Monarhia salvează România?

Introducere

Nu ştiu dacă intenţia dlui Traian Băsescu a fost, atunci când i-a răspuns jurnalistului Ion Cristoiu la B1TV, să pună problema formei de guvernământ pe agenda publică, dar, în orice caz, a reuşit să facă populaţia să fie atentă, de acum înainte, la logica şi oferta politicienilor cel puţin în ceea ce priveşte subiectele majore.

Căci protagoniştii Opoziţiei s-au întrecut în indignări, în subtile parti pris-uri pentru monarhie şi în înfierări ale preşedintelui care ar fi dat, şi prin declaraţia sa, motivul suprem pentru a fi alungat „cu furci”, ca să folosesc expresia candidatului la preşedinţie înfrânt în 2009. De ce am spus „parti pris-uri pentru monarhie”?

Nu numai pentru că liderul PNL este, potrivit propriilor declaraţii, monarhist convins[1] ce candidează la funcţia de preşedinte, nu numai pentru că USL este o alianţă o dată mai mult contra naturii dintre un republican şi un monarhist, la fel de convinşi amândoi, ci şi pentru că diriguitorul post 1990 al ţării – după câţiva ani în care a crezut că poate să-şi arate republicanismul în mod autoritar şi, în acelaşi timp, nu a iniţiat referendumul firesc pentru alegerea formei de guvernământ, o dată cu cel pentru Constituţie, dând spaţiu de ambiguitate restauraţioniştilor – consideră, ca şi în 2004, în timpul celui de-al doilea mandat de preşedinte, că „Regele Mihai, familia regală şi-au asumat, alături de toţi cei angrenaţi în procesul de integrare europeană şi euro-atlantică, o serie de responsabilităţi, şi trebuie să apreciem contribuţia lor la adevărata sa valoare”[2].

Şi pentru că, nu doar dreapta, ci şi aşa-zisa stângă, au impus de ani buni apelativele de „Maiestate”, de „Regele Mihai” etc. în luări de cuvânt oficiale într-o ţară care este republică. Deferenţa faţă de o persoană este, însă, mai mare atunci când nu îi atribuim un statut deja inexistent. Iar dacă totuşi apelativele pentru fostul monarh sunt cele de mai sus, cauza este politică (în fond, confuzia ideologică are tot o semnificaţie politică): de a arăta că obiectivul profund al clasei conducătoare este de a ţine trează în conştiinţa populară că eventuala „alternativă” ce li se aruncă celor mulţi este o formă goală, şi nu „democraţie acum”.

Dar, în ce-au constat „responsabilităţile familiei regale” atât de lăudate de guru-ul „stângii” româneşti? Să ne amintim, guvernul Năstase a fost cel care l-a transformat pe Radu Duda în înalt sinecurist, beneficiar de bani publici, pentru a „face lobby” pentru integrarea noastră euro-atlantică. Crede, însă, cineva, că această integrare a avut loc în urma plimbărilor pe mapamond ale personajului de mai sus şi plătite de „prostime”? Oare nu au existat instituţii de stat şi programe politice privind acest obiectiv, cu sarcini precise ale executivului, ambasadorilor, preşedintelui? Şi oare cancelariile şi decidenţii politici din Occident nu ar fi ştiut să cântărească interesele şi avantajele integrării României fără figuraţia plătită public a dlui Radu Duda? Oare nu se înscrie această situaţie „princiară”  în stilul corupt de conducere în care le dăm prietenilor tot ce vor, că tot nu e din banii proprii?

Scuze?

Cererea dlui Ponta ca „dl. Băsescu să îşi ceară scuze regelui Mihai in fata Parlamentului”[3] ar avea oarece greutate politică dacă ar fi/ar fi fost însoţită şi de iniţierea unei dezbateri serioase în care să fie loc şi pentru mea culpa din ambele părţi. Dar cine dintre cei care au folosit prilejul de a se dovedi mai buni decât cel care „şi-a făcut un obicei penibil din a-i ataca pe foştii şefi de stat ai României”[4] ar dori să deschidă cutia neagră în care sunt amestecate legea preferenţială pentru „foşti şefi de stat”, retrocedările dubioase, încălcarea legii iniţiale a retrocedărilor, legi arbitrare preferenţiale, şi toate acestea nu numai în folosul fostului suveran, ci şi a protipendadei de „republicani convinşi” şi „monarhişti convinşi” de după 1989?

În ceea ce priveşte cererea dlui Ponta ca dl. Băsescu să ceară şi „un gen de scuze comunităţii internaţionale evreieşti”[5], ea este chiar neîntemeiată şi denotă, din păcate, ignoranţă, dacă nu de-a dreptul închiderea ochilor în faţa lucrurilor ce nu se doresc a fi recunoscute. Căci Mihai de Hohenzollern, nu doar că a fost, într-adevăr, şeful statului român între 1940 şi 1947 – şi, oricât de lipsit de putere, oricât de formal, nu s-a opus niciodată, în nici cea mai palidă formă, „exceselor” guvernului Antonescu – dar a purtat cămaşa verde, adică a fost simpatizant al extremei-drepte. Scuzele cerute comunităţii evreieşti ar trebui să vină de la Mihai de Hohenzollern – alias Mihai de România, descris ca fiind, de la 10 mai 2011, „Majestatea Sa Mihai I, Rege al României”[6] (sic) –.

Este o mare diferenţă între regina Elisabeta a II-a a Marii Britanii – care, mai tânără, a avut îndatoriri clare şi îndeplinite cu entuziasm în al Doilea Război Mondial – sau regele Christian al X-lea al Danemarcei – văzut ca simbol de „rezistenţă mentală” împotriva naziştilor – şi, pe de altă parte, Mihai de Hohenzollern din aceeaşi perioadă. Nu tinereţea, ci educaţia în spiritul unor valori – determinate, desigur, de contextul politic şi mainstream-ul cultural din ţară – l-a determinat pe regele românilor să accepte cu seninătate discriminarea tragică a unor cetăţeni cărora ar fi trebuit să le garanteze siguranţa elementară a existenţei şi continuităţii. 

Dar, şi vă rog să observaţi că nu discut de cauze psihologice, este oare tinereţea unui monarh, deci a unui om care e conştient de responsabilităţile sale, o scuză pentru a se ascunde în spatele unui prim-ministru, oricât de autoritar? Care mai este, atunci, valoarea unui asemenea monarh? Sau el este valoros doar pentru că „a fost silit de comunişti să abdice”, deci ar reprezenta contrarul absolut al acestor personificări ale Răului? Cum poate, cel puţin acum, foarte târziu, un fost şef de stat al României  – care a fost silită, de conducătorii ei „democraţi”, autoritari şi „neutri” ca „Maiestatea sa”, să trăiască şi ruşinea şi povara de a face abjecţii, ceva ce nu făcuse niciodată până atunci –  cum poate un asemenea şef de stat să nu îşi asume: „şi eu am greşit”?

Morală abstractă şi morală concretă

Căci decidentul principal al încălcărilor tragice ale celor mai elementare drepturi ale omului din România celui de-al Doilea Război Mondial şi-a luat pedeapsa. Dar cel al cărui fair play regesc ar fi trebuit să-l îndemne cel puţin la plecarea frunţii?

Alăturarea lui Mihai de Hohenzollern la forţele politice care au grăbit ieşirea României din Axă nu anulează comportamentul său de până atunci. Mai departe, însă, este oare întoarcerea armelor un fenomen pozitiv?

Din punctul de vedere al încălcării de către România a alianţei militare în care se afla, desigur că nu. Onoarea militară îi cerea să lupte până la capăt alături de aliaţi.

 Dar onoarea militară este secundară – ba chiar, este de-a dreptul anulată – faţă de posibilitatea de scurta războiul, de a salva vieţile atâtor oameni, de a scuti de distrugeri şi suferinţe pământul strămoşesc, în primul rând, şi nu numai. Onoarea militară este un criteriu de castă militară. Acest criteriu a fost transferat, de către şi în mentalitatea dominantă, şi ţării ca atare, din moment ce ţara este aceea care luptă, asemenea unui ostaş: dar acest criteriu a fost transferat abuziv, căci esenţial la o ţară care luptă este nu ca, pur şi simplu, să asculte ordinele (să nu iasă din alianţă etc.), ci să asigure cel mai mare bine al locuitorilor săi cu cea mai mică vătămare a altor ţări. Mai clar, o ţară care luptă în războaie nedrepte – de cotropire, de exemplu – nu are nici un drept ad bellum. De aceea, a opri un asemenea război este mereu justificat şi necesar.

A fi predictibil în alianţa militară poate face parte, la rigoare, din jus in bello. Partenerii trebuie să se bazeze pe tine, aşa cum şi tu te bazezi pe ei. Dar pentru ce acest parteneriat, cu ce scop este el constituit? Astfel încât, judecarea comportamentului în şi faţă de un război ar trebui să ia în seamă nu doar onoarea îngustă a grupului, sau onoarea „tehnică”, ci onoarea politică, viaţa şi siguranţa oamenilor nevinovaţi din şi din afara ţării şi care sunt antrenaţi în războaie ca urmare a socotelilor celor mari.

Mareşalul Antonescu a ordonat „Treceţi Prutul” – iar regele de atunci al ţării nu a considerat deloc acest ordin ca fiind cel puţin problematic – nu numai din motive de onoare militară, ci din profunde şi sincere motive ideologice. El era convins şi că: [1] Axa, învingând fulgerător URSS, aliaţii, deci şi România, vor beneficia de prăzi grase; şi că [2] URSS chiar trebuia distrusă deoarece era comunistă şi reprezenta un model atractiv pentru populaţiile proletare din restul ţărilor. Motivul  [1] arată că, în ultimă instanţă, onoarea militară nu ar trebui să ne emoţioneze: căci această onoare este pusă în slujba vulgarei acaparări a bunurilor şi existenţelor altora. Motivul [2] nu este sustenabil din punct de vedere moral: căci, lăsând la o parte – dar chiar lăsând? Unde este onoarea militară a Germaniei naziste? – că URSS a fost atacată de către ţara cu care semnase cu 2 ani în urmă un tratat de neagresiune, nu se combate o ţară pentru că este organizată altfel decât ţara ta. Nici măcar pentru că acea organizare este atractivă şi pentru unii cetăţeni din ţara ta. Ce poţi face, este să semnezi tratate de neagresiune, să ataci numai când ai fost atacat şi, în acelaşi timp, să organizezi în aşa fel viaţa din propria ţară încât atractivitatea modelului concurent să dispară.

Participarea României la agresiunea împotriva URSS nu a fost justă. Ea a avut loc, desigur, datorită conjuncturii istorice cunoscute. Dar nu este logic să legitimăm cu această conjunctură justeţea războiului ca atare.

Astăzi ar trebui să ne doară pe toţi sufletul şi să ne cerem cu toţii iertare pentru întorsăturile urâte ale istoriei şi care au dus la morţi şi suferinţe ale oamenilor nevinovaţi. În nici un caz aceste morţi şi suferinţe nu mai pot fi nici trecute cu vederea şi nici socotite a fi „collateral damages” ale unei „raţiuni superioare” iscate, însă, mereu din lăcomia, cruzimea, nepăsarea şi iraţionalitatea celor puternici. De aceea, a justifica războiul de agresiune a URSS, a socoti oamenii nevinovaţi de acolo care lucrau şi învăţau pentru a-şi înfrumuseţa viaţa drept „duşmani” este doar un semn de gândire învechită: un semn trist.

În sine, întoarcerea armelor nu demonstrează nici moralitatea fostului rege – căci numai despre el este vorba aici; celelalte forţe politice care au iniţiat întoarcerea armelor au avut o doză mai mare sau mai mică de moralitate – şi nici moralitatea faptului ca atare. Nu numai datorită celor spuse mai sus, ci şi datorită momentului în care s-a realizat. Comuniştii români, da, puţinii comunişti români, dar şi cetăţeni neînregimentaţi politic susţinuseră de la începutul războiului, şi oricum de când s-a trecut Prutul, că războiul trebuia încetat. Dar era speranţa câştigării sale, nu? De aceea, a întoarce armele când adversarul a devenit învingător şi, pur şi simplu, ca să scapi mai ieftin este imoral.

O apropiere interesantă se poate face cu poziţia americanilor de rând faţă de războiul din Vietnam. Doar o mică parte a lor a fost de la început împotriva războiului. Doar o dată cu întoarcerea numeroaselor coşciuge şi a mutilaţilor a apărut şi în conştiinţa „Americii profunde” că războiului trebuie să i se pună capăt. Aceasta este o morală primitivă, a experienţei. Or, morala umană superioară este aceea a preîntâmpinării fenomenelor inumane: nu trebuie neapărat să trăieşti răul pentru a-l înţelege şi a-l ocoli.

Da, ieşirea României din Axă a fost un fenomen pozitiv, care a adus o imensă uşurare şi speranţă şi celor a căror viaţă era ameninţată de rasism şi milioanelor de români. Chiar criteriile particulare, cum este cel de castă militară, trebuie puse faţă în faţă cu urmările lor. Şi atunci apare mai clară distincţia dintre o morală abstractă a limitei de castă şi morala umană. Dar, nu trebuie să uităm, nici un personaj politic vocal din România post 1989 nu a dorit să ducă până la capăt analiza acestor lucruri. Tocmai prin escamotarea lor, ei sunt cei care au pus asupra minţii românilor povara unei istorii neelucidate.

Morala învingătorilor?

Dacă Axa ar fi izbândit, protagoniştii săi ar fi fost eroi. Ca urmare, curge raţionamentul unora, acuzarea lor de către învingătorii din cel de-al Doilea Război Mondial, nu ar fi cu nimic mai morală decât punctul de vedere al învinşilor.

În sens îngust, strict tehnic sau formal – adică luând în seamă numai confruntarea abstractă dintre două forţe –, da, este adevărat. Lăsând chiar la o parte aici socotelile Occidentului înainte de a se alia cu URSS (vezi acceptarea Anschluss-ului şi a München-ului, a invadării Cehoslovaciei)[7] şi alianţa „contra naturii” dintre ţări cu valori legitimatoare opuse[8], deciziile instituţiilor cu privire la justeţea obiectivelor politice legate de război şi imaginarul colectiv despre această justeţe reflectă, înainte de toate, raporturile dintre forţe. Aceasta este şi cauza ipocriziei pe care au sesizat-o mulţi, de-a lungul vremurilor, la judecăţile învingătorilor.

Dar dacă luăm în seamă obiectivele concrete – şi, mai concret, consecinţele acestor obiective asupra vieţii oamenilor – atunci, cu toate elementele de ipocrizie din supralicitarea naraţiunilor legitimatoare, nu putem să punem semnul de echivalenţă între Axă şi alianţa antifascistă. Cu tot caracterul său trecător şi cu toată originea sa dihotomică, această alianţă fusese menită să îndeplinească obiectivul cel mai urgent de atunci: cel de a readuce (cel puţin) regimurile democratice în care drepturile minimale şi drepturile politice ale cetăţenilor se puteau îndeplini. Victoria în numele acestor drepturi era, astfel, fundamental superioară victoriei forţelor opuse democraţiei.

Deci, din punct de vedere moral, nu este echivalentă impunerea justiţiei de către nazism şi impunerea justiţiei de către forţele democratice. Chiar dacă aceste forţe democratice nu au fost consecvente nici înainte şi nici după 9 mai 1945 şi chiar dacă ele nu au fost niciodată consensuale.

De aceea, învinuirea celor vinovaţi de agresiunea împotriva URSS ca şi de genocid nu a fost defel rezultatul farsei istoriei şi al simplei întâmplări în care aceşti vinovaţi au ajuns pe scut. Trebuie să fim, fireşte, la fel de conştienţi şi de vigilenţi faţă de ipocriziile politice şi morale din comportamentele politice ca şi faţă de criteriile judecăţilor. Dar tocmai din acest motiv nu putem să ignorăm criteriul minim de judecare a faptelor: că regimul nazist – şi cel subordonat lui prin alianţă – a reprezentat un pericol existenţial pentru civilizaţia umană.

Ca urmare, şi din punct de vedere politic şi din punct de vedere moral, întoarcerea armelor a fost un fenomen pozitiv. Care nu trebuie, însă, nicidecum judecat în termeni absoluţi. De fapt, numai ideologii judecă astfel în discursurile lor. Oamenii obişnuiţi se referă mereu la aspecte morale sau, cum este cazul fostului monarh, la interese dublate de idiosincrasii tradiţionale: de exemplu, el s-a alăturat – ca singurul lucru pe care-l putea face, inclusiv din motive psihologice şi de conservare a poziţiei – celor care au forţat ieşirea României din alianţa agresoare, cel puţin în al 12-lea ceas; dar, cu toate decoraţiile primite, el a iterat că forţele alături de care decisese ieşirea României din războiul de agresiune, comuniştii dinăutru şi din afară, l-au constrâns să abdice (aşadar, în subtext, că ei şi toată filosofia lor politică îi sunt străine şi nu deosebit de agreabile).

Abdicarea

În documentele din decembrie 1947, abdicarea apare, într-adevăr, drept un act patriotic. De ce ar fi fost astfel? Deoarece „s-a făcut prin bună învoială…fără zguduiri, cum poate inamicii noştri ar fi dorit. Ca să utilizeze o expresie a reginei-mame, poporul a făcut azi un divorţ şi decent, şi elegant de monarhie”[9]. Autorul cărţii citate aici şi foarte scrupulos documentate şi puse pe un făgaş ne-partizan descrie că abdicarea, evident nedorită de către rege, a avut loc mai ales în urma unor asigurări de înzestrare materială substanţială: datorită incongruenţei dintre monarhul ce întreprinsese şi „greva regală” şi cursul politic popular, îndepărtarea formei de guvernământ monarhice ar fi avut oricum loc, dar cu eventuale încordări politice şi, oricum, cu un bonus material mai puţin însemnat.

Încordările ar fi putut oare deveni chiar un război civil? Este foarte puţin probabil. Toată lumea ştia că România se afla în sfera de influenţă a URSS. Dar, cu toată educaţia tradiţionalistă a populaţiei, atmosfera generală din ţară nu ar fi fost atât de favorabilă monarhiei încât să susţină o mişcare de masă anti-republicană. Ne aflam în 1947: oare situaţia de dinainte de război, cu majoritatea populaţiei analfabetă şi trăind la nivelul unei civilizaţii agricole nu prea avansate, ar fi fost de aşa natură încât să o entuziasmeze împotriva unei speranţe de modernizare  care nu era atunci prin nimic ştirbită? În plus, să nu uităm că în Italia referendumul de la 2 iunie 1946 privind „monarhie sau republică” – şi în care femeile au putut vota pentru prima dată – a dat câştig de cauză republicii. Să nu uităm de sentimentele antimonarhice puternice din Grecia şi nici de referendumul din Iugoslavia pentru Iosif Broz Tito şi de detronarea regelui[10] de către Adunarea constituantă încă în 1945; nici de lovitura de stat a Frontului Patriei împotriva guvernului monarhic bulgar (Boris al III-lea decedase natural în 1943, iar lupta de partizani anti-nazistă câştigase teren) din septembrie 1944. Influenţa acestor evenimente externe ar fi fost, însă, neglijabilă în faţa unui puternic spirit pro-monarhic intern. Dar exista acesta, oare, dincolo de categoriile sociale avute şi de o parte a studenţilor?

De aceea, relatările participanţilor direcţi la abdicare sunt contradictorii în ceea ce priveşte ameninţarea că dacă regele nu abdica ar fi fost executaţi o mie de studenţi monarhişti: Mihai de Hohenzollern, în amintirile sale din 1995, a vorbit despre această ameninţare, alt participant – nu, altul a vorbit şi de ameninţarea publicării unui dosar compromiţător[11].

De asemenea, este neverosimilă ipoteza că regele însuşi ar fi fost omorât în cazul în care ar fi refuzat să abdice. La ce i-ar fi trebuit noii puteri, ca şi susţinătorilor ei, să adeverească ea însăşi că este malefică şi să întărească ideea monarhiei, făcându-l martir pe rege?

Dar divorţul elegant părea cea mai bună soluţie ambelor părţi. De aceea, ideea că dacă regele nu ar fi abdicat, România ar fi ieşit din sfera de influenţă sovietică este greu de susţinut. Problema nu mi se pare, însă, că dl. Traian Băsescu o susţine, ci că Mihai de Hohenzollern o susţine, chiar dacă implicit: „a fost constrâns, dacă nu ar fi fost constrâns România ar fi rămas monarhie”. Dar cum ar fi contribuit monarhia – dacă, prin absurd, ar fi fost lăsată – la modernizarea specifică, adică direcţionată stalinist? Ar fi existat, oare, relaţii amiabile între intenţiile şi filosofiile politice opuse ale monarhiei şi ale regimului politic susţinător al şi bazat pe o altă structură socială?

Prima Restauraţie

După cum se ştie, Restauraţia este un fenomen istoric complex, care nu presupune numai reînscăunarea instituţiei monarhice. Dar noi aici discutăm doar despre această latură a Restauraţiei care a avut loc după revoluţiile burgheze.

De ce oare a avut loc restauraţia monarhiilor, din moment ce şi revoluţiile burgheze şi vântul modernizării erau republicane? Nu în primul rând pentru a se impune diferite fracţiuni ale burgheziei învingătoare în luptă cu altele, din alt loc social şi eventual cu alţi aliaţi. Ci pentru a semnala maselor de „oameni din popor” sfârşitul oricărei iluzii despre posibilitatea de lărgire a „libertăţii, egalităţii, fraternităţii” dincolo de ceea ce permiteau conducătorii. Pentru a semnala că, dincolo de şi cu toate elementele de discontinuitate între ancien régime şi capitalismul victorios, exista pe mai departe continuitatea dominaţiei de clasă. Monarhia simboliza, prin caracterul său ereditar, deci nedislocabil, tocmai această continuitate. Monarhia nu mai era absolută, ci constituţională. Nu mai avea nici putere legislativă, preluată de parlament, nici executivă, a guvernului, şi nici judecătorească. Şi atunci rostul său, pompos redat prin fraze despre simbolul unităţii naţiunii, era cel de avertisment politic al continuităţii dominaţiei de clasă: cel de garant şi „apărător” al acestei dominaţii. Aşa se explică, de pildă, denumirea, de către istoriografia britanică oficială, a restauraţiei din 1688 drept „revoluţia glorioasă”.

A doua Restauraţie

Peste 150 de ani, în Spania anului 1975, a avut loc o repetare a fenomenului de mai sus, dar în alte condiţii istorice. În 1931, regimul autoritar al lui Miguel Primo de Rivera generase revolte şi alegeri în care candidaţii republicani au câştigat majoritatea voturilor. Ca urmare, regele Alfonso al XIII-lea a părăsit ţara, permiţând o instaurare constituţională a ceea ce s-a numit Cea de a doua republică. La alegerile din 1936, Frontul Popular, înainte de toate republican, a câştigat majoritatea locurilor din parlament. Iar războiul civil care a urmat loviturii de stat militare a lui Franco a fost câştigat de falangişti.

Până la moartea lui Franco, Spania a fost o dictatură condusă de general. Deja în 1969 îl desemnase pe regele Juan Carlos drept succesor  al său – iar acest act ilustrează foarte bine semnificaţia politică a Restauraţiei. Dar ce ar fi oprit stânga spaniolă, şi în primul rând comuniştii conduşi de Santiago Carillo, nu să provoace tulburări sau un nou război civil, ci pur şi simplu să propună republicanismul drept valoare comună a întregii stângi spaniole în alegeri? Ar fi fost posibilă o „A treia republică”. Dar, sub pretextul „păcii sociale” – de fapt, al unei reconcilieri imposibile între părţile din războiul civil, în lipsa evidenţierii clare a vinilor (deci a alternativelor viitoare) –, linia lui Carillo a mers de la stalinismul iniţial la unul de-a-ndoaselea, la absolutizarea schemei social-democrate (nu ne interesează aici îndepărtarea de PCUS). Sigur că în anii 70 această schemă părea potrivită societăţilor occidentale beneficiare ale welfare state şi ale democraţiei. Dar, nu doar că această gândire era îngustă, „într-o ţară”, incapabilă să pătrundă logica economiei capitaliste, dar ea a fost dovada unei slăbiciuni de neconceput în faţa unui obiectiv minimal al stângii, republicanismul.

A doua Restauraţie este importantă nu atât pentru a vedea că şi regimuri autoritare moderne pot iniţia restauraţii, ci mai ales pentru a sesiza că şi „stânga” poate fi un vector al lor.

A treia Restauraţie?

Un al treilea moment al acestui fenomen reacţionar, la propriu şi la figurat, a fost prefigurat de unii drept alternativă pentru statele ieşite din „socialismul real”. Dacă populaţia ar fi vrut mai multă „democraţie şi demnitate” (să ne amintim, o lozincă a lui Decembrie 1989) decât se avea în vedere să i se dea, s-ar fi putut deturna entuziasmul lor şi cu lozinca salvării de către monarhie, nu? De ce să nu se confişte protestul real împotriva nomenclaturiştilor de către fluturarea acestei instituţii, necunoscută deci plină de promisiuni că ar fi ceva cu totul opus arbitrarului birocratic activisto-securist? Oare aţi uitat că pe clădirea Arhitecturii din momentul Piaţa Universităţii era scris mare: Monarhia salvează România?

Nu este locul rememorării tendinţelor pro-monarhiste manifestate de aproape 22 de ani. Ele au avut loc cu ajutorul tuturor acelora care au împins înainte figura fostului monarh – ce cauţiona modernizarea „Casei regale” prin numirea drept succesor a Margaretei şi a „prinţului consort” – pentru a-şi garanta, o dată mai temeinic, avuţiile acaparate din spolierea bunului public şi a banilor publici. Nu numai figurile bătrâne din „vechile familii bune” sunt legate de Restauraţie. Ci şi personaje din noua protipendadă şi care sunt disperate că îşi pierd şi credibilitatea şi, deci, posibilitatea de ascensiune liniştită pe mai departe. Nu este semnificativ că adâncirea crizei politice  – mai mult sau mai puţin provocată – este însoţită de nostalgii monarhiste şi de republicanisme impotente şi nesincere, deci? Oare nu există deloc ideea că „oamenii vor fi temperaţi în faţa gravelor probleme dacă vor avea în faţă stâlpul de stabilitate care este monarhia”?

Monarhia salvează România?

Argumentele prezumţiei afirmative de mai sus  sunt: 1) criza clasei politice lasă un vid de încredere ce nu poate fi umplut decât de monarh, 2) înfăţişarea coruptă a acestei clase, mizeriile electoraliste ar fi, toate, anulate o dată cu venirea monarhiei, 3) chiar problemele economice ar dispărea, 4) prestigiul internaţional al României ar creşte datorită prestigiului monarhului.

Să le luăm pe rând, dar în altă ordine.

  • Monarhia nu ar anula – căci nu a făcut-o nici în perioada interbelică, plină de „scandaluri” de corupţie – nici luptele electorale şi nici corupţia: deoarece partidele, competiţia politică sunt ceea ce generează şi se manifestă în modul de mai sus;
  • Dimpotrivă, acestea ar putea creşte tocmai pentru că cercul din jurul monarhului, aşa-numita camarilă regală, ar fi un factor de putere în plus şi ar mări „pertractările” şi obscurizarea intereselor şi deciziilor; camarila nu este ereditară, sau nu în mod absolut, dar neclintirea monarhiei înseamnă că funcţia sa de garant al stabilităţii dominaţiei ar duce la o aservire suplimentară a populaţiei prin „renta regală” pe care toate forţele politice ar vota-o mereu mai abundentă, indiferent de crize şi alte mofturi pe care îndrăznesc să le amintească nişte idealişti ai democraţiei – aşa cum s-a întâmplat şi în timpul crizei din 29-33;
  • Nici o formă de guvernământ, deci nici monarhia nici republica, nu garantează creşterea economică şi dezvoltarea. Acestea sunt determinate de alte fenomene: de locul ţării în relaţiile economice internaţionale, de raporturile economice internaţionale (de ciclicitatea economică, de nivelul revoluţiei industriale mondiale, de integrarea economică mondială, de nivelul concurenţei economice pe plan mondial). Dar şi de strategia politică iniţiată şi preferată de clasa politică dintr-o ţară. Această strategie este, desigur, legată de strategiile internaţionale, dar contează şi alegerea internă. Ei bine, dacă lucrurile merg cum le vedem, şi dacă monarhul înlocuieşte doar preşedintele, nu şi lupta pentru ciolan a politicienilor şi a celor legaţi de ei, ce ar aduce bun monarhia decât mărirea numărului de aspiranţi (cel puţin prin camarilă, dacă nu şi prin „sfintele” pretenţii ale „Casei regale”) la ciolan?
  •   Dar un argument esenţial al republicanismului este contradicţia de nerezolvat dintre regimul politic democratic – în care alegerile sunt cele care certifică reprezentanţii, de la primarii şi consilierii din comune la parlamentari şi preşedinte – şi, pe de altă parte, forma de guvernământ monarhică. Desigur că această formă a rămas din perioada premodernă – când regele era „unsul lui Dumnezeu”, adică avea legitimitate dată de divinitate, şi nu de popor, singura legitimitate  modernă – dar cum de nu ne gândim cât de caraghios este să alegem primarii etc. şi să ne oprim în faţa nivelului superior? Şi pe care nici nu-l putem judeca deoarece este legitimat de către ceva exterior nouă. Nu este oare ideea restauraţiei monarhice astăzi, în 2011, o aiureală imposibil de justificat în mod logic?
  • Monarhia este doar un vector al accentuării manipulării şi limitării raţionalităţii sociale a oamenilor. Funcţia politică a acestei accentuări este clară. Dar atunci propunerile de monarhie venite de la persoane ce se consideră „telectuali subţiri” nu sunt oare exemple de opinie întâmplătoare, de dorinţe, şi nu de cunoaştere prin failibilizare ?

Glasurile care au clamat, după întrebările dlui Traian Băsescu – unele, cum am văzut, greşite, dar altele pline de miez – „victoria morală a Regelui Mihai”, „creşterea simpatiilor monarhiste”,  contrapunerea preşedintelui Rău la regele Bun, s-au înscris în rumoarea politică născătoare de sugestii. Dar până unde merge raţionamentul din aceste glasuri? Ce fel de Românie vrea să salveze monarhia?

Note

 __________________

[2] Reacţie la atacul împotriva Regelui Mihai, 24 iunie 2011, http://ioniliescu.wordpress.com/

[4] Reacţie la atacul împotriva Regelui Mihai, 24 iunie 2011, http://ioniliescu.wordpress.com/

[7] Gremania nazistă nu a fost mult timp oprită de către ţările democratice; dimpotrivă, ea a fost socotită drept instrumentul adecvat de luptă împotriva U.R.S.S. Opoziţia antifascistă a ţărilor occidentale puternice a avut loc abia după ce Hitler s-a dovedit a fi un pericol imediat, mai mare pentru aceste ţări, deci abia după ce acceptarea de către aceste ţări a acaparării de către Germania nazistă a Ţărilor din Europa Centrală s-a dovedit insuficientă pentru a fi socotite de către Hitler  drept aliate („neutre” sau „tacite”). Mai mult, participarea semnificativă la războiul antifascist a acestor ţări democratice a avut loc abia după evidenţierea puterii militare a U.R.S.S.; aliaţii occidentali au nutrit convingerea că, dacă ar fi apărut că U.R.S.S. singur ar fi învins Germania nazistă, prestigiul ideilor socialiste ar fi fost devastator pentru capitalismul mondial.

[8] Th. Mann, Cum am scris Doctor Faustus. Romanul unui roman (1949), în Doctor Faustus. Cum am scris Doctor Faustus. Romanul unui roman, Bucureşti, ELU, 1966, pp. 674, 724, a resimţit mentalitatea dominantă latentă opusă alianţei cu URSS: „În fond, a învinge Germania în alianţă cu Rusia, nu era oare o <un-American activity> şi…regretele că Germania fusese înfrântă cu ajutorul Rusiei şi nu Rusia cu ajutorul Germaniei căpătaseră intensitatea unei furii”.

[9] Dr. Petru Groza, citat în Dorin-Liviu Bîtfoi, Petru Groza, ultimul burghez. O biografie, Bucureşti, Compania, 2004, p. 399.

[10] Regele Petru al II-lea al Iugoslaviei, aflat încă în exil la data detronării, a refuzat totuşi să abdice.

[11] Dorin-Liviu Bîtfoi, op. cit., pp. 397, 398.

 

Comentariile sunt închise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.