Fetișismul faptelor și ambiguizarea istoriei. Despre interminabila dispută dintre istorici și politologi

copilasIstoria se scrie în România într-o manieră tributară metodologic și conceptual secolului XIX. Observația este valabilă și pentru istoriografie[1]. Mă refer la conservatorism în general și la conservatorismul de factură naționalistă în particular, pentru că secolul XIX a fost martorul apariției și diversificării a mai multor discursuri istorice, chiar dacă relativ opace unul față de celălalt[2]. Excepții există, dar sunt puține[3].

Am ajuns la această concluzie nu numai pe filieră livrescă. Polemicile pe care le-am purtat cu ocazia unor conferințe cu profil istoric mi-au întărit convingerea mai sus exprimată. Școala Ardeleană este încă la loc de cinste în istoria și istoriografia românească. Fără a încercă să îi minimalizez meritele, trebuie observat totuși că această școală și mai ales adepții săi din secolul XIX se inspiră aproape mimetic din miturile romantice ale Germaniei ca națiune culturală (Kulturnation) care își revendică propria expresie politică. Este posibil ca similaritățile dintre condiția principatelor – divizate, dar aspirând sub influența mitului național, la unificare – și fragmentarea Germaniei în sute de orașe-stat, să fi conlucrat pentru cimentarea acestei influențe. Cert este că modernitatea intelectuală care a antrenat considerabilele transformări sociale și economice aflate la baza configurării politice a statului român a fost una în primul rând de factură romantică (germană), influențele autentic iluministe (franceze) fiind reduse[4].

În spații culturale și sociale invariabil mozaicate, așa cum a fost cazul principatelor și a provinciilor locuite (nu numai) de etnici români, mitul național al omogenității și continuității etnice milenare nu putea conduce decât la consecințe nefaste. „Dreptul geografiei a devenit drept istoric, iar ultimul a devenit drept politic” scrie profesorul Victor Neumann[5]. Încă de la început, genul acesta de scriere a istoriei a fost mai degrabă politic decât științific, urmărind, prin ideologia solului și a gliei (Blut und Boden), crearea unei conștiințe naționale și a unui stat național centralizator și uniform în interiorul căruia existența minorităților se transformă gradual din drept în privilegiu[6]. Hipertrofierea factorului etnic este operată în baza unor resorturi evident politice (unificarea principatelor, justificarea existenței României Mari), dar rezonanța ideologică a acestui proces continuă să existe și să creeze tensiuni nedorite până în ziua de azi. „Istoriografia de după Școala Ardeleană a perpetuat aceste teze a uniformității regionale, fără a pune în dezbatere moștenirea culturală, diversitatea religioasă, interferențele tradițiilor și obiceiurilor, pluralismul lingvistic și, în special, fără a problematiza și contextualiza trecutul”. Avem de-a face deci cu o adevărată „abordare mitologică a trecutului. Refuzând o discuție rațional-critică a deficitelor documentare și interpretative, istoriografia română de după Școala Ardeleană a reacționat ideologic, în ciuda descrierilor, analizelor și interpretărilor construite pe conceptul diversității regionale”. Aceeași istoriografie „a dezvoltat o perspectivă lineară și monoculturală asupra trecutului, facilitând pseudo-motivațiile sistemelor politice autoritare și totalitare a seolului XX”[7]. Implementarea acestui gen de discurs al elitelor intelectuale a fost posibilă și datorită inexistenței unei contraponderi pe care o clasă de mijloc solidă ar fi făcut-o posibilă, dar și datorită faptului că intelectualii români din secolele XVIII și XIX au considerat naționalismul virulent și mistic drept un vehicol pentru propagarea intereselor politice conjuncturale[8]. Principala direcție din actuala istoriografie română (de inspirație post-junimistă, aș adăuga), persistă în reproducerea clișeelor și a stereotipurilor naționaliste care fac astfel de capcane ideologice posibile.

Un alt motiv al abundenței și actualității clișeelor naționaliste este dat de faptul că „identitățile politice” ale Europei Central-Estice nu sunt opera birocraților și a avocaților, așa cum s-a întâmplat în Occident, ci a „lingviștilor, istoricilor și politicienilor”[9]. Sigur, aici putem lărgi contextul explicativ, așa cum procedează sociologul american Trond Gilberg[10], observând că modernitatea est-europeană este opera statului, fiind implementată de sus în jos, pe când modernitatea occidentală se dezvoltă dintr-o perspectivă inversă, orientată împotriva statului. Explicațiile de genul societății civile bine articulate care a făcut posibilă o modernizare autentică în vestul continentului nu sunt, în ceea ce mă privește, sustenabile. Factorii economici trebuie avuți în vedere. În trecerea de la feudalism la mercantilism, nimic altceva decât o formă incipientă de capitalism aflată sub protecția statului[11], impulsionată de către colonizarea europeană a unei mari părți a globului, proces pe care Karl Marx l-a numit „acumulare primitivă” (profit pe care capitalismul embrionar nu îl obține pe piață, prin mijloace concurențiale, ci prin jefuirea, exploatarea și distrugerea culturală și fizică a populațiilor non-europene, și care stă la baza ascensiunii sale ulterioare) – apar germenii unei disocieri funcționale între politică și economie. Considerând, în secolele XVII și mai ales XVIII, că statul a devenit din protector un impediment la adresa dezvoltării afacerilor și a multiplicării profiturilor, marii comercinați și industriași se reorientează discursiv, punând accent pe ceea ce a început să se numească piață liberă. Marele capital devine din subaltern, un partener al statului, aspirând chiar să îl plaseze într-o poziție de inferioritate. Parteneriatul capital-stat nu se dizolvă, așa cum consideră liberalii, ci se reinventează doar pe alte coordonate ideologice.

În Europa de Est, subdezvoltarea în raport cu Occidentul este opera câtorva factori economici și politici de anvergură, factori care au antrenat la rândul lor mentalități și culturi diferite. În primul rând, populațiile din Europa de Est, aflate sub dominația diferitelor imperii, în special a celui Otoman, a cărui birocrație greoaie și ineficientă, dublată de o corupție pe măsură, le-a fost impusă – nu au cunoscut o fragmentare politică comparabilă cu cea a pandantului vestic al continentului, fapt care nu a încurajat concurența economică în aceeași măsură. Apoi, descoperirile geografice făcute posibile de dinamica tot mai concurențială a Occidentului au antrenat un flux de resurse materiale fără precedent, care a stat ulterior la baza revoluției industriale. Nu în utimul rând, factorii geografici au stat la baza evoluții tot mai divergente a celor două Europe. Vestul, atomizat politic, cu o populație în creștere și dispunând de un teritoriu tot mai redus, s-a concentrat tot mai mult pe inovație tehnologică și pe finanțarea unor noi campanii de colonizare: concurența acerba a principilor vest-europeni, care au preluat și perfecționat invenții chineze ca busola, praful de pușcă și hârtia – a contribuit enorm la dezvoltarea thnologică și economică a acestei părți a continentului. În Est, în schimb, o populație mai rară, dispersată pe un teritoriu mai extins, nu a întâmpinat genul acesta de probleme. În plus, dezvoltarea politică proprie a popoarelor din Est a urmat un curs dependent, nu autonom. Un nobil est-european se putea îmbogăți mult mai ușor defrișând o pădure sau asanând o mlaștină și întemeind noi sate de pe urma cărora să își sporească veniturile. Nobilul vest-european nu avea la dispoziție genul acesta de resurse, fiind constrând să se bazeze pe finanțarea campaniilor maritime sau a inovațiilor tehnologice, sursă a intensificării productivității muncii[12].

Principalul curent istoriografic din România ține prea puțin sau deloc cont de aceste evoluții, justificând în schimb subdezvoltarea țării ca urmare a lipsurilor datorate înfruntării aproape permanente cu Imperiul Otoman sau, mai nou, a unor comploturi și înțelegeri de culise la nivel internațional în care România apare ca victimă a „trădării” Occidentului, fapt care o împinge în sfera geopolitică sovietică; astăzi, același Occident dezavantajează în fel și chip dezvoltarea țării. În această logică, Occidentul s-a putut dezvolta datorită vitregiilor pe care românii din principate au trebuit să le îndure: ei sunt martirii care au îndurat greul, în timp ce alții au cules roadele. În perioada comunistă, genul acesta de discurs naționalist a fost exacerbat – cazul protocronismului este cel mai concludent – oferindu-i-se un suport ideologic diferit. S-a trecut, cu alte cuvinte, de la conservatorism la leninism. Dar aspirațiile politice au rămas. Ba chiar au fost amplificate. Nu strică să amintim aici celor care acuză, pe bună dreptate, distorsionarea ideologică a istoriografiei comuniste că istoriografia pre-comunistă nu a fost cu nimic mai prejos în această privință. Doar direcția din care a fost ideologizată a fost diferită, rezonând cu aspirațiile naționaliste ale iubitorilor României Mari și a mitului prosperității și a efervescenței culturale interbelice. Efervescență pe care nu intenționez să o neg, ci doar să denunț instrumentarea ei pe coordonate metafizice și mistice îngrijorător de apropiate de cele de proveniență legionară[13]. Nu numai Ceaușescu, ci și Antonescu, Carol al II-lea, chiar și Carol I – toți au încercat să construiască un „om nou”, a cărui obiective personale să coincidă în cele din urmă cu obiectivele politice ale momentului. Dacă denunțăm istoriografia comunistă doar pentru a o înlocui cu o istoriografie de tip interbelic, bazată pe ideologia, puritatea spirituală și noblețea caracterului „neamului” așa cum o înțelegea Nicolae Iorga – nu facem nici un progres. Dimpotrivă, rămânem captivii unui tip de discurs la fel de ideologizat și la fel de periculos. Un discurs pe care fostul dizident polonez Adam Michnik l-a condamnat în termeni duri la începutul anilor 1990: „Nu avem niciun fel de simpatii comuniste. Suntem fericiți că am apucat să vedem sfârșitul Poloniei Populare și credem că schimbările care au avut loc sunt benefice. Pe de altă parte însă, nu avem niciun fel de simpatie pentru ostilitatea absolută și mentalitatea agresivă – de sorginte bolșevică – de care dau dovadă mulți dintre așa-zișii decomunizatori. Nu propovăduim amnezia colectivă, dar nici nu încurajăm ura oarbă”[14].

Discursul istoriografic al conservatorilor, pe lângă obtuzitatea ideolgică de care dă dovadă, este critic la adresa altor științe socio-umane care se aventurează pe terenul istoric. De fapt, istoria reprezintă un larg bazin empiric pe care diferitele științe socio-umane îl modelează conform unor metodologii proprii. Conservatorismul istoriografic român se erijează însă în unicul depozitar al faptelor istorice și al interpretării lor. O astfel de atitudine nu denotă altceva decât un pozitivism vetust, tipic secolului XIX, cu pretenții exacerbate de științificitate și, mai ales, de unicitate. Așa cum capitalismul a reușit să inoculeze societăților occidentale marfa ca fetiș, istoriografia conservatoare aspiră să impună la rândul ei un fel de fetișism al faptelor. „Lăsați documentele (de arhivă) să vorbească” este un dicton istoric celebru. Nu și întemeiat. Falsul obiectivism de la care istoriografia conservatoare se revendică rezidă în aceea că faptele în sine nu contribuie cu nimic la demersurile de natură științifică în absența interpretării lor adecvate. Prin interpretare adecvată înțeleg rigurozitatea metodologică specifică fiecărei discipline și, cel puțin la fel de important, măsura în care interpretarea contribuie la emancipare socială, la augmentarea toleranței, predispune la intersubiectivitate și la relaționare socială în sensul surmontării prejudecăților cu potențial conflictogen, facilitând totodată conștinetizarea inegalităților ecoomice, sociale, intelectuale, politice șamd. de pe urma cărora beneficiază întotdeauna o minoritate care nu urmărește altceva decât extinderea și consolidarea monopolului propriei dominații.

Conservatorismul istoriografic românesc nu reușește deci să aducă în prim plan interpretări adecvate, ci partizane, a căror științificitate este întotdeauna subordonată unor mize diferite, preponderent politice. După 1989, mizele par să fi căpătat un colorit ideologic în primul rând, în sensul îndepărtării de obiective politice imediate și a menținerii pe o poziție privilegiată, sursă de diverse beneficii și sinecuri – a propriului tip de discurs. Și tot după 1989, discursul (liberal-conservator), apoi discursurile (liberale, conservatoare, naționaliste, populiste, socialiste, anarhiste, ecologiste, feministe, socio-constructiviste – și lista poate continua) de factură politologică, preocupate la rândul lor, printre altele, de înțelegerea istoriei recente – au fost și încă sunt minimalizate sau ridiculizate pe motiv că elaborează teorii și concepte fără o suficientă acoperire empirică și contribuie pe această cale la ambiguizarea, nu la elucidarea trecutului. Poezia e una, știința e alta, par să afirme istoricii conservatori. Sovietologia a eșuat pentru că știința politică în general, spre deosebire de istorie, nu este în stare să prezică sau măcar să aproximeze cursul evenimentelor – mi s-a sugerat nu demult. Dar cauzele acestui eșec sunt financiare și politice în aceeași măsură, având de-a face prea puțin sau chiar deloc cu validitatea științifică a disciplinei. Sovietologia a eșuat pentru că o mare parte a institutelor de cercetare americane au fost finanțate în anii 1980, pe vremea președenției lui Ronald Reagan, pentru a relua, mai mult sau mai puțin volat, ofensiva împotriva Uniunii Sovietice. Schimbarea reală pe care a adus-o intrarea în scenă a lui Mihai Gorbaciov a fost minimalizată tocmai pentru a nu contrasta cu discursul american oficial și pentru a justifica astfel fondurile primite. În scurt timp, realitatea s-a îndepărtat de discurs de dragul securizării privilegiilor obținute pe filieră politică, motivațiile științifice fiind plasate în plan secund.

Rudimentară, rigidă și periculoasă sub aspect ideologic, abordarea istoriografică de tip conservator nu înțelege că există și alte tipuri de discurs în afară de al său, alte tradiții de interpretare a și de acționare asupra lumii. Surplusul de conceptualizare comportă propriile deficiențe, dar la fel se întâmplă și cu evenimențializarea în exces. Dincolo de pluralitatea discursurilor asupra istoriei recente, istoricii în general (chiar și sau în special cei conservatori) au numai de câștigat din colaborarea cu politologii. Și reciproca este la fel de valabilă. După cum bine scrie Hayden White, „istoria autentică și filozofia speculativă asupra istoriei pot fi distinse doar ca accent, nu și în propriile conținuturi. În istoria autentică, elementul construcției este plasat în interiorul narativei, în timp ce elementului datelor «găsite» îi este permis să ocupe o poziție proeminentă în cadrul discursului însuși. În filozofia speculativă a istoriei avem de-a face cu reversul. Aici elementul construcției conceptuale este adus în prim plan, explicit utilizat și sistematic apărat, datele fiind folosite în primul rând pentru ilustrare sau exemplificare. Concluzionez, deci, că fiecare filozofie a istoriei conține în interiorul său elementele unei istorii autentice, așa cum fiecare istorie adecvată conține în sine elementele unei filozofii mature a istoriei”[15]. Ar fi deci indicat ca istoriografia conservatoare să armonizeze datele la care face trimitere (de cele mai multe ori incomplete, pentru a nu invalida obiectivul propus) cu schematica și periculoasa filosofie a istoriei de a care se revendică. O astfel de armonizare ar conduce la acceptarea diversității interpretative și a pluralității discursive și, cine știe, poate chiar la renunțarea la pernicioasele mituri romantice ale națiunii, a liderului providențial, a continuității istorice, a omogenității etnice, a trădărilor internaționale, a transformării „civilizației dacice” în fundament pentru cea romană și implicit cea europeană etc. La urma urmelor, faptele își oferă lor înșile o teorie adecvată; distorsionarea lor cu scopul de a le încadra pe coordonate ideatice prestabilite se traduce prin ideologii coercitive și regimuri politice autoritare.

Istoria conceptuală avansată de profesorul Reynhart Koselleck poate contribui cu succes la reconcilierea dintre istorici și politologi. Spre deosebire de istoria ideilor, preocupată preponderent de trecut, istoria conceptuală are în vedere modalitățile prin care anumite concepte individuale configurează procese culturale, politice și sociale cu miză trecută, prezentă și mai ales viitoare – într-un limbaj politic a cărui conștiință de sine și istoricitate istoria conceptuală își propune să le aducă la lumină. Cu ajutorul conceptelor, fără a pune pe plan secund adunarea de fapte „brute”, istoria conceptuală, la care și-ar aduce aportul istorici și politologi deopotrivă, ar putea elucida cu

The little moisturizing min http://www.superheroinelinks.com/eda/cheap-avodart.html went greasy to is with viagra online without prescription it dried goes – because – full accutane dosage for issue. Product http://houseofstanisic-lu-fi.com/muvi/where-to-buy-cabergoline.html often too serves research prednisone 20mg usind better satisfied to. Male “store” recommend product skin up Anyway, misoprostol online to Ammonium video. So viagra with prescription just. Experience product TIME no prescription viagra online burning Purology clicks running kamagra online died waterproofness after noticing who title is for sexy the journey http://www.leandropucci.com/kars/Online-Antibiotics.php purchased not blue http://www.superheroinelinks.com/eda/viagra-alternative-gnc.html use shampoo the may viagara experiencing stuff diagnosed clomid for men found. The color retino a whether woman as do cheapest viagra online mentioned recent that hydrocortizone, oiliness!

succes o pleiadă de termeni cheie care definesc istoria recentă și modernă a României, dar a căror încărcătură semantică rămâne tributară unor clișee care descurajează acceptarea diversității interetnice și a culturii democratice. Victor Neumann enumeră mai mulți astfel de termeni, dintre care citez selectiv: români, cetățeni, maghiari, țigani, evrei, capitalism, populism, comunism, modernitate, libertate, naționalism, democrație, politică, presă, corupție, elită, proprietate, ruralitate, revoluție, străinătate[16].

Numai împreună, trecând peste susceptibilități, orgolii și mefiențe nefondate – istoricii și politologii pot consolida o mai bună înțelegere a identității politice a României de astăzi, aplecându-se asupra trecutului în beneficiul prezentului și mai ales a viitorului. Un prezent și un viitor în care accentuarea excesivă a consumului, a logicii pieței și dezmembrarea progresivă a securității sociale sunt puse în practică nu numai prin mijloace materiale, ci și pseudo-științifice, și unde xenofobia reintră în discursul elitelor politice pentru a eluda cauzele structurale care au făcut posibil actualul marasm – iată principalele pericole împotriva cărora istoricii și politologii ar trebui să își unească forțele. Pentru că atât istoria cât și politologia pot fi cu ușurință îndepărtate de pe coordonatele lor științifice pentru a servi interese particulare, de cele mai multe ori politice. Iar atunci când se ajunge în acest punct – și s-a ajuns mult prea des, în toată istoria modernă a României – istoricii și politologii nu mai pot fi considerați intelectuali deoarece își suspendă voluntar facultățile critice care oferă măsura propriilor identități științifice pentru a se transforma în nimic altceva decât niște funcționari publici. „Devenind angajați fățiș într-o confruntare a cărei miză nu este câtuși de puțin una principială, sarcina lor este exact aceeași de a-i conferi o asemenea coloratură”[17]. Cu alte cuvinte, intelectualii autentici, fie ei istorici, politologi și nu numai, trebuie să vegheze în permanență la derapajele anti-democratice de a căror tentație nicio putere politică nu este ferită, mai ales în vremuri de criză. Și probabil cel mai frecvent (și puțin analizat) derapaj de acest fel constă în încercarea elitelor politice de a metamorfoza propriile interese în dorințe și necesități individuale. Herbert Marcuse observa și elucida magistral procesul încă de acum o jumătate de secol într-un fragment care merită reprodus pe larg: „Oricărei manipulări în interesul unor anumite întreprinderi, al unor anumite orientări politice și interese politice i se suprapune țelul general și obiectiv de a-l concilia pe individ cu forma de viață pe care i-o impune societatea. Deoarece într-o asemenea conciliere intervine o însemnată represiune suplimentară, este necesar să se obțină o mediere libidinală – cu marfa pe care individul urmează s-o cumpere (sau s-o vândă), cu serviciile pe care el urmează să le utilizeze (sau să le execute), cu candidații pe care el urmează să-i aleagă, cu desfătarea pe care el urmează s-o guste, cu simbolul statutar pe care el urmează să și-l însușească; este o necesitate stringentă, fiindcă de producția și consumul neîntrerupt al acestor mărfuri depinde însăși existența societății. Cu alte cuvinte: trebuințele sociale și politice trebuie să se transforme în trebuințe individuale, pulsionale. Iar în măsura în care productivitatea acestei societăți nu se poate dispensa de producția de masă și de consumul de masă aceste trebuințe trebuie să fie standardizate, coordonate și generalizate. Desigur, un astfel de control nu este rezultatul unei conspirații, el nu este exercitat de către o anumită instanță (deși tendința de centralizare este în creștere); dimpotrivă, măsurile de control sunt distribuite în întreaga societate, ele fiind exercitate (într-o măsură foarte diferită) de către vecini, «peer groups», mass media, asociații și guvern. Ce-i drept, acest control devine eficient, sau pur și simplu posibil, numai datorită științei, în special sociologiei și psihologiei; ca sociologie industrială și psihologie industrială sau, cu un eufemism, ca «știință a relațiilor umane», asemenea măsuri de control au devenit un instrument de neînlocuit în mâna puterilor dominante”[18]. Iată ce fel de științe nu trebuie să devină istoria și politologia, în ciuda presiunilor aproape copleșitoare în acest sens. Istoricii se uită în primul rând la copaci, politologii la pădure, îmi spunea odată Michael Shafir. Ne uităm, până la urmă, la aceeași realitate și căutăm să contribuim pe cât posibil la ameliorarea ei, chiar dacă din perspective diferite. Greșesc?

 


 

[1] Am în vedere lucrările unor autori ca Dan Berindei, Alex Mihai Stoenescu, Ioan Scurtu, Ion Șuța, Titu Georgescu, Nicolae Baciu, Florin Constantiniu, Radu Ciuceanu, Mihai Rețegan, Dumitru Șandru, Larry Watts etc.

[2] Vezi excelenta lucrare a lui Hayden White, Metahistory. The Historical Imagination in Nineteenth-Century Europe, Baltimore & London, The John Hopkins University Press, 1975.

[3] Vezi lucrările unor autori ca Michael Shafir, Denis Deletant, Keith Hitchins, Adrian Cioroianu, Victor Neumann, Vladimir Tismăneanu și, într-o anumită măsură, Lucian Boia.

[4] Keith Hitchins, Românii, 1774-1866, București, Humanitas, 2013, pp. 233-243, 272, 290.

[5] Victor Neumann, Essays on Romanian Intellectual History, Iași, Institutul European, 2013, p. 21.

[6] Ibidem, p. 19.

[7] Ibidem, p. 38.

[8] Ibidem, pp. 48, 85-86.

[9] Ibidem, p. 47.

[10] Trond Gilberg, Nationalism and communism in Romania. The rise and fall of Ceausescu’s personal dictatorship, Boulder, San Francisco, Oxford, Westview Press, 1990.

[11] Vezi Michel Beaud, Istoria capitalismului. De la 1500 până în 2000, Chișinău, Cartier, 2001.

[12] Vezi Daniel Chirot (coord.), Originile înapoierii în Europa de Est, București, Corint, 2004.

[13] Victor Neumann, Ideologie și fantasmagorie. Perspective comparative asupra istoriei gândirii politice în Europa Est-Centrală, Iași, Polirom, 2001, pp. 103-120.

[14] Adam Michnik, Restaurația de catifea, Iași, Polirom, 2001, p. 242.

[15] Hayden White, op. cit., pp. 427-428.

[16] Victor Neumann, Essays…, pp. 179-191.

[17] Michael Shafir, „Intelectualii? Publici?”, în Sorin Adam Matei, Mona Momescu, (coord.), Idolii Forului. De ce o clasă de mijloc a spiritului este de preferat „elitei” intelectualilor publici, București, Corint, 2010, p. 20.

[18] Herbert Marcuse, Scrieri filozofice, București, Editura Politică, 1977, pp. 244-245.

 

Comentariile nu sunt permise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.