Cum educi cîinii vagabonzi

Recent, am fost din nou într-o emisiune pe tema mereu amînatei legi privind eutanasierea cîinilor vagabonzi, de data asta, împreună cu un deputat PDL, susținător al respectivului act normativ. Am aflat, cu această ocazie, o seamă de fapte interesante, majoritatea confirmîndu-mi impresia inițială, și anume, că miza acestei legi e cu precădere una electorală.

Problema cîinilor vagabonzi – la fel ca cea a stării drumurilor, dar mult mai puțin costisitoare – e una dintre puținele resimțite ca subiect de preocupare comunitară. De cîțiva ani buni, cine se apropie cel mai mult de iluzia rezolvării acestei probleme, la pachet cu cea a traficului, are garanția succesului electoral, mai ales la nivelul administrațiilor locale. Și acesta e motivul pentru care discursul public în jurul actualei propuneri legislative construiește imaginea unei soluționări rapide și definitive a prezenței neplăcute a cîinilor vagabonzi, asezonată cu mecanisme de consultare publică (am trăit surpriza de a-l auzi pe deputatul PDL considerînd sondajul de opinie drept metodă de consultare) și atentă monitorizare. Un fel de wishful thinking plin de încredere birocratică, în care se propune inclusiv un registru local al animalelor (în condițiile în care recensămîntul acum în acțiune nu înregistrează animalele din gospodărie, deci nu se va putea estima dimensiunea situației) și obligativitatea proprietarilor de a castra cîinii fără drept de montă (pe care, cum spuneam, nu se știe cum îi vor depista noii angajați ai respectivului registru).

Presiunea rezolvării e atît de mare și de revendicată politic, atît de manipulată emoțional și electoral, încît despre ce-i vorba, cu adevărat, în problema cîinilor vagabonzi, scapă printre ochiurile plaselor hingherești.

Să începem prin a afirma evidența banală: cîinii sînt o problemă a oamenilor. Au fost „creați“ de oameni întîi pentru pază și protecție, apoi pentru companie. Rasele au fost și sînt controlate, manipulate și modificate genetic pentru a răspunde dorințelor subiective ale oamenilor, iar cîinii sînt incapabili, la fel de genetic, să trăiască în medii nepopulate de oameni fără a suferi mutații. Cît privește orașele României, cîinii vagabonzi de azi sînt urmașii celor de curte abandonați în perioada sistematizărilor comuniste, care s-au înmulțit în libertate fiind hrăniți și întreținuți de oameni.

Problema cîinilor vagabonzi e, deci, tot una a oamenilor – și se numește, în esență, educație. Începe cu – și, de fapt, se reduce la – faptul că „cel mai bun prieten al omului“ nu e nici o jucărie vie, nici un fel de om nevorbitor cu patru picioare, e un animal cu mecanisme de reacție și gîndire cu totul diferite. Iar asta e valabil și pentru vagabonzi, și pentru cîinii de companie. Am crescut noi înșine și ne creștem copiii cu desene animate și cărți cu poze în care cîinii vorbesc, se împrietenesc, se îndrăgostesc, „fac copii“, fără să ne întrebăm ce efect are viziunea antropomorfă din Doamna și vagabondul asupra felului în care ajungem să tratăm cîinii.

Cîinii au nevoie de exercițiu, disciplină, afecțiune, fix în această ordine, pe care le obțin, în cazurile fericite, de la oameni, în celelalte cazuri, cu mai puțin exercițiu, de la haită. De cîte ori nu v-ați aplecat să mîngîiați un cîine drăguț cu stăpîn fără să-i cereți voie acestuia din urmă, deși habar n-aveați cum reacționează animalul în astfel de situații? V-ați învățat vreodată copiii care e ritualul pentru „a face cunoștință“ cu un cîine: să-l lăsați întîi să miroasă, fără a-l atinge, fără a-i vorbi, fără a-l privi în ochi (no touch, no talk, no eye contact)? V-ați întrebat măcar o dată cum funcționează o haită, cum vine treaba cu șeful de haită și apărarea teritoriului, cum recunoașteți șeful de haită, de ce unii oameni sînt mușcați și alții, nu (funcția „ghinion“ neavînd de ce să intre în ecuație)? Sau de ce cîinii de companie de talie mică, ăia pe care stăpînii îi țin (numai) în brațe sînt cei mai tentați să latre, să muște, în mare – să se agite? Și cînd, cum, unde, cu cine ajung vreodată copiii să-nvețe cu adevărat, nu din filme duioase și cosmetizate, cum să se poarte cu animalele cu care au cele mai multe șanse să se întîlnească în viață?

Și, mai ales, v-ați gîndit vreodată care e secretul prin care omul (în general) domină cîinele, chiar în situația în care animalul e mai puternic și mai capabil de a face rău fizic? La cîini, mai mult decît la oricare alt animal, dominația e una de natură psihică. Un cîine purtat în brațe e prea aproape de ochii/ capul stăpînului, cîine căruia i se tolerează orice „că e mic și drăguț“ e prea lipsit de disciplină pentru a mai accepta dominația omului care-l are în posesie. Un cîine (la care ordinea simțurilor este miros – auz – văz) simte starea mentală a unui om, din semnalele pe care le emite și din postura corpului, începînd cu esențialul: dacă omul este echilibrat psihic și nu se teme. Cîinele are nevoie să fie dominat, să aibă un șef, altminteri își asumă singur acest rol și reacționează constant pentru a-și confirma poziția (chiar dacă, prin natura rasei sau a propriei personalități, nu este un cîine dominant). Fiindcă puterea mentală a omului e prin definiție superioară celei a cîinelui, un cîine dominant – un șef de haită, de pildă (cel care latră primul și se apropie cel mai mult – cîinii au chestia asta, cine merge în față, unul de-al lor sau omul, e șef) – se va supune întotdeauna unui om care-i transmite semnale de autoritate. Lucruri care se învață, la fel cum învățăm să socializăm cu membrii propriei noastre specii, să recunoaștem semnalele legate de statut, să dominăm sau să ne lăsăm dominați de alți oameni.

Cîinele n-are conștiință morală. Cînd face pipi în casă, fură sau strică ceva, stîrnind enervarea stăpînului, urmată de „fața vinovată“ a animalului, cîinele n-are conștiința c-a făcut ceva rău, el pur și simplu reacționează la reacția omului.

Cîinii au memorie de (foarte) scurtă durată, nu învață prin memorare, ci prin dezvoltarea de reflexe. Un cîine nu e afectat de castrare (după o anumită vîrstă), pentru că dezvoltarea lui hormonală se oprește mult mai devreme și pentru că niciodată, dar niciodată nu se va gîndi cu nostalgie și regret la ce-a pierdut. Dacă va primi hrană de mai multe ori, va reveni în acel loc și va aștepta să primească în continuare. Dacă de mai multe ori oamenii aruncă pietre după el sau îl lovesc, va dezvolta astfel de așteptări din partea tuturor oamenilor. În general, cîinii sînt ființe sociale și teritoriale – pentru că asta este condiționarea lor genetică. Nu le „place“ să fie singuri și-și asumă mental un loc al lor. La fel ca oamenii, dar într-un alt limbaj. Care trebuie acceptat ca diferit și învățat.

Oricine poate încerca să eutanasieze toți cîinii vagabonzi. Dar oamenii care nu știu să se poarte cu cîinii tot vor fi mușcați – de animalele de companie ale celor care nici ei nu știu să se poarte cu cîinii –, iar pe stradă vor continua să apară cîini, cu potențial mai mult sau mai puțin agresiv, atît timp cît stăpînii vor prefera să arunce puii nedoriți, unii oameni îi vor hrăni și alți oameni îi vor lovi.

P.S. Mi-am petrecut, parțial, vara făcînd experiențe pe tema comportamentului cîinilor cu stăpîn, al cîinilor vagabonzi și al oamenilor, în satul Tamași din comuna Corbeanca și în parcuri din București. Mi s-a întîmplat să-i fac unei doamne să-i intre în curte propriul cîine lătrător (fără să vorbesc sau să pun mîna pe el), pe care în chema în zadar pe nume, din spate (de unde, deci, nu putea să recepteze o atitudine dominatoare din partea stăpînei). Un număr semnificativ de persoane m-au întrebat dacă patrupedul pe care-l duceam în lesă, vizibil în vîrstă de cîteva luni, mușcă. (Sigur că mușca: jucării, lemne, oase de plastic.) Majoritatea cîinilor incapabili să socializeze (să recepteze semnale din partea celorlalți și să reacționeze adecvat la ele) erau de talie mică. Puțini rottweileri sau dobermani aveau botniță, deși e obligatorie prin lege.

O doamnă hrănea patru cîini lîngă un magazin din Tineretului, unul fiind o cățea cu șase pui; un singur animal era castrat, iar ei, personal, castrarea i se părea o barbarie. În satul în cauză, 90% dintre cîini nu sînt castrați, iar cei de curte sînt lăsați liberi prin peisaj în perioada de împerechere. Nici una dintre persoanele care hrănesc în stradă fie vagabonzi, fie cîini „de uliță“ nu-și pune problema că asta ar putea atrage în zonă și fideliza teritorial alți cîini (în condițiile în care cîinii adulți sînt setați genetic să nu atace pui, asta fiind rațiunea pentru mărirea haitelor) și nici că cei prezenți ar trebui deparazitați (în ciuda faptului că unii au semne evidente de paraziți interni). Etc.

P.S. 2. Nu sînt dispusă să răspund la întrebări legate de ce-aș face dacă un vagabond mi-ar mușca propriul copil sau la altele legate de oameni mutilați de aceste brute negrăitoare. Asta, din două motive: pentru că, în ce privește reglementarea – a tratamentului cîinilor vagabonzi ori a pieței financiare, nu contează –, statul ar trebui să fie insensibil la raționamente emoționale, și pentru că, în această situație concretă, este exclusiv responsabilitatea comportamentală a omului, începînd cu părintele și continuînd, în cazuri concrete, cu cei care întrețin prezența cîinilor în spațiile delimitate pe care le dețin sau administrează.

Inclusiv atunci cînd e vorba despre cîini cu rabie (turbați): prezența lor pe stradă e responsabilitatea altcuiva decît a lor înșiși, întîi ar trebui date în judecată primăria și autoritățile veterinare și imediat după aceea eutanasiat animalul.

 

Comentariile sunt închise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.