NU TRANZIȚIEI 2.0: RECOMPOZIȚIA SOCIALĂ, DECOLONIZAREA ȘI TRANSAUTONOMISMUL

Ovidiu TichindeleanuÎn cele mai mari orașe din Spania, alegerile locale din 2015 au dat câștig de cauză unor femei, iar stânga a câștigat în primele cinci orașe din Spania. Manuela Carmena și Ada Colau au câștigat primăriile Madridului și Barcelonei în campanii care au pus accentul pe lupta împotriva evacuărilor și oprirea privatizării serviciilor publice. Acesta ar putea fi un semn că Frontul Comun pentru Dreptul la Locuire din București, cu toți aliații săi, este, la ora actuală, cam cel mai apropiat lucru de o stângă veritabilă pe care îl avem. În Spania, mișcarea Indignados a servit funcției de recompoziție primară a stângii, după cum demonstrează explozia de organizații și asociații sociale și partide de stânga din ultimii trei ani, dar nu și celei de constituire a unui nou front social ori a afirmării unei conștiințe istorice colective.

În România, protestele populare din 2012 s-au remarcat tocmai ca afirmare a unei conștiințe istorice ce se ridica împotriva logicii sistemice a tranziției. Protestele au fost neutralizate în mare măsură, nu în ultimul rând de mișcarea Uniți Salvăm din 2013, care a servit, inadvertent, la ruperea solidarității inter-clase sociale, oprind procesele de articulare organică a cerințelor de justiție socială de jos în sus și de recompoziție locală a stângii. Între timp, agenda politică dominantă a tradus dorința populară de justiție socială prin campania anticorupție, ce păstrează încă nepătat mitul tranziției către capitalismul bun și administrația profesionistă. Iar instrumentarea politică a incendiului de la clubul Colectiv din 31 octombrie 2015, o tragedie care poate schimba un oraș, poate depolitiza conștiința istorică abia în formare.

Doar conjugarea între recompoziția stângii și exprimarea conștiinței istorice într-un front social ar putea deschide o nouă cale istorică, o deschidere a altor posibilități decât cele ale tranziției postcomuniste: un început al liberării de tranziție. În acest sens văd necesitatea și potențialul unei mișcări de decolonizare a României la nivel politic, social și cultural, și propun explorarea posibilităților deschise de o strategie transautonomistă.

 Sensul luptei anticorupție în tranziție

Lupta anticorupției rămâne la fel de superficială și economistă ca neoliberalismul însuși. Campania de anticorupție e binevenită, însă limitele sale externe ar trebui să rămână la fel de transparente ca rezultatele interne: nu urmărește o schimbare de paradigmă și nici nu e însoțită de un discurs critic la adresa căii care a dus la catastrofa socială a tranziției. Dimpotrivă, se poate susține că se aliniază câtorva lupte de interese din interiorul sferei formale a politicii; mai mult, foști promotori locali ai neoliberalismului, câțiva profitori de carieră ai industriei agențiilor de dezvoltare și alți colonizatori ai ideologiilor dominante – nu în ultimul rând jurnaliști ai industriei culturale centrale – s-au proțăpit cu gura mare, în fața marșului public al luptei anticorupție. Discursul lor liberal rămâne unul despre eliminarea merelor stricate, însoțit de apărarea clientelară a „capitaliștilor buni, profesioniști” și personalizarea hollywoodiană a procesului; în mod esențial, e un discurs care exclude istoria propriei participări la ceea ce Ada Colau a numit în mod public, simplu, „crimele” politicilor neoliberale din ultimele decenii.

Ideea luptei împotriva corupției pare a fi congeneră ideii de justiție socială, însă lupta anticorupție, cel puțin în forma ei actuală, care e în primul rând un mare spectacol mediatic, servește la captura ideii înseși de justiție socială, la un capăt al tranziției postcomuniste la care se trezesc tot mai multe conștiințe istorice revoltate. Deocamdată, lupta anticorupție pare a fi sinonimă cu lupta pentru un capitalism și o Românie „curate”, adică o luptă de civilizare a capitalismului românesc. Or, în realitate, capitalismul corupe întotdeauna statul, atât în țările occidentale, cât și în periferiile lor clientelare.

În România, lupta anticorupție a apărut în coincidență istorică cu momentul în care în mai fiecare sat, oraș, regiune și sector din economia românească s-au cristalizat monopoluri și semi-monopoluri, după regula din toate timpurile și locurile capitalismului. Cei mai conștienți de această stare a lucrurilor sunt tocmai membrii clasei mijlocii, pe care îi interesează direct dizolvarea acestor limite, cât se poate de vizibile pentru ei, nu doar datorită limitărilor materiale, ci și datorită efectului de castrare al infinitului ideologic al modelului de viață „aspiraționist”. Pentru o parte din cei care au visat să fie albi și cu bani, începe să se vadă și să se resimtă plafonul. Aici intervin și cresc toate industriile culturale dedicate ascunderii acestui afect inacceptabil: muzica, literatura și arta care canalizează neliniștea adâncă în depresii mic-burgheze și amuzament fără noimă; proiectarea rasistă, asupra Celuilalt, a limitelor instituționalizate ale societății; închiderea vieții în interiorul familiei nucleare (cu deschiderea violenței domestice), în interiorul apartamentului (cu eliminarea culturii vecinătății), în interiorul comunităților cultice (cu eliminarea lumii); proiecția unei vieți duble și astfel de un real vag prin imaginile mediilor sociale; compensarea afectivă cu ajutorul industriilor capitaliste din penumbră (industriile sexului comercial și a altor consumuri vag ilicite, a nișelor de consum cultural „apolitic” care produc depolitizarea). Lumea modernă nu e clădită doar prin mecanisme de opresiune, ci și prin impunerea pozitivă a puterii, prin seducție, spectacol sau internalizare. Ceea ce nu permite lumea modernă e vizibilitatea publică a limitelor sale, tocmai fiindcă ideologia capitalismului este cea a acumulării infinite iar cea a colonialității se bazează pe supremația omului alb al civilizației occidentale.

Avântul prins tocmai în această perioadă a sărăciei și crizei permanente de industria consumistă de lifestyle în orașele cu funcție metropolitană, București și Cluj, demonstrează nu doar apogeul unui ciclu local al acumulării capitaliste, ci tocmai nevoia urgentă de alimentare a iluziilor aspiraționiste. Este și sfârșitul unui ciclu al rasismului: după mai mult de două decenii în care clasa mijlocie și intelectualii autocolonizați au dat tonul rasismului postcomunist, adoptarea unei identități supreme „europene” pare a fi completă. Odată cu transferul generațional, societatea în largul său dă tonul rasismului local.

Tranziția 2.0

Lupta liberală anticorupție a apărut în momentul istoric în care piața locală e semi-saturată de monopoluri, când capitalismul în criză globală are din nou nevoie de stat: de data aceasta, nu atât pentru a scoate resursele publice de sub autoritatea cetățenească, cât pentru a mai scutura lucrurile un pic în același cazan, vânturând aerul stătut pentru recrearea unei imagini a „pieței libere”. Și, desigur, pentru a vinde ce mai este. Iată adevărata veste proastă: momentul reînnoirii relației dintre capitalism și stat poate constitui începutul unei perioade istorice la fel de lungi ca cea a privatizării și austerității: tranziția 2.0.

Tranziția postcomunistă a însemnat reintegrarea României și a Europei de Est în semi-periferia capitalismului global, recrearea locală a dependențelor structurale și a ierarhiilor lumii modern-coloniale, ba chiar aducerea benevolă pe propriul teritoriu a unor forțe armate a principalei puteri de invazie militară a epocii. Perioada primei tranziții a fost una de acumulare primitivă a capitalului și constituire a unor (cvasi)monopoluri, realizată prin dezindustrializarea, devalorizarea și deposedarea violentă, fragmentarea și reducerea comunităților la viața nudă și forța brută de muncă.

Cea de-a doua tranziție propune, împotriva recompoziției sociale, opțiunea recompoziției capitalului. E, într-adevăr, o propunere atractivă pentru clasa mijlocie.

De aceea e vital necesară articularea revoluționară a unei opțiuni decoloniale, pentru susținerea recompoziției sociale, de la nivelul sensibilității intime până la cel al organizării instituționale. Opțiunea decolonială ia contur în relație cu experiențe revoluționare precum cele din America Latină, dar pornind de la experiența istorică a Europei de Est, a propriilor rezistențe și organizări alternative, a propriei tradiții de reflecție critică a tranziției postcomuniste. Fiindcă, spre deosebire de învățătura cinică a unei părți a stângii, poporul nu „lipsește”. Campania de anticorupție nu poate să nu lase în urmă un fond popular de suspiciune împotriva banului rege, a „sistemului”, a capitalismului. De fapt, campania anticorupție a apărut pe un fond în care dreapta a fost forțată de presiuni populare și realitățile crizei să accepte și să împrumute teme tradiționale ale stângii. În sferele politice și intelectuale din România, după 2012, liberalii au părăsit unul după altul alianța postdecembristă între liberali și neoconservatori, întorcându-se către stânga, a cărei „lipsă” au început brusc să o deplângă (după ce se întrebaseră, vreme de 20 ani, de ce mai există stânga). Un fenomen similar traversează societatea civilă formală, în care mulți activiști și organizații își redescoperă sensibilitatea socială largă, dincolo de obiectul lor singular de activitate, însă le lipsește cultura în care ar putea să se exprime dincolo de vocabularul birocratic nord-american. Mai mult, până și nucleul tare al lumii business a început să vehiculeze – în limite acceptate – idei ce contrazic principiile fundamentalismului pieței – economii sociale, întreprinzători sociali etc.

Transautonomismul

Nicio transformare nu e ușoară și după orice experiență de colonizare e nevoie de o muncă intensă de alfabetizare perceptuală, iar europenii confundă adesea înțelegerea discursivă a lucrurilor cu înțelegerea perceptuală sau experiențială. Adevărul e că sensibilitatea modernă are nevoie de timp pentru a vedea dincolo de disciplinele moderne și spațiile tranziționale normalizate. E nevoie de timp și companie pentru a vedea cu inima și mintea totodată, pentru a te putea situa relațional în lumile sociale. În sfera publică, e nevoie de timp și muncă pentru a introduce idei care deschid către viziuni alternative celor hegemonice. A durat din 2004 până prin 2012 până când industria culturală centrală a început să accepte cuvintele „capitalism” și „neoliberalism” în loc de „economie de piață” și „pragmatism”. Iar procesul nu s-a terminat – el nu se termină niciodată. Munca intelectuală abia începe să facă parte din munca de reconstrucție a solidarităților sociale.

Complexul ideologic al tranziției postcomuniste a fost clădit pe anticomunism, capitalocentrism și eurocentrism. Eșecul Raportului Tismăneanu și delegitimarea relativă a elitei intelectuale postcomuniste au contribuit, începând din 2008 cel puțin, la zguduirea autorității absolute a anticomunismului în sfera publică; declanșarea crizei globale a capitalismului și protestele anti-neoliberale din 2012 au jucat același rol pentru capitalocentrism; în prezent, asistăm și la o desprindere relativă de eurocentrism. Cu toate acestea, atunci când fiecare dintre aceste pistoane e slăbit, celelalte suplimentează energiile în direcții reacționare; astfel apar fenomene precum europenizarea liberală, ca „ieșire” moderată din epoca „talibanilor” anticomuniști; favorizarea mafiotă a capitalismului autohton, ca măsură de „contrare” a acaparărilor occidentale; și anticorupția eurocentrică pe post de „civilizare” a capitalismului sălbatic local.

Fondul cultural pe care aterizează dezamăgirile și dezvrăjirile de cele trei ideologii dominante ale tranziției constituie adevăratul teren de luptă pe care se decid fie transformările revoluționare ale socialului, fie fragmentări și regresiuni reacționare. Transformările pot fi moleculare, de durată medie și lungă, dar pot fi și bruște, ca salturile adevărurilor istorice, de la inexistență la banalitate. În istoria tranziției, „stânga independentă”, ca sumă de rezistențe împotriva procesului istoric al tranziției, a luat forma autonomiilor, care operează aproape exclusiv la nivel molecular. Depășirea acestei limite nu înseamnă că stânga ar trebui să joace rolul de avangardă; fondul social pe care se bazează rămâne cel al scepticismului general al oamenilor față de sfera politică formală și direcția tranziției: o nemulțumire antisistemică, deja existentă.

Reconstituirea relațiilor solidare și a memoriilor afective ale rezistenței e însă o muncă foarte complexă. Scepticismul popular poate degrada fie în sentimentalism mic-burghez (ce include depresia), fie în cinism (boală în primul rând intelectuală). Această captură e asigurată în mod tradițional de industria culturală. De aceea, e importantă cultivarea explicită a propriei istorii și etici ale intelectualului independent, a genealogiilor acestei contra-culturi democratice pe care am creat-o în spații autonome, în ultimii zece ani. Doar prin relaționare între clase sociale pe un fond cultural antihegemonic, în intersecții sociale cu istorie autodefinită, pot fi combătute sentimentalismul și cinismul, lăsând loc iubirii mari (în sensul lui Lugones), revoltei etice, revendicării justiției sociale și afirmării comunalului.

Acestea fiind spuse, nu cred deloc că activismul molecular ar fi suficient. Între epoci istorice nu există linearitate ori progres natural al Spiritului ori al conflictului de clasă, ci doar relații, salturi și teritorializări. În prezent, ne aflăm într-un proces în care se decide direcția dominantă, între recompoziția capitalului și recompoziția socială.

Ca urmare, e nevoie de un angajament antisistemic și de o cultură confruntațională ca mediu în care se poate cultiva principiul trans-autonomist de transformare a „totalității concrete”. Dacă experiența socialismul real a arătat că partidul nu e unica manieră de confruntare a „totalității concrete”, experiența tranziției a arătat și limitele strategiei autonomiste. Problema organizațională a autonomiilor e următoarea: ele își câștigă un spațiu al siguranței în care cultivă rezistențe și divergențe față de hegemonii, însă strategia lor de intrare în totalitatea socială rămâne opacă, în așteptarea unui eveniment revoluționar care nu mai vine, ori a unei coerențe totale a socialului cu autonomia. Or, oportunitatea momentului istoric, misiunea generațională de care vorbea Fanon, nu poate fi sesizată decât prin transcenderea autonomiei, oricât de greu câștigată, și organizarea în direcție antisistemică, inclusiv prin alianțe neconfortabile.

Cultura confruntațională e necesară pentru combaterea dominației în spațiul public (fiindcă revendicarea justiției sociale nu are loc niciodată pe un fond neutru) și pentru intrarea în relație cu puterile ce se opun socializării politicii. E vital necesară diseminarea în spațiul public a percepției că sensul politic al noii stângi se referă la un drum pe care pășim cu toții, inclusiv cei neimplicați politic, în totalitatea concretă a unei țări ce aparține unei semi-periferii colonizate a capitalismului global. Cultura confruntațională e primul punct de intrare în relație atât cu totalitatea socială, cât și cu „puterea”. Cultura confruntațională înseamnă autodenumirea și cultivarea curajului de a-i spune puterii adevărul, de a o numi din afară, însă în cadrele sensibile ale unei conștiințe a propriei vulnerabilități (fără gesturile egoiste ale unui eroism masculinist). Cultura confruntațională poate fi un mediu pentru cultivarea unei etici a adevărului comunal, finit și vulnerabil, împotriva culturilor aculturante, fie elitiste, fie pur ornamentale, produse în modernitate.

În al doilea rând, politica trans-autonomistă înseamnă eforturi dedicate dezvoltării unei culturi pozitive a tovarășilor de drum și a intrărilor în totalitate. Autonomia trebuie acompaniată de politici ale deschiderii către intersecția rezistențelor, prin care diferențele sunt apreciate și istoria lor devine intimă, cu ochii pe potențialul procesului de recompoziție socială în care ne aflăm împreună. Înseamnă alianțe între grupuri diferite ce elaborează o viziune despre transformarea lor colectivă. O altă direcție strategică a trans-autonomismului e dezvoltarea relațiilor și a punctelor de intrare în totalitatea concretă, atât în direcția socialului larg, cât și în cel al instituțiilor influente. De asemenea, autonomiile care au debușat în platforme comune au nevoie de experiența internaționalelor pentru a dezvolta capacități de acțiune și coordonare la nivel transnațional. Pentru a avea o șansă revoluționară, autonomiile au nevoie să intre în situații de putere duală, în parteneriate în care ar putea eroda puterea sau realiza un transfer al puterii. De fapt, conceptul politic de transautonomism pe care îl propun aici e oarecum de negândit în interiorul tradiției occidentale a autonomismului, care a tins să confunde autonomia cu avangarda – care e mereu singură. Transautonomismul se raportează la orizontul unui front social contracultural.

Gândirea decolonială ca resursă: feminism și antirasism

Era evident că, mai devreme sau mai târziu, avea să apară o contra-reacție locală față de Banca Mondială, FMI și corporațiile occidentale; a fost la fel de previzibil că această reacție avea să se articuleze predominant din fondurile pre-existente ale naționalismului etnocentric și, respectiv, ale miturilor fasciste europene despre epoci de aur ale autoritarismului conservator, neîntinate de compromisuri liberale. De aici și contraeforturile de introducere în sfera publică a opțiunii decoloniale și a internaționalismului regional est-european, care furnizează instrumente de lucru și un teren de luptă atât împotriva modernizării capitaliste, cât și împotriva naționalismului etnocentric. În prezent, fără eforturi epistemice și organizaționale dedicate unei turnuri revoluționare, vom lăsa cale liberă reproducerii în masă, la scară mai mică, în cotidian, a situației tragice a comandantului Mozgovoi de pe frontul ucrainian, micul afacerist liberal care s-a trezit prins într-un război în care, deși înțelegea foarte bine că el și inamicii săi de pe câmpul de luptă aveau de fapt aceiași dușmani, nu a găsit nicio ieșire.

Regiunea fostului bloc socialist a devenit o semi-periferie a sistemului-lume. S-a împlinit și cea din urmă condiție a periferiilor lumii modern-coloniale: definirea Europei de Est ca „regiune de conflict” în spațiul internațional, o „frontieră” în care își dispută influența marile puteri. „Nu există modernitate fără colonialitate” este concluzia reiterată mereu de Quijano și Mignolo, iar orice proces de modernizare va include, inevitabil, articularea locală a unor configurații de lungă durată ale puterii din lumea modern-colonială. Europa de Est, după cum observa Marina Gržinić încă din 2010, a devenit în sine o mega-frontieră a Uniunii Europene – o regiune care internalizează puternic contradicțiile sistemului-lume. Acest proces dă naștere însă și unui teritoriu bogat al rezistenței și invenției sociale, cu atât mai mult cu cât, în regiunea Europei de Est, mai este vie, în ciuda anticomunismului postdecembrist, amintirea experienței istorice a socialismului real, adică a unei opțiuni istorice în disociere față de istoria unică occidentală (în ciuda reasocierilor interne, pe calea dezvoltării, etc).

Gândirea decolonială, ale cărei desprinderi de modernitate și eurocentrism nu sunt niciodată absolute, ci tocmai în maniera gândirii de frontieră (Anzaldua), e direct relevantă pentru experiența est-europeană după 1989: e paradigma migrantului care a devenit conștient că granițele nu pot fi doar „trecute”, ci le cari cu tine oriunde ai merge în Occident – o povară pe care migrantul o resimte, dar uneori o folosește; e și paradigma celor care „au rămas acasă”, dar care au fost traversați demult și redefiniți de noile granițe ale capitalismului și colonialității. Colonialitatea nu se manifestă doar „acolo” unde a avut loc colonialismul, nu e „post-colonială”, ci e o condiție cuprinzătoare a lumii moderne în ansamblul său și un principiu de organizare și ierarhizare la nivel global a economiei, cunoașterii și oamenilor. Gândirea decolonială dă șansa unei articulări contemporane a principiului speranței, deși e, într-un sens, precum romanul dintr-o frază al scriitorului Augusto Monterroso, din Guatemala: „Când se trezi, dinozaurul era tot acolo”. În această dimineață a spiritelor, gândirea decolonială a luat deja distanță față de dinozaur, prin experiențe epistemice și politice ale liberării politice, nu doar teoretice.

Recompoziția stângii independente are loc prin valorizarea istoriei rezistenței, a memoriei afective și a locurilor în care se construiesc solidarități ale condiției, mai degrabă decât ale muncii: inter-clase și inter-sectoriale. În ciuda multiplelor diferențe interne, feminismul și antirasismul rămân cei mai importanți lianți ai stângii independente. În direcția organizării, cele mai relevante modele rămân cele ale experiențelor revoluționare latino-americane și zapatiste, laolaltă cu anumite experiențe divergente ale socialismului real. De altfel, scriind din închisoare în 1915, Rosa Luxemburg făcea explicit legătura între America de Sud, coloniile occidentale și România. Relevanța directă îi era clară și lui A.D. Xenopol în 1882, atunci când făcea teoria locală a schimbului inegal. Relevanța era încă și mai clară boierilor locali din secolele XVI-XVII, cei care au demarat procesul extrem de rapid și brutal de acaparare și exploatare intensă a pământurilor în regiunea baltică, Polonia, apoi Ungaria și Transilvania, ca rezultat direct al transformării economiei globale datorită colonizării Americilor. Reintegrarea postcomunistă a Europei de Est în lumea capitalismului și colonialității a însemnat și apariția unei noi categorii rasiale în lumea vestică, prin rasializarea „est-europenilor” în Occident și hipersexualizarea comercială a femeii est-europene.

În cultura rezistenței, feminismul și antirasismul constituie un fond cultural comun, dincolo de diviziunile nord-sud sau est-vest, împotriva neoliberalismului ce negociază încă opțiunile sale anticapitaliste și transmoderne. Cu toate acestea, chiar și aceste resurse trebuie supuse testului transautonomist. Gândirea decolonială și reflecția la frontieră oferă resurse împotriva feminismului hegemonic și a antirasismului liberal, dar și a naționalismului etnocentric. Iar povestea migrantului ori istoria socială locală pot oferi cadrele în care se alătură sensibilitățile sociale cele mai diferite.

Eurocentrismul – care împiedică până și cea mai simplă relaționare, darmite fluența în repertoriul experiențelor nonoccidentale – a fost adoptat pe nesimțite și în cadrul unei stângi domesticite, obișnuită în mod profund cu dominația, o stângă al cărei exercițiu critic se îndreaptă aproape exclusiv asupra analizelor hegemonului dominant sau ultimelor avangarde, și ale cărei percepții și sensibilități nu sunt mai niciodată centrate pe rezistență și liberare. Gândirea decolonială e contestatară, pretinde o turnură epistemică, însă nu cere atașamentul exclusiv de experiențe nonoccidentale: „Sudul Global” e un concept, nu o arie pur geografică – la fel ca „Europa de Est”, cuprinzând o multitudine de aliați occidentali. Este o diferență enormă între importul și colonizarea locală din teritoriul ideologiilor hegemonice, pe canale instituționale, și împrumuturile din teritoriul rezistențelor occidentale, pe baze relaționale.

Țările Europei occidentale sunt departe de a fi gata pentru decolonizare, necum liberare, foarte departe de angajamente cu adevărat transformatoare pentru înțelegerea datelor prezente ale colonialității. Există semnale destule dinspre nord care arată că, după faza de liberalizare, de deschidere a piețelor estice, Europa occidentală se pregătește să intre într-o nouă fază protecționistă, de apărare a acumulărilor și ridicare a zidurilor. În același timp, de la Syriza la Podemos, se pot observa tentative de redefinire a Europei dinspre sud. În acest sens, România și Europa de Est au o experiență istorică, un potențial și poate o misiune generațională unică. Dar munca de conștientizare a colonialității și decolonizării pe un teritoriu transautonomist e abia la început. Iar munca cea mai dificilă e cea de politizare a conștiinței istorice a tranziției, de situare activă fie de partea recompoziției sociale, fie de cea a capitalului. Gesturi într-o direcție sau alta pot fi văzute deja. Martoră e multitudinea de voci din La Harneală, de Mihaela Drăgan și Mihai Lukacs, de la evacuate, femeile rome și copiii care răspund spontan și comentează întrebările deschise, până la vocea regiei, care intră la sfârșit pe scenă și le declară spectatorilor, cu o clipă înaintea aplauzelor, că „voi sunteți aici”.

 

Articol publicat inițial în GAZETA DE ARTĂ POLITICĂ, Nr. 12/2015

 

Comentariile nu sunt permise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.