Hagiografia unei himere: Piața Universității

TEMA: Piaţa Universităţii ’90

I. Eroi uitați

Eram în tramvai, într-o zi întîmplătoare din mai 2011. A urcat în spate Lorin Fortuna, și s-a așezat. Era singur, era lume puțină în tramvai. În fața mea, un băiet de vreo 18 ani, s-a întors să se uite.

– E Lorin Fortuna, i-am spus. Ridică-te, du-te și strînge-i mîna, și zi mulțumesc.

– Cine ? zice tînărul cocalar.

– Lorin Fortuna, care a făcut Revoluția din Timișoara. Care a fost pe balconul Operei în decembrie. Datorită lui și celorlalți e democrație.

– Nu știu și nu-mi pasă, a zis el, liniștit. Luna ce vine plec afară, definitiv.

Există, deci, o generație pentru care Revoluția nu mai înseamnă nimic. La Timișoara, 19 decembrie 1989 nu mai înseamnă nimic pentru cei născuți de atunci încoace. Piața Operei nu mai înseamnă nimic. Lorin Fortuna nu mai înseamnă nimic. Revoluția nu mai înseamnă nimic. Ceea ce atunci fusese mai mult decît curaj, ceea ce a răsturnat un regim politic, a fost uitat. Oamenii Revoluției au diplome, au medalii, participă la simpozioane, sînt invitați la emisiuni TV și sînt scriși în cărțile de istorie.  Omul de pe stradă, în schimb, îi ignoră.

Am simțit asta ca pe o înfrîngere personală.  Cel care făcea parte din hagiografiile mele era, pentru tînărul șmecher de 18 ani, nimic.

II. Hagiografia de carton poleit

Sînt vreo douăzeci de ani de la Piața Universității. Încet, încet, se constituie o hagiografie în jurul protestului din Piața Universității, 22 aprilie -13 iunie 1990.

Ce înseamnă Piața Universității ? Avuseseră loc alegeri. Un grup mic, dar organizat, le-a considerat ilegitime.  E cunoscut, în psihologia socială și psihologia cognitivă, că grupurile mici și coerente intră foarte ușor într-un fenomen numit groupthink, auto-hipnoză colectivă, și iau propriile lor intenții și dorințe drept dorință a tuturor.  Grupurile mici, organizate și gureșe sînt mai puternice decît marile mase mute și amorfe. ( Hirschman, Exit, Voice, and Loyalty; Robert Michels, legea de fier a oligarhiei ; Gustave Le Bon etc.).

1)      Cum anume a intrat grupul într-un tunel cognitiv ?

Uniformitatea grupului (în majoritate studenți) izolarea spațială (Piața Universității, un loc bine delimitat)  uniformitatea ideologică (teama de o nouă instalare a comunismului la putere) și lipsa de informație din afară (teama că mass-media sînt toate în mîinile puterii, și populația nu e informată) –  toate acestea au dus la o isterie colectivă soft.  Lipsa unui grup conducător real, și a unor revendicări precise e o altă trăsătură a gîndirii de grup. Factorul declanșator a fost neverosimila (pentru participanți) înfrîngere în alegeri a partidului țărănesc.  Al doilea factor a fost stereotiparea adversarului (comuniști, securiști, totalitariști) și transformarea conflictului în ‘care a dus la iluzia unanimității, care a dus la iluzia invulnerabilității.  Teama irațională colectivă a fost descrisă în Frica în Occident a lui Jean Delumeau, despre fricile colective ale Evului Mediu – de străini, de molimi, de vrăjitoare.  Teama de neo-comunism (sau totalitarism) era irațională : comunismul se prăbușise în toate țările est-europene. Cu excepția Bielorusiei, se instauraseră regimuri parlamentare democratice peste tot.

S-a creat un efect de bandwagon, un efect de turmă. In-group- ul erau studenți universitari, articulați,  instruiți, și care vedeau out-group-ul – lumea din afară – ca pe o masă amorfă, lașă, manipulabilă, care vota greșit.  Inteligența grupului a devenit obiect de narcisism. Avuseseră loc alegeri în martie 1990, FSN luase două treimi din locuri, opoziția era sfărîmată în mai bine de 25 de partide mărunte.  Alegerile nu puteau să fie legitime, devreme ce nu cîștigase cine trebuia.

Isterii asemănătoare au mai avut loc – una, în iunie 2011, în Germania, o teamă de contaminare cu Escherichia coli toxică, isterie care a blocat comerțul cu legume în Germania și  Spania.

2)      Cum s-a putut menține grupul din Piața Universității atît timp ?

În aprilie 1990, vidul de putere consta, mai ales, într-un vid de legitimitate. Ion Iliescu nu putea folosi contra manifestanților nici poliția, nici armata. Ambele se de-legitimaseră în decembrie 1989, cînd apăraseră dictatura. Nici armata, nici poliția nu mai erau gata să aresteze civili, să bruscheze civili, să ucidă civili. Pe de altă parte, Ion Iliescu nu vroia să re-itereze măsurile arbitrare, totalitare, ale fostului dictator. Era o situație perfectă de damned if you do, damned if you don’t. Mișcarea a continuat datorită acestei imposibilități de acțiune.

III. Mișcarea din Piața Universității și funcția ei exutorie

Piața Universității a avut, ulterior, o funcție exutorie pentru incapacitatea opoziției (PAC, PNȚCD, PL) de a menține o minimă unitate.  Istoria Convenției Democrate e marcată de sciziuni, partide care sînt excluse din alianță și partide care părăsesc înadins alianța.

După înfrîngerea mișcării, în iunie 1990, prin mineriadă, Piața Universității a devenit o istorie a martiriului intelectualilor rafinați și democrați, sub răngile minerilor abrutizați, turmă manipulabilă și oarbă.  Ca o gravă, sumbră, funestă ironie a sorții, ei au distrus colecțiile geologice ale Universității din București,  din al căror studiu geologii le asigurau minerilor munca și siguranța zilnică.

Emil Constantinescu s-a răzbunat închizînd mine. Am văzut cu ochii mei vitrinele sparte și vandalizate la Facultatea de Geologie a Universității din București ; am văzut apoi căminele de nefamiliști din Valea Jiului, vandalizate și golite de minerii disponibilizați de guvernele CD.

În 1996,  Convenția Democratică ia puterea. În 2000 o pierde, minată de disensiuni interne, de trădări, de bătăi pe posturi tot mai neînsemnate și pe mize mereu mai nesemnificative.  Intelectualii fuseseră, în România, întotdeauna separați de muncitori, clasă creată, din aproape nimic, de regimul comunist. Țărăniștii, stafidiți, zaharisiți, osificați,  anchilozați de patruzeci de ani de imobilitate anonimă,  luaseră puterea politică atunci cînd își pierduseră tonusul fizic.  Țărăniștii erau o gerontocrație care nu uitase nimic și nu învățase nimic.  În 2000, Convenția Democrată se dizolva prin implozie, iar PNȚCD își muta mobilele și ghivecele cu begonii de la Palatul Victoria, din București, într-o garsonieră din Baia Mare. Cei aproape o sută de membri ai partidului se vor diviza în trei facțiuni,  de mai bine de treizeci de membri fiecare ; fiecare facțiune revendică numele, sigla, și istoria partidului.

Adevărata înfrîngere a Pieței Universității are loc în 2000, cînd Ion Iliescu și Corneliu Vadim Tudor adună 58 % din totalul voturilor. Convenția Democrată cîștigase alegerile din 1996 cu 30 %. PDSR avea să le cîștige, în 2000, cu 37 %.  În decembrie 1997, ministrul Transporturilor, Traian Băsescu, dă un interviu în care îl critică pe primul ministru. Interviul duce la demisia ministrului Traian Băsescu și pecetluiește destrămarea șubredei alianțe PD – PNȚCD. În decembrie 1997, Traian Băsescu sabordează alianța ; în decembrie 2004, el o întruchipează. Ziaristul care i-a luat interviul a fost răsplătit cu improbabilul post de șef al Serviciului Român de Informații Externe.

Bilanțul CD e unul nefavorabil. Între 1996 și 1999, PIB-ul per capita scade cu 33 %. PIB-ul total scade în toată perioada guvernării CD, și nu crește. Salariul mediu net scade cu 15 % față de perioada precedentă. Numărul de persoane angajate scade de la 5,9 milioane la 4,6 milioane, o scădere de 25 %. Practic, sub guvernarea CD, un angajat din patru e pensionat sau disponibilizat. Sînt 1,3 milioane disponibilizați, din care jumătate sînt pensionați, jumătate devin șomeri.  Noua guvernare nu reușește să creeze locuri de muncă, nici măcar să oprească scăderea numărului de locuri de muncă. 34 % din populația activă sînt ocupați în industrie în 1996 , și abia 27 % în 2000. (O scădere de 7 procente) Crește procentual populația ocupată în agricultură, de la 35 % la 41 % procente – o creștere de 6 procente. Practic, foștii muncitori, disponibilizați, se întorc la țară, la o agricultură de subzistență, o formă de șomaj mascat. Foștii navetiști se întorc în agricultură. Rata sărăciei absolute crește de la 20 la 35 %. Crește infracționalitatea, și crește gradul de anomie ( sensu Merton) din societate.  Acestea au fost consecințele Pieței Universității.

IV. Transformarea istoriei în hagiografie

Hagiografii improvizați de după 1996 au încercat să prezinte manifestațiile din Piața Universității ca o luptă împotriva comunismului sau a totalitarismului. Odată ajunși la putere, manifestanții din Piața Universității au tăcut. Opinia publică aștepta procese reale împotriva vinovaților pentru morții Revoluției ; ele n-au avut loc. Articolul 8 din Proclamația de la Timișoara n-a fost transpus în legi (nici nu era constituțional). Demascarea foștilor colaboratori ai Securității a fost amînată și diluată.  Practic, șase ani de răcnete anti-comuniste se fîsîie odată ce anticomuniștii ajung la putere.  Agenda lustrației e uitată.

Hagiografii Pieței Universității uită că, paradoxal,  învinșii din iunie 1990 cîștigă alegerile în 1996 și le pierd (definitiv) în 2000. În 2010, foștii țărăniști fac o improbabilă alianță cu PSD, foștii dușmani, împotriva PDL, foști aliați.  Aceasta este durata lungă a Pieței Universității.

”Mai bine mort decît comunist” se scanda în 1990.  ”Mai bine mort decît comunist” este, din punctul de vedere al teoriei argumentației,  un flatus vocis, nu înseamnă nimic.  În 2010, Institutul de Cercetare a Crimelor Comunismului a făcut un sondaj (slăbuț de tot, de altfel) privitor la percepția comunismului în populație.  Răspunsurile populației dovedeau o mare, copleșitoare nepăsare a populației față de perioada comunistă.  Personal, ați avut de suferit sub comunism ? Nu cine știe ce. E importantă o lege a lustrației ? Nu. De ce ați suferit sub comunism ? De sărăcie, ca și acuma.  Comunismul este mai mult uitat decît iertat de către români. Perioada totalitară a devenit irelevantă. Comanditarii studiului au fost surprinși, dar n-au încercat să ascundă sub preș rezultatele.

Românilor nu le mai pasă de trecut,  au tendința să vadă anii comunismului mai roz decît e cazul din cauza crizei actuale (2010-2011) și, în general, vor ca statul să aibă un rol mai important în viața lor  și să le dea locuri de muncă (sînt mai puțin liberali decît cred cei de la ICCMER). Un român din patru crede că ”Ceaușescu a făcut bine României”, și un procent imens de 13 % spun că nu știu și nu le pasă dacă a făcut bine, rău, și rău și bine, nici rău nici bine… Bătrînii peste 60 de ani (cei care realmente ar fi trebuit întrebați ; tinerii sub 20 de ani nici n-au trăit pe atunci, iar cei sub 30 de ani erau copii) –  o treime din bătrînii de peste 60 % de ani au amintiri pozitive despre comunism.  (Aici intervine distorsiunea cognitivă că trecutul totdeauna e văzut mai roz decît e cazul, dar nu noi am făcut sondajul, nu noi am ponderat răspunsurile – [naughty grin]) . 15 procente cred că, în manualele de istorie, Ceaușescu ar trebui amintit ca unul care a făcut rău României, 25 % cred că ar trebui pomenit de bine, în vreme ce un imens 47 % spun că ar trebui pomenit ca cineva care a făcut și bine și rău.  47 % din români n-au, de fapt, nici o părere despre bilanțul comunismului. 8 % din cei peste 60 de ani declară a fi avut de suferit de pe urma comunismului.  Pentru jumătate din populație, accesul la dosarele Securității e irelevant. Abia 27 % cred că comunismul a fost o idee proastă.  După 31 %, regimul comunist nu a fost un regim nelegitim. 42 % din cei peste 60 de ani, care au și trăit atunci,  afirmă că regimul n-a fost un regim nelegitim, iar 45 % din cei sub cei 20 de ani au decența să spună că habar n-au dacă a fost legitim sau nu.  A fost comunismul un regim criminal ? 41 % spun că nu, – 60 % din cei peste 60 de ani spun că nu, 37 % din tinerii sub 20 de ani spun că nu știu.  Era mai rău înainte ?  60 % din bătrîni cred că era mai bine, dar ei nu sînt decît laudatores temporis acti. Bineînțeles că le fuses mai bine, că fuseseră tineri ! Răspunsul lor e irelevant, e un răspuns la o altă întrebare. E în schimb ireal că tinerii sub 20 de ani își dau și ei cu părerea – 39 % spun că trebuie să fi fost mai bine, iar abia 19 % cred că fusese mai rău.

Abia 23 % din total cred că înainte de 1989  a fost mai rău ca în 2010.

V. Comunismul irelevant

Institutul pentru Cercetarea Crimelor Comunismului, o extensie cu birouri, secretare, șoferi și salarii imense a Pieței Universității, a vrut să afle ce crede poporul român despre comunism : nu mare lucru.  Opt la sută nici nu mai știu cine a fost Gheorghiu-Dej.  Institutul a descoperit că românilor nu le mai pasă de comunism.

Sîntem în 2010.  Cinci ani cu PNȚCD la putere,  zeci de statui ale lui Corneliu Coposu,  sute de ore de emisiune cu Memorialul durerii, publicarea a zeci de cărți de memorii (pușcărie, canal, exil)  – toate adevărate, autentice și exacte, n-au reușit să schimbe părerea opiniei publice despre comunism.  Își aduc aminte bătrînii despre colectivizare, cote, exproprieri, deportarea în Bărăgan ? Da’ de unde ! 60 % din ei își aduc aminte că erau tineri, se îndrăgostiseră, se mîrleau pe unde apucau, lucrau la uzină și se îmbătau cu maistrul.  Bătrînii, pe care ICCMER-ul conta să condamne, acuze și veștejească regimul, spun lucruri trăsnite : hei, dom’ne, ce vremuri, aveam o brigadieră de la zootehnie de la sovhozul Drumul roșu, mamă, ce prostii făceam !  Nu, domnu’ cu sondaju’, n-are nimica, băbuța mea nu mai aude, săraca, nu ne-aude.

Sondajul ICCMER rezumă ceea ce cred românii în 2010 despre Piața Universității : o memorabilă aflare în treabă.

 

Comentariile sunt închise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.