Individualism şi social-democraţie în Europa postcomunistă. A doua social-democratizare

Eşecul stângii democratice în alegerile pentru Parlamentul European din iunie 2009 a evidenţiat un fenomen care era vizibil cu mult timp în urmă prin diferite alegeri naţionale sau locale: scăderea atractivităţii electorale a partidelor social-democrate. După scrutinul european se caută cu înfrigurare, nu doar la nivel naţional, ci şi prin cooperare internaţională, atât stabilirea diagnosticului crizei cât, mai ales, leacurile (miraculoase) pentru depăşirea ei.

Una dintre ipotezele explicative ale declinului social-democraţiei din Europa central-răsăriteană, ancorată în teoria determinismului cultural a lui Ronald Inglehart, este aceea că transformările culturale realizate în ultimele două decenii au avut ca efect creşterea orientărilor de tip individualist, iar partidele de stânga nu au găsit răspunsurile corecte pentru a răspunde la aceste schimbări intrasocietale.

Numeroase studii empirice realizate la nivel naţional ori regional au evidenţiat transformările din cadrul culturii politice a naţiunilor postcomuniste din Europa Centrală şi de Răsărit. Cercetările internaţionale realizate după o metodologie unitară realizate în cadrul European Values Survey, prezentate în Atlas of European Values, indică existenţa unui trend înspre adoptarea treptată a unor valori care pot fi grupate în categoria individualismului, aşa cum a fost acesta definit de Geert Hofstede.

Modernitate, colectivism şi individualism

Individualismul exprimă măsura în care societatea încurajează relaţiile interpersonale şi realizarea individuală. Un grad înalt de individualism arată că accentul e pus pe individualitate şi drepturi individuale; între membrii societăţii există relaţii interpersonale foarte slabe. Un grad scăzut de individualism au societăţile cu o natură colectivistă, cu legături foarte strânse între membri; în aceste culturi se consolidează familii extinse şi colectivităţi în care fiecare membru este responsabil pentru ceilalţi.

Caracterul acestor relaţii interumane (individualism / colectivism) se formează iniţial în familie, se întăreşte în afara acesteia şi îşi pune amprenta foarte puternic asupra culturii şi comportamentului organizaţional. Aceste relaţii diferă de la o societate la alta prin prisma a trei elemente: intensitatea (măsura în care membrii societăţii depind unul de altul); anvergura (numărul de indivizi cu care cineva întreţine relaţii cât de cât intense); fundamentarea/predeterminarea (criteriile după care se dezvoltă relaţiile dintre persoane – există culturi în care relaţiile interpersonale sunt predeterminate, au la bază elemente de statut atribuit – clasa socială, etnia, apartenenţa religioasă, în general apartenenţa la un grup social sau altul – şi există culturi în care relaţiile dintre oameni se stabilesc întâmplător în funcţie de preferinţele fiecăruia).       

Teza generală a literaturii antropologice este aceea că procesul de modernizare, în sensul rupturii de modelul unor societăţi rurale, bazate pe agricultură, determină creşterea nivelului de individualism al unei societăţi. Naţiunile din spaţiul Europei central-răsăritene au fost supuse la trei valuri de modernizare. Primul, în sec. XIX şi prima jumătate a secolului XX, a constat în pătrunderea treptată a elementelor revoluţiei industriale, urbanizarea şi crearea unei elite burgheze. Al doilea val, după 1945, în care regimul comunist a anihilat în bună parte tradiţiile individualiste create anterior, încercând realizarea unei modernizări forţate, adâncind dimensiunea colectivistă a societăţilor. În sfârşit, în a treia etapă, după 1989, ţările din Europa Centrală s-au modernizat pe un model mixt, compus din revenirea la tradiţiile interbelice şi importul de modele occidentale.

Desigur, între ţările Europei postcomuniste există semnificative diferenţe intraregionale în ceea ce priveşte plasarea pe axa individualism/colectivism. Aceste decalaje între societăţile din regiune pot fi explicate atât prin tipurile familiale diferite, prin apartenenţa la catolicism, ortodoxie sau cultele reformate, precum şi prin profunzimea experienţei modernizării fiecărei societăţi. Naţiunile din Europa central-răsăriteană au fost supuse în comun la experimentul colectivist de factură totalitară de inspiraţie sovietică, astfel încât la începutul tranziţiei existau puternice mecanisme sociale de tip colectivist.  

Hofstede a indicat existenţa unei legături puternice între nivelul de individualism dintr-o societate şi finanţarea externă primită de ţara respectivă. Nu este întâmplător faptul că nivelul de individualism a crescut în Europa postcomunistă, fără a putea determina precis cât, deoarece la ieşirea din comunism nu au fost realizate anchete sociologice transnaţionale privind cultura politică, în condiţiile în care pregătirea aderării la Uniunea Europeană  şi apartenenţa în sine au adus cu sine un aflux financiar important. Acesta s-a realizat sub forme diverse: privatizarea industriei şi a sistemului bancar cu ajutorul şi în favoarea capitalului occidental, finanţările nerambursabile de la Uniunea Europeană sau fluxul de capital generat de est-europenii plecaţi la muncă în Occident. Oportunităţile oferite de abundenţa de resurse financiare, relativ accesibile sub forma creditării, boom-ul imobiliar, exuberanţa consumeristă specifică unor economii emergente, care au generat iluzia unor ritmuri ale dezvoltării foarte rapide, scăderea costurilor de transport intracontinental precum şi alte transformări în stilul de viaţă, toate acestea au determinat transformări în societăţile predominant colectiviste ale Europei postcomuniste.

Noi manifestări ale individualismului

Pentru cetăţenii eliberaţi de comunism în anul 1989 s-a deschis brusc perspectiva prosperităţii şi a comportamentului de tip consumerist. Goana pentru acumularea rapidă şi primitivă de capital a fost glorificată de mass-media în numele „liberei competiţii” şi a eliberării de comunism. Bunurile (maşini, case, bijuterii) nu au în principal o valoare de utilitate, ci una de prestigiu social. Proliferarea supermarketurilor şi a mall-urilor nu este atât consecinţa unor necesităţi de raţionalizare a metodelor comerciale, ci reflectă idealurile hedoniste atât ale noilor îmbogăţiţi cât şi a categoriilor paupere. Diferenţele sunt doar cantitative, nu calitative: în timp ce noii îmbogăţiţi au la dispoziţie resursele necesare satisfacerii unui prosperităţi opulente, categoriile sărace doar o visează, aspiră la aceasta. Dacă „mogulii”, „oligarhii” şi chiar clasa de mijloc sunt mulţumiţi de stilul de viaţă hedonist pe care-l pot practica, marginalii sunt sistematic frustraţi pentru faptul că le este inaccesibil stilul de viaţa şi securitatea socială de care beneficiază câştigătorii tranziţiei. Lumea postcomunistă a devenit, pas cu pas, dominată de neîncredere şi frustrare. Categoriile paupere nu pot înţelege şi accepta mecanismele de redistribuire a bogăţiei naţiunii, considerate a fi nu doar netransparente ci de-a dreptul frauduloase, iar „învingătorii”, noile elite, doresc recunoaşterea status-ului lor. În timp ce perdanţii tranziţiei caută refugiul în mecanisme de protecţie de tip colectiv, beneficiarii tranziţiei spre capitalism se autoglorifică (totodată îşi caută legitimitatea) printr-un individualism radical, chiar prin libertarianism economic.

„Big is beautiful”, este convingerea individualismului postcomunist: vile enorme, cu mai multe etaje pentru o singură familie, maşini luxoase, yacht-uri şi elicoptere. Acesta a devenit modelul aspiraţional ale unei populaţii egalizate în sărăcie în timpul regimului comunist, care după 1989 a pornit aproximativ de la un nivel puţin diferenţiat al veniturilor, dar redescoperirea libertăţii a însemnat şi o societate profund polarizată. 

Prin intermediul presei, în special al televiziunilor, care au prezentat constant modelele luxului opulent şi extravagant, spaţiul public a fost colonizat cu personaje care au promovat un individualism anomic. Centrarea vieţii pe loisir a devenit, pas cu pas, un ideal tot mai larg răspândit şi acceptat în rândul tinerilor şi a categoriilor educate, care ar fi trebuit să fie unul din nucleele electorale ale partidelor de stânga.  

Sub acest nivel al individualismului cu aspecte groteşti se află însă mişcări societale mult mai profunde. Generaţiile care au atins maturitatea după 1989 au tendinţa naturală de a se emancipa în raport de modelele colectiviste de organizare a societăţii. Tinerii încearcă să iasă din logica familiei extinse, pentru a-şi constitui familii de sine stătătoare, autonome în raport de familia părinţilor. Indivizii vor case şi maşini proprii, cât mai repede şi cât mai mari. De asemenea, iniţiativele antreprenoriale au însemnat proliferarea opţiunilor individualiste în societate. Afacerile, nu au fost gândite atât ca un efort colectiv, al unei echipe, ci ca manifestarea individualismului, ca o dovadă a reuşitei personale. 

Au apărut schimbări importante în stilul de viaţă, nupţialitatea a scăzut şi, pe cale de consecinţă, şi natalitatea. Cariera profesională şi satisfacţia personală au devenit mai importante decât familia. Trebuie spus că acest tip de transformări societale, care în Occident s-au realizat încă din deceniile trecute, au afectat mult mai profund suportul politic pentru partidele de stânga deoarece, la nivelul convingerilor profunde, social-democraţia nu s-a desprins în totalitate de vechiul regim. De aceea, dacă în Occident votanţii motivaţi de valorile postmateriale aparţin stângii progresiste, în spaţiul postcomunist electoratul partidelor social-democrate este animat de valori conservatore.     

Imboldul cel mai puternic pentru proliferarea individualismului în Europa central-răsăriteană a fost dat de percepţia potrivit căreia orice formă de colectivism ar aparţine unei epoci revolute. Ideea de solidaritate a fost astfel discreditată ca valoare societală, fiind promovat darwinismul social, potrivit căruia naţiunile ar funcţiona în interior după regulile junglei, cel mai puternic şi adaptat fiind îndreptăţit să învingă. Ascensorul social a fost transformat pentru a folosi în primul rând individului, şi în mod secundar colectivităţilor. Cinismul moral şi politic este mecanismul prin care este legitimat individualismul radical, fiind văzut ca un semn al inteligenţei sociale. În condiţiile anomiei specifice unei schimbări de sistem social, individualismul a fost considerat metoda sigură pentru supravieţuire şi/sau prosperitate, deoarece mecanismele de tip colectiv (statul, comunităţile) sunt considerate a nu credibile în furnizarea obiectivelor asumate (securitate socială, oferirea de bunuri şi servicii publice de calitate şi într-o cantitate suficientă).

Din nefericire pentru naţiunile din Europa Centrală şi de Est, individualismul s-a grefat pe o moştenire instituţională vicioasă, în care relaţiile informale domină normele, în care succesul în afaceri sau în carieră depinde mai puţin de iniţiativă şi de muncă sau creativitate, şi mai mult de relaţii. În acest fel se ajunge la un aspect schizoid al societăţilor postcomuniste: pe de-o parte este glorificată iniţiativa personală, chiar individualismul, iar pe de altă parte se acceptă faptul că succesul este mediat, de multe ori, de calitatea reţelei sociale de care dispune un individ.    

Observaţia concluzivă este aceea că în Europa postcomunistă nu a proliferat colectivismul pe verticală, care presupune autoincluderea într-o colectivitate în care sunt acceptate inegalităţile, ci individualismul pe verticală, în a cărui concepţie individul este autonom iar în societate trebuie acceptată inegalitatea.

Stânga şi individualismul

În interiorul stângii din Europa postcomunistă coexistă orientări de tip socialist cu cele social-democrate, linia de diferenţiere fiind creată chiar prin orientarea colectivistă sau individualistă. În timp ce în perspectiva socialistă, inspirată din fabianism, oamenii sunt înţeleşi în perspectiva contextului social, mai degrabă decât a celui individual, social-democraţii consideră foarte importantă promovarea şi dezvoltarea drepturilor individuale (la fel ca liberalii). Solidaritatea este o valoare esenţială pentru stânga, dar nu una exclusivă. Libertatea şi egalitatea sunt, de asemenea, valori fundamentale ale social-democraţiei, care în societăţi dominate de teama de dictatură şi ura faţă de bogăţia ilegitimă au semnificaţii politice importante.

Sub aspect doctrinar, stânga din Europa Centrală şi de Răsărit este mai apropiată de social-democraţie decât de socialism, din cel puţin două raţiuni. Prima este legată de influenţa social-democraţilor germani, care au constituit principalul partener occidental al partidelor din regiune. Al doilea motiv este de tip psihologic: în cadrul procesului de social-democratizare al partidelor de stânga din spaţiul postcomunist, acestea au avut tendinţa naturală de a se apăra de acuzaţia de „neo-comunism” apropiindu-se de centrul politic. Astfel, atunci când a apărut A Treia cale, aceasta a fost primită cu destul entuziasm de către leadership-ul partidelor postcomuniste, deoarece se legitima un modus operandi al multor lideri social-democraţi, dar care nu a fost afirmat doctrinar din teama de a nu fi considerat „deviaţionsim de dreapta”. Manifestul Blair-Schroeder a legitimat un curent de gândire manifestat în partidele de stânga din Europa postcomunistă, principalii promotori ai acestuia fiind exponenţii intelighenţiei şi tehnocraţiei afirmate în anii `80, care avea o aderenţă formală (superficială) la partidul comunist, şi care după 1989 au devenit promotorii social-democraţiei „fără bască”.

Partidele de stânga au fost deopotrivă generatoare şi beneficiare ale individualismului. În calitate de partide de guvernământ, forţele de stânga au condus procesele de privatizare şi de formare a clasei noilor capitalişti, mulţi din aceştia fiind afiliaţi chiar la formaţiunile social-democrate (aşa-numiţii „băieţi de aur”). Procesul de tranziţie spre economia de piaţă a fost inspirat de valorile neo-liberalismului, iar aderarea la Uniunea Europeană s-a realizat, în componenta sa economică, potrivit reţetelor Fondului Monetar Individual, inspirate de Şcoala de la Chicago. În acest fel, partidele de stânga au devenit, vrând-nevrând, promotoare ale capitalismului. Social-democraţia din spaţiul postcomunist nu a putut fi doar susţinătoarea redistribuirii averii naţiunii (a solidarităţii) ci chiar a creării acesteia prin promovarea liberei iniţiative (a libertăţii). Aceasta este o nuanţă care nu este întotdeauna bine înţeleasă de partenerii occidentali ai partidelor social-democrate, aceştia întrebându-se cum pot fi liderii de stânga partizanii dezvoltării capitalismului? Răspunsul se află în faptul că naşterea unei economii de piaţă a reprezentat o puternică necesitate socială. Problemele au apărut în momentul în care partidele social-democrate nu au ştiut să clarifice (în acţiune şi mesaj) faptul că ele sunt favorabile economiei de piaţă, dar nu şi societăţii de piaţă.

Nu sunt puţine vocile care se întreabă astăzi în Europa Centrală şi de Răsărit dacă partidele social-democrate chiar sunt ceea ce ele declară, din moment ce este acceptat capitalismul iar simbioza dintre capital şi politică este foarte bine reprezentată în leadership-ul social-democrat. Criticii dinspre stânga ai social-democraţiei acuză complicitatea ipocrită a acesteia cu valorile neo-liberalismului, cu individualismul adesea anomic, care nu este doar acceptat, ci chiar personificat de lideri de stânga.

Social-democraţia este afectată de individualism nu atât printr-o creştere rapidă a valorilor individualismului în societăţile postcomuniste, ci printr-o percepţie tot mai larg răspândită că stânga este „contaminată” cu valori care nu-i sunt proprii. Numeroase manifestări ale individualismului anomic descrise anterior sunt identificabile în cazul unora dintre fruntaşii social-democraţi, astfel încât rezultatul prăpastiei dintre valorile colectiviste ale electoratului de stânga, principiile afişate ale partidelor şi realitatea socio-politică a generat declinul sau chiar prăbuşirea unor partide de stânga. Cu alte cuvinte, individualismul este unul din factorii generatori ai declinului social-democraţiei nu atât în dimensiunea sa cantitativă (ca urmare a creşterii numărului de oameni care-l împărtăşesc), ci calitativă, funcţionând ca un element de decredibilizare şi delegitimare a partidelor de stânga. Corupţia şi afişarea ostentativă a bogăţiei, prima fiind metoda de procurare ilicită a bogăţiei, iar cea de-a doua forma de manifestare a individualismului anomic, sunt elementele care au lovit în credibilitatea partidelor social-democrate, iar rezultatul a devenit previzibil: un suport electoral în scădere. Percepţia de nesinceritate, impresia că unii dintre liderii social-democraţi folosesc un limbaj care nu are acoperire în propriul comportament, este una dintre explicaţiile declinului social-democraţiei şi în arealul Europei central-răsăritene.

Ce soluţii pot fi găsite?

În opinia noastră nu există soluţii imediate şi exclusive pentru a clarifica raporturile dintre social-democraţie şi individualism. Trebuie spus că nu orice individualism trebuie respins de partidele de stânga, ci doar cel vertical (adesea cu manifestări anomice). Individualismul orizontal (care include concepţia individului autonom dar care acceptă şi întăreşte egalitatea) este dezirabil pentru partidele social-democrate, în condiţiile transformărilor societale profunde generate de valurile succesive ale inovaţiilor tehnologice (în special în domeniul comunicării), respectiv de schimbările în structura economică induse de globalizare.

Lupta social-democraţiei cu individualismul în Europa postcomunistă este în mod secundar, pentru moment, o bătălie împotriva partidelor de dreapta, ci ar trebui să fie o clarificare în chiar interiorul partidelor de stânga. Revigorarea social-democraţiei din statele recent intrate în Uniunea Europeană necesită un al doilea val al social-democratizării, mult mai dificil de realizat decât cel desfăşurat în anii `90, şi anume social-democratizarea leadership-ului. Dacă în anii `90 fostele partide comuniste, sau cele născute în cadrul revoluţiei anticomuniste (cazul României), au cunoscut un proces de sincronizare cu social-democraţia occidentală preponderent la nivel ideologic, acum aceleaşi partide trebuie să depăşească faza de aglutinare a bazei de resurse umane specifice etapei de constituire, pentru separarea oamenilor care împărtăşesc valorile de stânga de cei care doar le mimează. Desigur, un astfel de fenomen este subiectiv, personalizat şi inerent conflictual. El nu va putea fi realizat decât dacă elitele politice de stânga vor conştientiza că este necesar pentru refacerea credibilităţii pierdute în ochii votanţilor lor colectivişti. Eşecurile electorale din ultimii ani ar trebui să fie un element favorizant pentru această clarificare intrapartidistă, fie prin părăsirea partidelor de stânga de către social-democraţii hiper-individualişti, fie prin convertirea lor la valorile colectivismului democratic sau ale individualismului orizontal.

Doar viitorul va putea aduce răspunsul dacă diagnosticul prezentat de noi în acest eseu este acceptat, iar soluţiile propuse în mod schematic vor putea fi aplicate. Nu suntem nici optimişti, nici pesimişti. Suntem în aşteptare…

 

Comentariile nu sunt permise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.