic apartament a devenit locus operandi pentru două regimuri diferite ale vizibilităţii: micul ecran captura priviri şi fluxuri discursive în spaţiul intim al sufrageriei, în timp ce sateliţii de televiziune capturau priviri de-a lungul continentelor, creînd o perspectivă globală şi noi referinţe geoculturale pentru cea mai largă unitate de analiză socială posibilă: lumea. Din intersecţia acestor două regimuri de organizare a vizibilităţii, respectiv privirea individual-familială şi cea geoculturală, s-a născut viziunea occidentală românească,[12] o dihotomie est-vest ce anunţa colonizarea culturală postcomunistă. Această dihotomie a fost structurată în primul rînd de diferenţa definită de valoarea producţiei mediatice a unicului canal românesc, de stat, pe de o parte, şi cea a multitudinii de canale occidentale, private, de cealaltă. În mod semnificativ, în această perioadă formatoare a începutului anilor 1990, opoziţia intelectuală din presa scrisă, împotriva puterii oculte ce controla şi manipula Televiziunea Română, s-a manifestat adesea prin articole scrise pornind de la imagini văzute la canalele de televiziune occidentale, comparate precum merele cu măgarii cu realitatea locală. Acest regim al privirii, un aparat de colonizare intimă, este continuat astăzi, dincolo de televiziune, de industria turistică, ce organizează vizionarea unei vederi deprinse deja pe ecran, în limitele de buget ale clasei mijlocii formate în această periferie a capitalismului. În industria culturală locală, pentru noua clasă mijlocie postcomunistă, călătoria însăşi, adică deplasarea spaţială a corpului care priveşte, e un eveniment suficient de extraordinar ce ia o semnificaţie teologică[13], un sens auto-suficient, legitimînd de la sine scrierea de cărţi şi jurnale care reactualizează şi continuă tradiţia literaturii rasiste a colonialismului.[14] Astfel de relaţii între discurs, imagine şi corpuri, şi între televiziunea locală, presa scrisă şi programele occidentale, au marcat începuturile industriei culturale postcomuniste şi au definit primele diferenţe interne ale noii sfere publice.

Primele imagini din “lumea liberă” au fost încadrate într-un orizont de aşteptare specific, ce permitea receptarea lor ca un fel de recunoaştere spontană a Occidentului. Preistoria sistemului media românesc a contribuit la formarea acestui orizont de aşteptare: în contextul politicilor izolaţioniste ale regimului Ceauşescu din anii 1980, neîncrederea generalizată în instituţiile media oficiale a fost convertită într-o cvasi-sacralizare a puţinelor surse media occidentale. A contat şi faptul că vestul fusese perceput pînă în 1989 în primul rînd în formă auditivă, mulţumită posturilor de radio Europa Liberă şi Vocea Americii, şi doar secundar în formă vizuală, mulţumită casetelor video şi revistelor distribuite pe piaţa neagră. Ca urmare, în zilele din decembrie 1989, privirea din exterior (“ce zice lumea?”) a avut de la început o funcţie formativă a afectelor – atît pentru temerile legate de propria expunere în spaţiul public, în confruntarea cu puterea, cît şi pentru speranţele de solidaritate şi siguranţă. Iar în anii 1990, vestul a pătruns pe piaţa media locală cu o abundenţă fără precedent de imagini, mulţumită televiziunii prin cablu şi satelit. În tranziţia postcomunistă, recursul la “Occident” şi referinţa permanentă la “aşa cum e afară” (Europa, S.U.A.) a luat pentru actorii politici funcţia de acreditare şi autentificare, de dobîndire a legitimităţii. Expresia “ca afară” rămîne o referinţă auto-suficientă.

Şi lumea occidentală a perceput imaginile Revoluţiei pe fondul propriului orizont de aşteptare, după cum evidenţiază comentariile ce au însoţit transmisiunile în direct din România, pline de stereotipuri, clişee şi prejudecăţi. Robert Menard, co-fondator al Reporters sans frontières remarca într-un interviu din 1990: “Trebuie în orice caz să le reproşăm jurnaliştilor de televiziune occidentali că nu şi-au verificat sursele. Au fost împiedicaţi de dorinţa de senzaţional şi competiţia dintre televiziuni, ce forţează accelerarea. Îşi doresc doar imagini vii, transmisiuni în direct, nu analizează situaţia. Cazul României demonstrează limitele mediului.”[15] Cadrele transmisiunilor occidentale şi cele ale evenimentelor telerevoluţionare locale sînt însă corelate. În transmiterea evenimentelor, privirea din afară şi privirea înspre afară s-au susţinut reciproc. În acest double-bind informaţional, ridicat la rangul de principiu al adevărului de transmisiunea în direct (şi de programele de ştiri), a luat naştere acel afect al percepţiei nefiltrate, nemijlocite, care a facilitat impunerea neutralităţii dominante a tropilor “normalizării”.

Accesul prin cablu sau satelit la programele televiziunilor occidentale a fost aşadar receptat local pe fondul naraţiunii dominante despre ceea ce fusese refuzat “vreme de cincizeci de ani” de către regimul “comunist” – o epistemiă a priori pozitivă. Ceea ce a trecut cu totul neobservat, datorită supracodării recepţiei individuale prin filtrul acestei mari naraţiuni, e faptul că destrămarea regimurilor socialiste est-europene coincidea cu dezvoltarea la scară de masă a tehnologiei de cablu şi satelit în Statele Unite, Europa Occidentală, Asia şi America de Sud. Ca urmare, timpul tranziţiei postcomuniste poate fi măsurat prin imagine: în timp ce accesul est-europenilor la programele de televiziune prin cablu şi satelit e simultan cu cel al occidentalilor, recepţia est-europenilor e supracodată ca defazare istorică. O simultaneitate sau sincronizare a istoriei materiale a mediilor a fost receptată local ca recuperare întîrziată a unui trecut refuzat, într-un cadru al defazării temporale. În acest context, subiectivitatea postcomunistă e frustrată “din interior” de o structură alocronică a percepţiei: recepţia vestului în est e apriori defazată, întîrziată. Sincronizarea nu survine niciodată, prin definiţie. Defazarea legitimează însă imperativul recuperării, într-o structură a percepţiei lipsită de viitor propriu, imposibil de satisfăcut, ca un proces dialectic lipsit de posibilitatea sintezei. Retorica întîrzierii cauzate de comunism, a “timpului pierdut” al comunismului, coroborată cu colapsul viitorului local în prezentul occidental, au devenit astfel principalele subiecte explorate în jurul conceptului fundamental al postcomunismului, tranziţia.

O astfel de structură a percepţiei nu rămîne cantonată exclusiv în cîmpurile fenomenale ale televiziunii. Putem identifica un mecanism analog sau o tendinţă de aliniere a cîmpului discursiv la acest regim al vizibilităţii, chiar în constituirea industriei culturale româneşti postcomuniste, respectiv în noua piaţă de carte, unde un rol decisiv l-au avut încă de la începutul anilor 1990 politicile de recuperare, în special eforturile materiale şi simbolice dedicate recuperării unor intelectuali “români” ai perioadei interbelice care  făcuseră “carieră” în Occident  (Cioran, Ionescu, Eliade). Se poate spune că perioada istorică a anilor 1920-1930, altfel una marcată de ascensiunea locală a antisemitismului, fascismului şi a represiunii statale împotriva ţărănimii şi muncitorilor, a fost recodată ca epocă de aur a istoriei culturale postcomuniste. Interbelicul era fundamentul tare din care trebuia reconstruită sfera culturală locală, pentru a elimina influenţele “aberante” ale “comunismului.”[16] Imperativul recuperării se justifica tocmai prin sincronizare, prin faptul că prin aceste mari nume, “România” dovedea, undeva în trecut, o sincronizare în spirit cu curentele culturale contemporane ale Occidentului. Astfel, Cioran, Ionescu şi Eliade au fost integraţi chiar de către intelectualii anticomunişti într-o naraţiune filtrată de perspectiva statului-naţiune, în contradicţie cu statutul lor comun de imigranţi globali, devenind în postcomunism nume-simboluri ale unei sincronizări ideale a Estului cu Vestul, al cărei moment a fost însă consumat deja într-un trecut mitic, ce nu poate fi reîntruchipat decît de o nouă elită.

Formarea sferei publice postcomuniste, după Revoluţia televizată, a fost marcată aşadar de coincidenţa dintre cele două tranziţii, tehnologică şi politică, cea a mijloacelor globale de difuzare a televiziunii, respectiv tranziţia sensului politicului. Evenimentul politic al Revoluţiei televizate a fost urmat de evenimentul cultural al transmisiunii “în direct”, în Europa de Est, a vieţii occidentale, prin programele şi canalele de televiziune occidentale ce au dominat spectrul televizual postcomunist.[17] Tranziţia postcomunistă a produs structuri ale percepţiei şi moduri ale producţiei culturale în ton cu instituţiile de lungă durată ale capitalismului şi colonialităţii. Progresul tehnologic al mediilor globale nu a dat naştere acelei transparenţe totale a satului global, sfîrşitului ideologiilor, ci mai degrabă opusului său: o contracţie sau recanalizare a deschiderii revoluţionare a libertăţii. Contradiţia dintre decalajul spiritual şi sincronizarea materială continuă să orienteze sensul acestei contracţii a istoriei postcomuniste: de la un moment unic al auto-afirmării istoriei locale, la un episod de colonizare.

Revoluţia română a fost transmisă în direct şi a făcut posibilă o nouă sincronizare a percepţiilor la nivel global, la sfîrşitul epocii Războiului Rece. Televizarea revoluţiei a deschis calea pentru receptarea pe pămînt, la ore diferite, a ceea ce satelitul Astra 1A emitea pentru toţi din spaţiu. Cuvintele lui Harun Farocki din motto-ul cărţii aşează deja această situaţie într-o genealogie a mediilor postcomuniste cu origini în revoluţia televizată. Dar dacă eliminăm nuanţa sa proiectivă, un exemplu invocat chiar de McLuhan poate servi ca neaşteptat punct de sprijin al acestei genealogii cu efecte ulterioare decisive în istoria culturală a postcomunismului: “forma extremă a acestei implozii sau contracţii e imaginea astronautului închis în infimul său spaţiu înconjurător. Departe de a extinde lumea noastră, el anunţă contractarea sa la dimensiunea unui sat.”[18] Nimeni nu a dat vizibilitate mai clară acestui proces de restrîngere, de îngrădire din largul cel mai cuprinzător al spaţiului, decît Andrei Ujică, în filmul său Out of the Present, ce relatează viaţa din staţia spaţială sovietică MIR înainte, în timpul şi după auto-desfiinţarea Uniunii Sovietice, în 1991-1992. Poate că nu întîmplător, un alt important artist român, şi el imigrant, Mircea Cantor, a dat de asemenea o remarcabilă formă livrescă finitudinii regimului vizual al epocii spaţiului, în cartea sa de artist 9+1=10? (2005).[19]

Tranziţia postcomunistă a funcţionat, şi continuă să funcţioneze, ca sistem de îngrădiri (“integrare”, şi barbarismul “accesiune”) legitimate de o mare naraţiune a deschiderii absolute. Tranziţia către cea mai deschisă societate continuă să avanseze, în dimensiunile sale politică, socială, culturală, contractînd sau extrăgînd valoare tocmai din absolutul acestei contradicţii între decuplarea imaginară şi conectarea reală.

(după Ovidiu Ţichindeleanu, Konrad Petrovszky (coord.), Revoluţia Română Televizată. Contribuţii la istoria culturală a mediilor, IDEA Design & Print Editură, Cluj, 2009)

——————————

[1]  Faptul a fost considerat de mulţi analişti ca eveniment inaugural al unei noi ere în istoria televiziunii. Criticul francez de film Serge Daney a interpretat imaginile survenite din România drept “botezul de foc” (le bapteme de feu) al televiziunii de ştiri din Europa. Vezi Serge Daney, “Roumanie, année zéro”, in: Cahier du cinéma, nr. 428, februarie 1990, pp.84-86, aici p.84.

[2] Marshall McLuhan, Understanding Media. The Extensions of Man (1964),London:Ark 1984, p. 4. (trad.ed.).

[3] Marshall McLuhan, Understanding Media, pp. 333-334 (trad.ed.).

[4] Raymond Williams, Television: Technology and Cultural Form,London:Fontana 1972, p.6 (trad.ed.).

[5] Vezi Kylie Tuosto, “The ‘Grunt Truth’ of Embedded Journalism: The New Media/Military Relationship”, Stanford Journal of International Relations, Vol.X, No.1, 2008, pp.20-31.

[6] Zbigniew Brzezinski, Between Two Ages: America’s Role in the Technotronic Era,New York: Viking Press, 1991.

[7] “ASTRA 1A”, SES ASTRA, referinţă online www.ses-astra.com/business/en/satellite-fleet/retired-satellites/astra1a/index.php, accesată la 30 Ianuarie 2009.

[8] Pentru conceptul de locaţie geoculturală vezi Walter Mignolo, “Are Subaltern Studies Postmodern or Postcolonial? The Politics and Sensibilities of Geo-Cultural Locations”, Dispositions. American Journal of Cultural Histories and Theories 9.46 (1994), pp.45-73.

[9]Fast forward into trouble”, The Guardian,Saturday June 14, 2003.

[10] “History of Cable Television”, NCTA (National Cable & Telecommunications Association), referinţă online www.ncta.com/about/about/HistoryofCableTelevision.aspx, accesată la 30 Ianuarie 2009. Vezi şi Patrick R. Parsons, Blue Skies. A History of Cable Television,Philadelphia,TempleUniversity Press, 2008, cap. 8 “The Cable Boom 1985-1992, pp.480-542 şi cap.12 “500 Channels 1992-1996”, pp.581-635.

[11] Mirel Bran, op.cit, passim.

[12] Categoria corelativă e “revoluţia română americană”, vezi textul lui Margaret Morse cuprins în acest volum.

[13] Despre semnificaţia teologică a călătoriei turistice pentru clasa mijlocie, Siegfried Kracauer, Die Reise und der Tanz (1925), Schriften, vol.5, pt.1, 288-29.

[14] Exemplul simptomatic este proiectul de carte de călătorie în Noua Caledonie al lui Ioan T. Morar, un popular jurnalist anticomunist, scriitor de rubrici în Academia Caţavencu, Cotidianul şi 24-FUN. Ioan T. Morar nu vede în Noua Caledonie un produs tîrziu al colonialismului şi capitalismului, cu o lungă istorie punctată de colonialism, apartheid, colonie penală, baze militare, şi industrie turistică neoliberală (Club Med). Autorul est-european, devenit european, vede în schimb în Noua Caledonie începutul şi mai defazat al istoriei, “paradisul”, aflat într-o tranziţie chiar mai profundă către “societatea modernă”, suprins aşadar, de privirea profund colonizată a autorului român, tocmai în presupusa trecere de la stadiul natural la civilizaţie. Cf. Ioan T. Morar, Cartea de la capătul lumii. Noua Caledonie: la un pas de Paradis, Iaşi: Polirom 2007.

[15] Robert Menard, “Fiktion und Weltnachrichten: Der Fall Rumänien”, TAZ Berlin, 15.09.1990, p.3. Autocritica profesională în contextul relatărilor despre Revoluţie este documentată în mai multe publicaţii colective apărute la scurt timp după evenimentele din România: Gérard de Selys (ed.), Médiamensonges, Bruxelles, Édition EPO, 1991; Reporters Sans Fronitères, Le Nouvel Observateur, Médecins du Monde, Roumanie: Qui a menti? Les journalistes s’interrogent [actes du colloque, Paris, Maison de la chimie, 6 avril 1990], Montpellier: Les éditions Reporters sans Frontières 1990.

[16] O astfel de mitologizare e vizibilă şi în “Raportul Final” al Comisiei Prezidenţiale pentru analiza dictaturii comuniste din România, p.158.

[17] Aceiaşi indicatori ai transmisiei-în-direct caracterizează de pildă Revoluţia în direct şi micul dejun în direct, respectiv emisiunile matinale difuzate la canalele de ştiri nord-americane în 2001: adresare directă, materiale din locaţii îndepărtate, o anumită lipsă a finisajului, ba chiar ineptitudine, şi referinţa explicită, în timp-real, la procesul de producţie al programului televizat. Stephanie Marriott, Live Television: Time, Space and the Broadcast Event, Sage:London, 2007, 42 seq.

[18] Marshall McLuhan, Understanding Media, p. 294.

[19] Mircea Cantor, 9+1=10?,Paris: onestar press, 2005.

 

Comentariile nu sunt permise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.