Despre Iulia Popovici
Iulia Popovici (n. 1979) este critic de teatru pentru săptămînalul Observator cultural, colaboratoare permanentă a portalului LiterNet. A ţinut conferinţe despre teatrul românesc la New York, Poznan, Varşovia, Viena, a coordonat ateliere de dramaturgie şi a fost editorul suplimentelor de dans ale Observatorului cultural. A publicat, de asemenea, în revistele man_in_fest, Vatra, Dilema Veche (România) şi Dialog (Polonia), precum şi în reviste din Franţa şi SUA. Din 2006, coordonează colecţia de teatru a editurii Cartea Românească. Este autoarea cărţii Un teatru la marginea drumului (Cartea Românească, 2008) şi a scris prefeţe, note introductive şi postfeţe pentru diverse piese de teatru. A alcătuit antologia de dramaturgie românească nouă, în traducere maghiară, Kortárs roman drámak, Editura Koinonia, Cluj (2008), o antologie de dramaturgie românească în traducere poloneză şi o alta, de dramaturgie contemporană poloneză în traducere românească. Acum lucreaza la a doua antologie de teatru polonez şi la propriul doctorat, face rapoarte internaţionale despre finanţarea culturală în România şi e o convinsa activistă socială part-time.
La primul tur al alegerilor prezidențiale din 2014, au existat mai mulți votanți pe liste suplimentare decît în turul întîi din 2009 – cînd, trebuie spus, alegătorii care voiau să voteze în altă localitate decît cea de domiciului trebuiau s-o facă exclusiv în secțiile speciale. Motiv pentru care oamenii au trebuit să stea la cozi lungi și unii n-au putut vota, printre altele, pentru că multe secții nu au primit buletine suplimentare de vot. Listele suplimentare cuprind și votanții din străinătate (în creștere sensibilă față de anteriorul exercițiu electoral), iar creșteri la fel de semnificative ale numărului celor înscriși în ele s-au remarcat, în esență, peste tot. Cea mai mare diferență față de 2009 – 15% … Continuă să citești →
Imaginați-vă, înainte de toate, o cutie cu patru pereți și nici o ieșire, plină de furnici. Imaginați-vă apoi că printr-o fantă ați băga fum în cutia cu furnici, iar în timp ce toată colonia fuge în partea opusă, băgați fum prin altă fantă. Și tot așa. Iar în timp ce vă uitați la furnicile care aleargă disperate și dezorientate, imaginați-vă că nu sînt furnici, că sînt oameni. Oamenii din Fîșia Gaza. Și că fumul nu e fum, sînt gloanțe, bombe, rachete și șrapnel. Aruncate de armata israeliană sau trase de milițiile Hamas, dar care cad pe locul de unde au fost lansate. Din 2007, de cînd în Gaza a fost instaurată blocada terestră, aeriană și maritimă, … Continuă să citești →
TEMA: Artă socială? Iată-mă într-o situație cel puțin bizară și în mod cert inconfortabilă: să vorbesc despre practici teatrale care-și afirmă inserția în social și aspiră la o relevanță comunitară, dar care rămîn adînc înfipte în exact dimensiunea estetică negată adeseori cu virulență, în condițiile în care cred cu tărie că acea relevanță socială e ca și inexistentă, că nimeni nu poate scăpa, încă, modelului artistic existent, dar și că toți acești mici pași contează, iar implicarea artiștilor în astfel de proiecte e autentică și importantă. Da, există teatru social în România. Și nu, nu există. Dacă extragi particula „politic“ (partea care recunoaște limitele de acțiune directă ale artei) din binomul „teatrul socio-politic“, ceea ce rămîne … Continuă să citești →
„O, Poezie, maica mea pe moarte/ Fiii-ți cît te iubeau c-un mare-amor/ În acest Paris al lui o mie opt sute și treizeci/ Și docurile, și-Austriacul, și rentele,/ Cuvintele la zi lor le erau curat chineză.“[i] Definiția locală a culturii trimite – mai mult decît în alte părți, în ciuda aparențelor – la ceva profund, înalt, testat în timp, dătător de siguranță și legitimitate socială selectivă. Și pentru că din vremuri imemoriale această cultură – pe care o numim instituțională – inspiră respect total, necritic și mai ales necuantificabil, în România ea intens finanțată de stat (nu în sume reale, ci procentual din cheltuielile de producție), fără ca asta să asigure un statut decent al artiștilor … Continuă să citești →
Cine are „dreptul“ să vorbească despre drepturile, interesele și identitatea feminină? Cine decide ce e „bine pentru femei“? Cine „reprezintă“ femeile? Pentru că în cîteva rînduri – înainte să fiu relegată printre misogini și susținători ai patriarhatului – s-a făcut apel la solidaritatea mea de gen, îmi asum acum riscul de a spune de ce nu mă pot solidariza cu acea parte a feminismului românesc mainstream ce se manifestă preponderent în spațiul public local și nu-i pot ceda necondiționat dreptul de a mă reprezenta. „Riscul“ – fiindcă principala modalitate de construcție și protecție a monopolului tematic o reprezintă negarea expertizei de opinie a contestatarului. Două au fost momentele recente cînd feminismul local mainstream și-a clamat autoritatea … Continuă să citești →
Probabil că procesul de clișeizare socială n-a „început“ în filmele Noului Val Românesc – peliculele care au în centru cele mai stereotipizate categorii din cinematograful nostru actual (medicii și polițiștii), Moartea domnului Lăzărescu și Polițist, adjectiv (deși, mă grăbesc s-o spun, nici lungmetrajul lui Cristi Puiu nu e unul despre sistemul medical, nici cel al lui Corneliu Porumboiu – unul despre Poliția Română) cîștigă extrem de mult scoțînd personajele din orizontul previzil de așteptare. În mod sigur, însă, o parte a acestui Nou Val e un vehicul privilegiat de locuri comune; din cînd în cînd, partiturile din aceste filme par, la fel ca-n manele sau cîntecele de lăutărie, destinate obținerii unei adeziuni previzibile și necondiționate din partea publicului. Publicul românesc … Continuă să citești →
Reacțiile virulente ale ortodoxiștilor și naționaliștilor sînt un surogat, un substitut al luptei de clasă, sînt răspunsul lor la inegalitate, lipsă de reprezentare politică și precaritatea economică, nu fițe cu libertatea de exprimare universală și alte bălării ecumenic-simbolice. „Evenimentul“ de la Muzeul Țăranului Român e irelevant și un non-moment. De ce? Pentru că în spatele lui stă, cel mai probabil, un aranjament de luptă pentru putere instituțională: nici o altă acțiune a Lunii LGBT nu a fost vizată de atacuri ale homofobilor – la fel cum nici un alt eveniment al Muzeului Țăranului (dacă despre „semnificația“ spațiului ar fi vorba), inclusiv proiecțiile din ultimii ani din cadrul One World Romania, care se petrec tot la Studioul … Continuă să citești →
„Și anticomunismul e un animal ciudat.“ – Mats Einarsson, politician suedez (Stînga Europeană Unită). După faimoasa condamnare a comunismului în Parlamentul României, povestește Marius Oprea, fostul director și fondator al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului din România (IICCR), acum întors în instituție, s-a întîlnit cu un bătrîn procuror de pe vremurile pomenitului regim și-a început să-i povestească despre ce-o să se facă acum, că dictatura a fost pedepsită. „Zi-mi adresa“ i-a replicat procurorul. „Care adresă??“ „A comunismului. Să trimit polițiștii să-l ridice, dacă a fost condamnat.“ Povestea spune destul de simplu cam care e regimul în care a fost tratat regimul de dinainte de 1989, cu tot cu crimele lui, în ultimele două decenii … Continuă să citești →
Pro-mediere sau anti-mediere? Depinde. O cale instituțională alternativă de rezolvare a unor litigii e oricînd de dorit, dar cu măsură – în privința modului ei de funcționare și a aplicabilității. O măsură pe care actuala lege națională a medierii n-aș zice c-o găsește. Legea Medierii există în România din 2006, pe vremea altui partid la guvernare – fără rezultate majore, însă. Medierea „din 2012-2013“, cea care naște acum atîtea discuții, s-a născut, totuși, în Europa. Mai exact, în momentul de față, post-2008, legi privind medierea legală ca formă de ADR (Alternative Dispute Resolution) sînt introduse sau urmează să intre în vigoare în toate statele membre UE în urma unei directive a Parlamentului European (2008/52/EC), cu dată … Continuă să citești →
Există în țara asta vreun tratament prioritar de celeritate acordat în sistemul judiciar infracțiunilor privitoare la viața sexuală sau asupra persoanei în general? Înainte să răspundeți, închideți ochii și gîndiți-vă la femeile în vîrstă care n-au aflat cine le-a violat pînă cînd violatorul n-a omorît o japoneză. De ce? Fiindcă, pentru societate, ele nu sînt o prioritate. Iar toată discuția de acum despre modificările din legea medierii dau și imaginea motivului pentru care nu sînt prioritare: atunci cînd consideri victimele violului niște ființe coruptibile, dispuse să vîndă pe bani siguranța întregii societăți, expusă astfel criminalilor lăsați liberi, asta numai respect nu se cheamă. Să-ncepem cu o poveste. Poate n-aveți chef să citiți așa un cearșaf, deci … Continuă să citești →
