Nu încap toți săracii…

TEMA: Migranţii. România de “afară”

Dacă până acum era la modă discriminarea cu față umană, în versiunea multiculturală, în plină campanie electorală și criză economică, timpul nu mai are răbdare. Indiferent de stânga sau dreapta, în Spania, discursul public este similar, diferența rezidă doar în tonul folosit: Partidul Socialist mizează pe o imigrație controlată, iar partidele de dreapta declară în linia unei realpolitik că nu e loc pentru toți. Mai întâi pâinea, pe urmă morala și toleranța.

Dacă în momentul de față lipsa de etică în discursul asupra imigrației atinge cote alarmante, înainte de criza economică  discursul elitelor politice și al presei nu a fost mai blând. Promovat de interesele grupurilor economice și sociale dominante, discursul asupra imigrantului s-a transformat într-un text fluid care a poluat toate domeniile discursului public (politic, juridic și mass-media), difuzând un mesaj negativ și influențând atât percepția autohtonilor asupra imigranților, cât și a imigranților despre ei înșiși.  Între autohton și imigrant discursul public s-a interpus ca o oglindă deformatoare a imaginii fiecăruia.

Astfel, în programele partidelor politice, atât în campania din 2008, cât și în actuala campanie electorală, imigrantul este redus la statutul de marfă rentabilă. Se uită că în spatele statisticilor clasificate pe naționalități sunt persoane în carne și oase. Imigrantul nu este privit drept o persoană care se deplasează din țara de origine pentru a trăi în alt loc, ci este în primul rând  forță de muncă, el nu va trăi în noua țară, ci va lucra în noua țară. În acest sens, în 2008, când încă nu existau 5 milioane de șomeri, programul electoral al Partidului Socialist Spaniol deja relaționa imigrația cu piața forței de muncă, fiind necesar controlul imigrației ilegale. Mesajul transmis este că imigrația nu este un fenomen social, ci un pericol social, de aceea se impune un control, iar imigrantul ilegal este o persoană certată cu legea. Realitatea a fost însă alta: până în anul 2010, majoritatea bărbaților imigranți din Europa de Est lucrau în construcții, la negru sau în condiții rentabile pentru angajatori, acest lucru implicând reducerea drepturilor angajatului. Acești ilegali erau doriți de angajatori, fiind o sursă sigură de profit. Pe șantierele din Spania numărul muncitorilor din est depașea de două ori numarul muncitorilor spanioli. După terminarea boomului imobiliar, muncitorii imigranți au fost poftiți să plece. Partidul Socialist a lansat fără succes operațiunea retorno prin care mii de imigranți puteau încasa tot șomajul printr-o singură plată, cu condiția să se întoarcă în țara de origine. Tot în acestă direcție, recent anunțatul program al dreptei pentru noile alegeri din 20 noiembrie susține implementarea unui model migrator circular: imigrantul va părăsi țara în momentul în care nu mai are un loc de muncă și va reveni dacă are o ofertă de angajare. Prin noua propunere, existența  imigrantului pe teritoriul spaniol este binevenită doar în măsura în care este o forță de muncă activă. El nu este perceput ca o persoană cu necesități minime de stabilitate (casă, familie, copii școlarizați în altă limbă), ci ca un element rentabil sau nu pentru economia autohtonă.

În momentul actual, un discurs politic cu un mesaj pozitiv asupra imigrației mai aparține doar unor partide minoritare, cum ar fi grupul ecologist. Să vorbești despre coeziune socială, despre egalitatea drepturilor sau despre beneficiile demografice și aportul imigrantului la bugetul Asigurărilor Sociale, adevăr justificat prin statistici, nu aduce beneficii electorale. Din punctul de vedere al contabilității voturilor, partidele majoritare știu că imigranții sunt din nou o marfă care poate fi exploatată cu succes: e mai rentabil să vorbești negativ despre imigranți decât pozitiv, frica coagulează mai multe voturi: șomajul este datorat imigranților care au ocupat locurile de muncă, degradarea cartierelor în care locuiesc imigranții este atribuită faptului că sunt necivilizați și nu sărăciei și lipsei de educație, iar nivelul ridicat al delincvenței este un rezultat al imigrației. În acest sens, în ziarul El Periódico apărea în data de 15 martie 2011  știrea conform căreia 2 din 3 persoane arestate în Barcelona în 2010 erau străini, adică un 69% din totalul deținuților. În acest procentaj de străini, primul loc era ocupat de români. O astfel de știre creează un efect de asimilare imediată a cuvântului român cu cel de delincvent. Știrea omite însă să specifice ce procentaj reprezintă persoanele deținute (de multe ori fiind vorba de recidiviști) raportat la totalitatea românilor din Barcelona. Propagarea „nevinovată” de către presă a acestor mesaje alimentează „xenofobia rutinară”, micile gesturi zilnice de respingere a vecinului – imigrantului, încălzește imaginarul colectiv, constituind terenul pentru a pune bazele noilor discursuri juridice de excludere a imigrantului. Discursul politic actual nu doar că face imposibil orice contact real între autohton și imigrant, ci și alimentează cu succes strategia de atomizare a țesutului social. În contextul crizei actuale, pentru grupurile de putere este comod și terapeutic ca săracul să-l găsească vinovat pe cel și mai sărac, imigrantul. În acest sens, în ultimele sondaje, spaniolii consideră că există prea mulți imigranți fapt care justifică și situația economică actuală, că politica de imigrație a fost prea blândă și că imigranții nu-și îndeplinesc obligațiile. Soluția propusă de partidele de dreapta în campania electorală din 2010, care a fost sprijinită de mase largi ale populației, a marcat o nouă etapă în discriminarea imigranților: un imigrant va avea dreptul să trăiască în Spania doar semnând în prealabil un contract de integrare. Din start existența unui astfel de contract implică faptul că imigrantul este un personaj periculos, care respectă legea doar obligat printr-un contract, prin natura lui el este incapabil de un comportament civilizat, iar acest contract este primul pas pe drumul civilizării sale. Dacă pentru autohtoni legea funcționează ca element de reglementare a relațiilor comunității, pentru imigranți se pare că este nevoie de măsuri suplimentare.

În cadrul comunității românești întâlnim un fenomen de asumare a acestui discursului public de discriminare până la autostigmatizare. Este comunitatea cu relațiile sociale cele mai slabe, relațiile comunitare se reduc la familie sau prieteni apropiați, excepție fiind comunitatea romă. Dincolo de individualismul de tipul „să moară și capra vecinului”, comportamentul comunității se zbate într-o dinamică schizoidă: pe de o parte, între ei, românii  nu vor să fie considerați români, se feresc de români, imită cât mai mult comportamentul autohton, dorind să fie nevăzuți, neidentificați cu imaginea pe care discursul public o promovează. Românii constituie prima comunitate de imigranți din Spania cu 864.278 de membri în 2011, aproape de două ori mai mult decât în 2006. Procentajul românilor vizibili este însă unul extrem de mic, în comparație cu alte comunități, și este datorat în general mesajului negativ asupra românilor, mesaj vehiculat în presă. Copiii românilor doresc să vorbească mai degrabă limba spaniolă, pentru a arăta că sunt la fel de occidentali ca și  autohtonii. Mimetismul este barca de salvare: cu cât mai mult seamănă cu autohtonul, cu atât mai mult se îndepărtează de stigmatizarea de a fi român. Pe de altă parte, în relația directă cu spaniolii se revine la „mândria națională”. De la distanță România devine un fel de „acasă” unde imigrantul speră să scape de povara de a fi un imigrant. Situația este mai grea pentru imigranții săraci, „căpșunarii” sau comunitatea romă: ei sunt considerați un surplus și în țara de origine și în țara de destinație, vina lor capitală fiind sărăcia. În România nu sunt bineveniți deoarece ar îngroșa listele de șomeri, în Spania nu sunt doriți pentru că se preferă săracii autohtoni.

Discursul asupra imigrației  s-a transformat în ultimul an într-o o metodă de legitimizare a discriminării categoriilor sărace ale populației, prin justificări de caracter etnic. Săracii nu sunt bineveniți nicăieri. Viețile lor se reduc la un număr de pașaport și încap într-un rucsac.

Temele SocialAtac sînt sprijinite de Fundaţia Friedrich Ebert România
Opiniile exprimate de autori nu reprezintă cu necesitate poziţia FES
 

Comentariile sunt închise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.