Criză, muncă şi democraţie. Se auto-faultează iaraşi PDL cu mâna lui MRU?

Ştiam că Mihai Răzvan Ungureanu este un om de dreapta. Dar am mai mulţi amici sau chiar prieteni de dreapta de care mă despart opiniile diferite, antagonice, dar cu care se poate conversa, pentru că dovedesc echilibru şi receptivitate la argumente. Mi-am imaginat că şi Ungureanu face parte din această categorie a oamenilor rezonabili de dreapta, ce nu sunt impregnaţi de stereotipuri absurde şi agresive. Ei bine, ultima sa  declaraţie din timpul vizitei de la uzina Popeci Utilaj Greu din Craiova mi-a dovedit că, cel mai probabil, m-am înşelat.

Ce ne spune domnul Ungureanu? Potrivit acestuia, “criza este de fapt cel mai bun prilej pentru a valorifica creativitatea, iniţiativa şi situaţia economică în ansamblu“. Bun, asta mai merge, despre „distrugerea creatoare” au vorbit alţii înainte şi mult mai convingător. Numai că fostul şi efemerul premier nu se opreşte aici, ci simte nevoia de a plusa: „Şi, cum spunea domnul Popeci şi cum spuneau şi alţii înaintea domniei sale, unii cu nume de laureaţi Nobel, că l-aţi citat pe Einstein, criza este doar pentru cei care nu doresc să muncească, doar pentru cei care nu sunt îndrăzneţi în realizarea proiectelor proprii, se trezesc târziu şi se culcă devreme“.

Ezit între a râde, a mă enerva şi a mă lăsa pradă unui sentiment de lehamite. Constat cu un soi de uluire, pesemne că nejustificată, nonşalanţa cu care Ungureanu citează un socialist – Einstein – pentru a  argumenta o poziţie radicală de dreapta. Cum ar fi să  se apuce Victor Ponta sau Adrian Năstase  să jongleze cu citate de-ale lui Milton Friedman pentru  a  susţine o teză…socialistă?!  Evident, într-o ţară în care în general la prea puţini le pasă de stânga şi dreapta, unor asemenea isprăvi nu li se dă mare importanţă,  efectul fiind un dezmăţ al declaraţiilor deşănţate. Dar  Ungureanu pretinde că este un alt fel de politician, are veleităţi de intelectual de salon,  cu sensibilitate la vocabular, la referinţe şi la trimiteri. Să îl bănuiesc de manipulare? Nu ar fi pentru prima dată când lideri politici de dreapta falsifică sau interpretează tendenţios afirmaţii ale unor oameni din tabăra adversă, punându-le în slujba propriilor idei sau interese. Reamintesc doar cazul lui Emil Boc, care invoca fraudulos un alt laureat al premiului Nobel pentru economie, Christopher Pissarides. (Detalii, aici). Tind să cred, totuşi, că fostul şi efemerul premier este doar un mare fan al lui Einstein, prin urmare sugestia mea ar fi ca într-una din următoarele vizite electorale prin uzinele patriei să se refere, de exemplu, la celebrul articol al  lui Einstein întitulat „De ce socialismul”, publicat în Monthly Review  în 1949, pe care sunt sigură că îl cunoaşte. Şi pentru că fostul premier e preocupat de criză şi muncă, am găsit şi câteva idei de-ale lui Einstein care ar putea să îi fie de folos:

Producţia se face pentru profit, nu pentru folosinţă. Nu există nici o prevedere care să facă ca toţi cei capabili şi dornici să muncească să îşi poată găsi locuri de muncă; „armatele de şomeri” există aproape întotdeauna. Muncitorul este mereu persecutat de teama de a-şi pierde locul de muncă. (…) Motivaţia profitului, în combinaţie cu concurenţa dintre capitalişti, este responsabilă pentru instabilitatea în procesul de acumulare şi utilizare a capitalului, ceea ce duce la depresiuni economice din ce în ce mai severe. Competiţia nelimitată generează risipe uriaşe de forţă de muncă. (…) Sunt convins că există o singură modalitate de a elimina toate aceste grave neajunsuri, şi anume prin instalarea unei economii socialiste”.

Revenind la fondul chestiunii, afirmaţia fostului  prim ministru reflectă un darwinism economic dintre cele mai sălbatice. Este transpunerea din natură în economie a regulii celui mai tare: animalele care supravieţuiesc o fac pentru că sunt cele mai adaptabile, cele mai rezistente şi cele mai puternice – într-un cuvânt, pentru că merită! Dacă cineva o duce rău pe vremuri de criză, este pentru că e leneş şi nu trudeşte. În fond, Mihai Răzvan Ungureanu nu a făcut decât să doboare vălul trandafiriu sub care se camuflează cochet capitalismul „îmblânzit”, expunându-l gol goluţ privirilor noastre: noţiunea de merit stă în centrul capitalismului, iar prin merit se subînţelege acea metamorfozare, acel proces de mistificare a unor simple abilităţi de supravieţuire sau îmbogăţire,  care sunt prezentate drept virtuţi. Tocmai aici, în această supralicitare a „meritului” rezidă tensiunea structurală dintre democraţie şi capitalism, o temă puţin şi unilateral dezbătută la noi. Democraţia refuză prin definiţie noţiunea de „merit” ca temei al drepturilor politice şi al participării: ea cheamă la egalitate într-o situaţie care este fundamental inegalitară, chemaţi să guverneze nu sunt doar cei buni, ci toţi. Democraţia pleacă de la definirea nevoilor ca şi drepturi, în timp ce capitalismul recompensează doar după „merit”. Capitalismul operează după aceeaşi logică ca şi regimurile aristocratice, numai că în capitalism banul este cel ce discriminează, nu statutul social şi naşterea. Un manager de multinaţională este îndreptăţit să câştige un salariu de 300-400 de ori mai mare decât un angajat de rând pentru că „merită”, chiar dacă valoarea socială pe care acesta o produce nu este cu nimic mai mare decât acum 40 de ani, când  raportul dintre salariile de top şi cele de la bază era de zece ori mai mic. Corespunzător, se cuvinte ca un şomer să trăiască dintr-un venit ce îl plasează la limita subzistenţei sau, eventual, să moară de foame pentru că el nu merită mai mult. În logica democratică, în schimb, drepturile sunt alocate egal fără a ţine cont de „merite”, indiferent de ce înţelegem prin asta (venituri, inteligenţă, statut social). Tensiunea dintre meritocraţia capitalistă şi egalitarismul democratic trebuie atenuată cumva pentru ca cele două să poată să co-existe – iar asta nu se poate obţine nici într-un caz prin exacerbarea noţiunii de merit până la punctul în care  aceasta coincide cu darwinismul economic. În acest punct, orice supralicitare a meritului lucrează în detrimentul democraţiei. Logica fostului premier Ungureanu se află în contradicţie cu logica democratică.

Interesant că Mihai Răzvan Ungureanu face aceste declaraţii în plină campanie electorală, după ce partidul pe care îl susţine s-a prăbuşit efectiv în sondaje din cauza unei abordări similare. Cum vor reacţiona potenţialii votanţi ai PDL? Există, desigur, un populism neoliberal, pe care Ungureanu l-a sintetizat destul de bine în declaraţia sa recentă: acest populism exploatează teama de pierdere a statu-quo-ului a celor cu o situaţie economică cât de cât satisfăcătoare, contrapunându-i asistaţilor sociali, şomerilor şi tuturor nevoiaşilor. O duceţi bine pentru că meritaţi şi nu e just să împărţiţi bunăstarea voastră cu alţii, le spune populismul neoliberal celor cu locuri de muncă decente sau cu afaceri prospere, făcând apel la egoismul din fiinţa umană. Acest tip de populism este bine receptat în SUA,  unde, vorba lui Steinbeck, săracii nu se percep pe sine ca proletari exploataţi, ci ca milionari aflaţi temporar la ananghie. Observ şi la noi, în România, numeroase vituperaţii îndreptate împotriva săracilor şi a asistaţilor nu doar în mass-media sau pe buzele politicienilor, ci şi în rândul oamenilor obişnuiţi. Nu îmi dau seama, însă, cât e de răspândită această atitudine şi dacă poate reprezenta un cal de bătaie în lupta electorală. Dar cum să vorbeşti de muncă ca şi cheie a succesului, fără a fi ipocrit sau cinic, într-o ţară în care munca arareori a recompensat in ultimii 20 de ani, în care salariile sunt penibil de mici? Cum să insinuezi că defavorizaţii sunt leneşi, când oferta de locuri de muncă a fost mereu precară şi s-a subţiat şi mai mult în anii de criză?  In primele trei luni ale anului 2012, în evidenţele Agenţiei Naţionale pentru Ocuparea Forţei de Muncă s-au înregistrate 25.000 locuri de muncă vacante, adică o nimica toată faţă de cererea reală ( fără a mai pune la socoteală că cele mai multe dintre acestea s-au înregistrat in sectorul public: administraţie publica, sănătate şi asistenţă socială)…

!

Dacă prin această declaraţie a lui Ungureanu  PDL se mai auto-faultează o dată, nu mă miră deloc: până în prezent deţine recordul la capitolul „săpat singur groapa”. În anul 2009,  grosul votanţilor PDL-ului provenea din rândul angajaţilor din sectorul public;  53% dintre votanţii democrat-liberali proveneau din acest sector de activitate, faţă de 46% PSD şi 38% PNL! Surprinzător, doar 38% dintre votanţii democrat-liberalilor lucrau în sectorul privat,  cu 2% mai puţin decât cei ai PSD (Studiile electorale româneşti efectuate de Fundaţia Soros în 2009, vezi). Mai mult decât atât, în cazul PDL un suporter din zece nu lucrase niciodată. Împotriva cui şi-a îndreptat armele PDL cât a fost la guvernare? Păi, împotriva bugetarilor „obezi” şi a „cerşetorilor” care nu muncesc, adică fix împotriva propriului său electorat! Prin urmare, nu ar fi nici o surpriză ca acest partid să îşi taie creanga de sub picioare în continuare, cu aceeaşi insistenţă…şi evident, cu sprijinul elegant al lui Ungureanu!

 

Comentariile nu sunt permise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.