Cireșe amare și gogoși dulci

alexCistelecanLiliana Nechita, Cireșe amare, Humanitas, București, 2014. Volumul a fost nominalizat pentru premiul CriticAtac.

Oricât catharsis și sublimare ar presupune transpunerea literară, experiența directă a rupturii și dezrădăcinării nu are cum să se depună într-o viziune calmă și armonioasă asupra întregului. Meritul volumului Lilianei Nechita e tocmai acela de a ne prezenta imaginea dureroasă a emigrației fără a încerca – sau, mai degrabă, fără a reuși – să o subordoneze unui sens superior, ci etalându-i deschis multiplele contradicții, tensiuni, incoerențe, tragismul acestei condiții căreia îi e refuzată poate nu atât falsa reconciliere interioară (falsă pentru că doar interioară), cât înțelegerea clară a ceea ce se întâmplă și de ce – i.e. lumea socială ca structură de cauzalitate opacă de care atârnă, ca de-un fir de păr, însăși condiția imigrantului.

Sub forma unor scrisori adresate nimănui, Cireșe amare ne prezintă experiența de emigrantă ca îngrijitoare/menajeră (badante) în Italia. Relatările care țin de acest fir al textului, precum și incursiunile retrospective asupra condițiilor de trai din țară, de dinaintea emigrării, sunt fascinante și absolut binevenite – mai ales că experiența emigrației este, în ciuda amplorii fenomenului, prea puțin prezentă în literatura noastră actuală. Din această perspectivă, spre deosebire de Căpșunarii lui Dani Rockoff, mult prea centrată pe interioritatea naratorului și dornică mai degrabă să sublinieze diferența de clasă/cultură/statut față de colegii de emigrație decât solidaritatea de condiție, cartea Lilianei Nechita respiră o compasiune spontană față de tovarășii de suferință, precum și o înțelegere afectivă a acestui fenomen masiv de dezrădăcinare și lumpen-proletarizare care e migrația actuală („toți emigranții, indiferent din ce țară vin… au trecutul comun”).

A supraveghea și a evada

Deranjant cel mai adesea, lirismul scrisorilor Lilianei Nechita are cel puțin avantajul de a scoate la iveală anumite mecanisme psihice și trăiri subiective inerente migrației, dar care sunt mai puțin atinse în statisticile și cercetările sociologice asupra fenomenului. Astfel, lanțul sărăcie extremă – emigrație pare să țină, în primul rând, de o anumită dialectică a vizibilității și invizibilității sociale: experiența sărăciei din țară este trăită mai ales ca rușine, astfel încât soluția emigrării, înainte chiar de a promite șansa salvării materiale, aduce cu sine speranța refugiului în clandestinitate. În multe cazuri, diferența dintre condiția de acasă și cea din patria adoptivă nici măcar nu e o diferență de condiții materiale, ci doar o diferență de vizibilitate: la fel de săraci ca acasă, dar măcar feriți de pericolul de a fi văzuți și recunoscuți ca atare[i]. Experiența migrației ca salvare de la rușine prin clandestinizare[ii] reliefează astfel un tablou dinamic al regimului de vizibilitate a categoriilor sărace: în aceeași măsură în care oamenii aceștia sunt excluși din spațiul public, în care apar sporadic doar cu titlul de fapt divers și știrile de la ora 5, ei sunt destinați unei supra-expuneri în spațiul lor imediat social, la o închidere claustrofobică în mediul familial și comunitar. Negarea lor qua clasă în spațiul public îi condamnă la o condiție de dramă individuală sau familială inescapabilă în spațiul lor imediat. Înainte de a fi o fugă de sărăcie, migrația este, astfel, o evadare din sufocanta morală comunitară. Pentru mulți dintre noi, anonimatul e un privilegiu de clasă. Or, această alinare a invizibilității rămâne valabilă chiar și în cazurile de migrație încununate de succes. Chiar și în aceste cazuri – în care emigrantul reușește să trimită regulat acasă banii necesari subzistenței familiei – succesul aparent e doar un efect al vizibilității parțiale: ceea ce de la distanță pare un succes, de-aproape nu este trăit decât ca o înfrângere perpetuă, ca o sumă nesfârșită de eșecuri și umilințe cotidiene.

Libertatea muncii

Judecând după criteriile discursului dominant, emigrantul ar trebui să fie exemplul suprem de libertate a muncii și autonomie față de structurile de asistență statale, campionul la flexibilitate și spirit de antreprenoriat, ce mai, imaginea însăși a proletarului viitorului. Ceea ce se prea poate. Mai relevant e însă modul în care această „eliberare” deplină a muncii se manifestă, pentru purtătorul său, ca o suită de alegeri deopotrivă de imposibile și inevitabile. Imperativul absolut al alegerii libere („ia-ți viața în mână”) nu este aici decât forma de expresie a fatalității sociale. „Încă nu știu ce e mai bine: să-ți îmbrățișezi copilul, sau să-i cumperi de încălțat”. Aceasta-i alternativa migrantului și, în ciuda retoricii oficiale atât de pro-familiale, asta e dilema fără fund în fața căreia capitalismul actual pune reproducerea familială, cel puțin în clasele de jos: între a rămâne în preajma copilului în țară, fără a dispune însă de mijloacele de a-l susține material, sau a pleca la muncă afară, salvându-i astfel supraviețuirea materială cu prețul mutilării sale psihice. Practic, o separare, de nu chiar o opoziție directă între posibilitatea și actualitatea familiei: când e actuală, familia nu e posibilă; pentru a fi posibilă, ea trebuie suspendată. Tu alegi.

Sclavie semi-salariată

Peste această contradicție fondatoare, condiția de îngrijitoare la domiciliu a naratorului mai adaugă însă un strat de alienare. Statutul de badante face ca acea contradicție de pornire, dintre posibilitatea reproducerii familiale și existența familială propriu-zisă să se rezolve, cu chiu, cu vai, printr-o altă contradicție întemeiată tot pe raportul dintre intimitate familială și capital: în încercarea de a-și salva familia lăsată acasă, imigrantul este împins aici nu atât către lumea liberă a pieței muncii de-afară, cât spre o altă structură de dependență familială – a familiei angajatorului. „Majoritatea preferă ceea ce se numește [munca] «la fix»: te trezești, muncești, speli, gătești, îngrijești un bolnav în casa lui, dormi tot acolo și o zi pe săptămână ai liber să te plimbi. În felul acesta îți rămân toți bănuții”. E logic. Un calcul perfect rațional făcut de un subiect autonom și perfect rațional. Și totuși, la scară social-istorică, este expresia unei stări de fapt cu totul iraționale. Dincolo de pragmatismul calculului individual, asta nu face decât să demonstreze, încă o dată, faza regresiei sociale atinsă de capitalismul actual la semi-periferia sa (România, Filipine, marile bazine de forțe de muncă pe piața italiană de îngrijitoare): faptul că nivelul istoric al retribuției muncii este astăzi, pentru mulți, atât de scăzut încât devine convenabil a renunța la o parte considerabilă din „libertatea” muncii libere și a reveni astfel la o formă intermediară de sclavie semi-salariată. Faptul că, în raport cu simplele nevoi ale reproducerii biologice, valoarea forței de muncă a ajuns astăzi atât de mizerabilă încât suntem dispuși să ne mutăm în casa patronului și să veghem atent la procesul său de decrepitudine doar să ne dea o masă, un pat și-o iertare de la plata facturilor.

Absolut crucial e aici efectul de auto-mistificare pe care acest tip de relații de producție semi-feudale și ultra-moderne îl proiectează (auto-mistificare care nu neagă însă caracterul rațional al acestui calcul individual al supraviețuirii): dat fiind că o parte – și tocmai partea destinată propriei subzistențe – din costurile capitalului variabil sunt incluse aici în costurile capitalului fix (ai grijă de badantă așa cum ai grijă de calul din grajd), muncitorul trăiește cu impresia că primește chiar numai „surplusul”, plusvaloarea muncii sale – „îți rămân toți bănuții”. Adică tocmai diferența – în sfârșit monetarizată – dintre retribuția muncii și nevoile materiale, care poate fi astfel transferată acasă pentru a acoperi diferența simetrică, dar cu semn negativ, dintre nevoile familiale și resursele celor de-acolo. Și nu-i vorba doar că această formă de salariu ca bacșiș – pentru că în excedent față de nevoile reproducerii muncii –, nedizolvându-se imediat în nevoile subzistenței și în valoare de întrebuințare, poate fi transferată ca valoare de schimb către nevoile subzistenței celor rămași acasă. Mai mult de-atât, procesul concret prin care „bănuții” au fost obținuți le interzice practic reconversia în întrebuințare de către producătorul lor: „… majoritatea își macină sufletul pentru banii pe care-i câștigă. Acel ban devine mai valoros decât în România, pentru că este plătit cu lacrimi și cu dor. Cine muncește aici, de exemplu, nu-și mai cumpără Coca-Cola sau gume de mestecat, pentru că nu se mai îndură”. Astfel, ceea ce inițial pare a fi numai surplus – „toți bănuții” – este trăit efectiv numai ca deficit: excedentul banilor față de nevoile muncii pălește în comparație cu excesul de chin și trudă față de expresia sa monetară.

Vrem o țară ca afară. Absolvirea școlii diasporei

Problemele însă încep chiar aici, în traducerea acestei experiențe directe a nedreptății într-o viziune de ansamblu coerentă asupra societății, sau măcar într-o perspectivă clară asupra cauzelor și mecanismelor sociale direct răspunzătoare pentru condiția imigrantului. Din această perspectivă, disjuncțiile cognitive se zbenguie de la o pagină la alta: avem, pe de o parte, prea multă poliție și supraveghere în Italia, mai ales asupra imigranților; dar, pe de altă parte, avem și o legislație mult prea blândă și o absență a controlului, oferite drept explicații ale infracționalității ridicate din peninsulă. Pe de o parte compasiunea față de condiția săracilor din țară, atunci când experiența propriei sărăcii de-acasă e încă vie în memoria naratorului; pe de altă parte, la capătul procesului de asimilare, o explozie de ranchiună de manual față de putorile de-acasă care se plâng de sărăcie dar nu s-ar da jos din pat să muncească (p. 134). Pe de o parte, o înțelegere directă a dificultăților integrării imigrantului în noua sa patrie, atunci când subiectul acestei experiențe e chiar naratorul, pe de altă parte, o rafală de isterie polițienească împotriva amenințării pe care o reprezintă oamenii străzii („Eu nu înțeleg cum li se permite să doarmă în drum aici. Este clar că cel care nu muncește nu are cu ce să achite o chirie. Atunci stă în drum și fură. Nu zic să desființeze căbănuțele lor din cartoane și plastic, dar ar putea fi întrebați măcar cu ce se ocupă, unde lucrează etc.”) La tot pasul, vedem cum, deloc întâmplător, rudimente de conștiință politică adecvată (precum ideea că obiectul rasismului actual este de fapt săracul, indiferent de culoare) sunt amestecate cu neașteptate puseuri rasiste (gen „italienii au în natura lor violul”, „nu sunt bucuroși de a împărți nimic cu nimeni…, nu se adună nici de sărbători cu veselie în jurul bucatelor tradiționale” (?), „proverbiala caracteristică a italienilor: lenea”, până la impardonabilul „cozonacii [lor] sunt doar cumpărați”, versus „inima largă a românului”, sărbătorile calde cu rugăciuni, sarmale ș.a.m.d.[iii]) și totul e năclăit într-un ocean de obscurantism religios (Biblia, biserica neapărat ortodoxă și rugăciunea sistematică fiind, la tot pasul, saltelele simbolice pe care se ostoiesc suferințele naratorului). Or, această dialectică a falsului este, de fapt, adevărul condiției emigratului. Și ea ne arată că nici o experiență directă nu e, în sine, revelatoare, după cum, în lipsa unui orizont ideologic corect de preînțelegere, orice dovadă flagrantă a nedreptății sociale poate fi citită ca un argument în favoarea reacțiunii. Doar astfel putem înțelege de ce un asemenea document al emigrației românești poate fi publicat la Humanitas și promovat de catchy.ro: în cele din urmă, experiența dureroasă a muncii și dezrădăcinării sfârșește prin a fi codificată religios ca o probă de mântuire interioară și/sau corporatist, ca o defilare victorioasă, prin obstacolele vieții, spre edificarea sinelui și titlul de Femeie de succes.

Femeia catchy

„Noi suntem ori mame, ori fiice, ori neveste, ori bunici. Noi suntem inima unei familii; în jurul unei femei se-nvârte totul. Ea pune masa, ea știe rețetele de murături…”[iv].

There’s a catch, indeed: ironic, în fond, modul în care capitalismul actual emancipează femeia proletară – nu dezlipind-o de scutece și cratițe, ci separând-o doar de scutecele și cratițele propriei familii. Cum o împinge spre probele independenței, culmile autonomiei și realizării personale, doar pentru a-și putea îndeplini mai bine, în condițiile date, misiunea ei naturală și destinală de ax al bucătăriei. Cum îi recunoaște, în sfârșit, contra-Marx, valoarea muncii sale afective și domestice, doar cu prețul de a o rupe de cadrul său firesc de manifestare și a o încastra în structuri de dependență directă și exploatare față de familia angajatorului. Trăiască eliberarea muncii, trăiască emanciparea femeii. Ce-avem de mâncare?

 

[i] Un dialog grăitor: „-Tare m-aș întoarce în țară! Dar tare m-am săturat de sărăcie! – Și aici nu ești tot sărac? – Ba da, dar nu te știe nimeni!”.

[ii] Proces psihic poate mai pronunțat în cazul celor proveniți din mediul rural și din familii tradiționale, în care onoarea sau rușinea comunitară continuă a fi, printre multe altele, rămășițe de socialitate premodernă extrem de viguroase.

[iii] Interesant cum pasul corect, al dezvrăjirii rasismului ca mecanism de clasă (sărăcia ca adevărat obiect al rasismului) se însoțește cu o mișcare în sens opus, de mistificare în cheie etnică a unor raporturi eminamente de clasă (raporturile cu angajatorii italieni și familiile lor, de exemplu), mișcare care merge chiar până la a-i denaționaliza pe românii infractori: „românii sunt educați și cu bun simț, își văd de treaba lor… Ceilalți, șmecherii, sunt niște trântori și profitori fără naționalitate”. Probă, încă o dată, că auto-iluminarea, de una singură, nu poate merge decât până la jumătatea drumului.

[iv] Ceea ce nu prea explică reproșul formulat la adresa marii majorități a bărbaților români abia cinci pagini mai încolo: „70% dintre bărbații români sunt niște incapabili. Trec de sub fusta mamei în poala nevestei și consideră că ea trebuie să-i spele, să-i curețe, să le pună în geantă…”. Singura explicație este că misiunea destinală a femeii (să pună masa în jurul căreia se-nvârte toată familia) nu pare să-l includă și pe propriul bărbat. Motiv pentru care ea poate fi, în fond, detașată și mutată pe piață.

 
CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *