Bunavestire. Ediția 2011. (Despre discursul preşedintelui Băsescu ţinut la London School of Economics)

Alex. Cistelecan
Doctorand in teorie politica la LUISS University, Roma. Autor al volumului Viaţa ca film porno. Protocoalele Lacan, Aula, Brasov, 2007. Editor (împreună cu Aakash Singh Rathore) al volumului Wronging Rights? Philosophical Challenges for Human Rights, Routledge, New Delhi, 2010 (în curs de apariţie). Membru fondator al asociaţiei Proiect Protokoll.

TEMA: Statul social în faţa crizei

În noiembrie 2008, regina Angliei a descălecat la London School of Economics[i]. Măria Sa le-a adresat cadrelor instituției o întrebare perfect legitimă: cum se face că după atâtea studii, analize și expertize economice cu care vă umpleți timpul, n-ați văzut criza care bătea la ușă? Profesorii de la LSE au avut nevoie de șase luni ca să formuleze un răspuns cât de cât onorabil. Într-o scrisoare colectivă, au recunoscut că s-au pierdut în meandrele propriei discipline, că n-au văzut pădurea de copaci, că au scăpat din vedere „riscurile sistemice” și că, din nefericire, au confundat „wishful thinking”-ul cu analiza efectivă. Ceea ce, una peste alta, revenea la a-și recunoaște, spășiți, propria porție de vină.

În iunie 2011, președintele Băsescu, în vizită la LSE, le-a oferit acestor economiști timizi răspunsul pe care îl căutau sau pe care se codeau să-l formuleze: „de vină pentru teribila criză sunteți, în mare parte, dumneavoastră, Maiestate”, ar fi trebuit să spună specialiștii de la LSE. „De vină pentru criză este statul: ceea ce explică, în același timp, miopia noastră – pentru că statul a pervertit transparența naturală a economiei libere – și, totodată, tăcerea noastră – care nu este altceva decât dovada considerației și respectului pe care vi le purtăm prin Constituție”.

E mare păcat că acești remarcabili analiști economici de la una din cele mai prestigioase universități din lume, după ce că n-au putut prevedea izbucnirea crizei, nu sunt încă în stare să găsească nici explicația corectă a cauzelor ei. Norocul lor că a venit președintele nostru să-i lumineze: de vină pentru criză este statul. Acesta este mesajul de bază al intervenției lui Traian Băsescu de la LSE, aceasta este vestea cea bună pe care Estul o oferă, salvator, Vestului. Discursul președintelui trebuie să le fi amintit economiștilor britanici un vechi adevăr al funcției lor strategice: acolo unde lipsește clarviziunea, o supradoză de tupeu poate face miracole. Să lași sistemul privat și piața liberă să trântească economia, să chemi disperat statul ca să repare situația, după care să pui toată vina tocmai pe umerii statului – să reușești toată această piruetă nesancționat de opinia publică denotă nu doar abilitate politică; denotă, în plus, o îndrăzneală și o putere pe care capitalul și ideologii săi de prin Vest nu mai au, pentru moment cel puțin, obrazul de a le desfășura în public.

Pauză de țigară. Teoriile crizei.

Pentru a putea măsura cu acuratețe gradul de irealitate a teoriei prezidențiale a crizei, un mic excurs pe hol, prin diversele interpretări ale dezastrului economic actual, nu strică. Există nuanțe și direcții diferite de lectură aici, însă ideea că statul ar fi principalul responsabil pentru criza economică n-a trecut prin mintea nici celui mai înfierbântat neoliberal. În general, strategia de scoatere a cămășii pe care dreapta a încercat s-o pună în aplicare a constat în a da vina pe lăcomia săracilor. Ceea ce ar putea părea un concept paradoxal, lăcomia săracilor este, pentru o privire neoliberală, o categorie aproape analitică. În fond, trebuie să fi sărac ca să-ți dorești mai mult decât poți avea. Mai trebuie doar să convingi și statul că, într-un fel, meriți ceea ce nu poți avea, și dezastrul e gata combinat. Lăcomia săracilor și generozitatea nesustenabilă a statului sunt, deci, ingredientele crizei în viziune neoliberală: criza a izbucnit pentru că săracilor li s-a permis accesul la credite fără garanție pentru a-și achiziționa locuințe la care, în condiții de piață liberă, nu ar fi avut dreptul. Oricât credit am acorda acestei interpretări de dreapta a crizei, rămân două mari probleme la care această teorie nu reușește să răspundă: în primul rând, cele care au demarat, accelerat și insistat pe această politică a creditelor de locuințe pentru săraci au fost mai ales instituțiile financiare private, și nicidecum statul. Statul doar s-a făcut că plouă și că totul e în regulă. Iar motivul care a împins instituțiile financiare private să meargă până la capăt – adică până la dezastru – pe această politică de credite fără garanții n-a fost nicidecum grija lor pentru săracii fără adăpost, ci simplul fapt că, aparent, întreaga schemă a acestor credite producea un imens profit. În al doilea rând, dacă originea crizei s-ar afla în faptul că aceste credite subprime au pervertit piața liberă, transformându-i, prin mijloace artificiale, în proprietari pe cei care, în mod normal, n-ar fi trebuit să-și permită acest statut, atunci criza ar fi fost demult depășită. În fond, raționalitatea pieței libere – dacă într-adevăr aceasta a fost problema – a fost imediat restabilită în momentul în care toți proaspeții proprietari au fost desproprietăriți de către băncile creditoare. Or, toată lumea știe că, deși această raționalitate a pieței libere a fost prompt restabilită și săracii prompt separați de imobilele pe care nu și le mai puteau permite, situația economică n-a făcut decât să se afunde și mai tare. Și asta deoarece creditele subprime n-au fost decât baza relativ infimă pe care instituțiile financiare au construit nenumărate operații sofisticate de dispersie a riscului și de transformare efectivă a datoriilor în profit. Falimentul acestor operațiuni financiare și speculative, care teoretic trebuiau să reducă riscul creditelor subprime, dar care, practic, n-au făcut decât să-l multiplice și generalizeze, a produs o gaură pe lângă care datoriile neachitate de proprietarii fără acoperire erau absolut nesemnificative. Oricât de reacționară ar fi însă această lectură în cheie de lăcomie a săracilor, ea este totuși greu de conciliat cu interpretarea băsesciană. Care ar putea fi vina statului în acest context? Cel mult i se poate reproșa lipsa de inițiativă, faptul că a lăsat ca practica creditelor fără garanție să atingă niște proporții care riscau să pună în pericol întregul sistem economic. Vina statului în acest context nu poate fi decât aceea de a fi stat cu mâinile în sân, binecuvântând periodic siguranța și profitabilitatea operațiunilor financiare nereglementate. Dar explicația vinei pe care o poartă, chipurile, statul, nu poate fi aceasta, pentru că ar veni în directă contradicție cu diagnosticul băsescian: din această perspectivă, statul n-ar fi putut să-și repare vina decât intervenind activ în sfera împrumuturilor bancare, impunând reglementări și condiții stricte care l-ar fi făcut încă și mai vinovat. Pentru că își bagă nasul în mersul pieței libere.

O a doua interpretare a crizei, extrem de populară pentru că extrem de imprecisă, este interpretarea în cheie moralistă. Ea este dincolo de stânga și dreapta pentru că e, în general, dincoace de politic. De la tea party-ul american până la indignados-ii spanioli și europeni, cu diferențe neglijabile (și care se reduc, de altfel, la studiile superioare ale celor din urmă), cauza comună a indignării este corupția și imoralitatea instituțiilor, fie ele private sau publice, care ne conduc. Aceasta a fost, de fapt, varianta populistă pe care și unii lideri europeni (Sarkozi și Merkel) au îmbrățișat-o imediat după izbucnirea crizei. Aceasta a fost, ca să vezi, inclusiv interpretarea președintelui Băsescu la acel moment dat: „O mare parte din această criză financiară este generată de corupție. Au venit băieți deștepți cu studii la Harvard, Oxford și au inventat cum să-ți crești acțiunile fără să ai bani, cum să dai credite fără să ai bani”, declara președintele în octombrie 2008[ii]. Între timp, desigur, domnul președinte a avut vreme să fie reșcolit de propriii săi consilieri, să-și scoată populismele din cap și să dea un examen strălucit în delir neoliberal tocmai în templul de la LSE. Între timp, până și Sarkozi și Merkel au uitat de apelurile lor la un capitalism responsabil – și au avut toate motivele să le uite, căci gălușca de „capitalism cu față umană” a fost înghițită cu succes de proprii lor opozanți. Orice-ar fi, problema cu această abordare moralistă a crizei e cel puțin dublă: punând accentul pe lăcomia și caracterul imoral al bancherilor, arătând cu degetul bonusurile grase pe care și le-au atribuit și metodele extrem de dubioase de transformare a datoriei în profit, această interpretare ratează complet atât caracterul necesar și structural (din perspectiva capitalismului actual) al cauzelor care au dus la criza economică de astăzi, cât și dimensiunea efectivă a crizei. Cu sau fără bonusurile de milioane pe care managerii și bancherii le-au încasat, găurile de sute de miliarde tot s-ar fi produs. Pe cât de imorale sunt bonusurile respective, pe atât de infime sunt ele în cuantumul total al crizei. Și de asemenea, pe cât de evitabile ar fi putut fi aceste bonusuri, pe atât de inevitabile (din perspectiva reproducerii și acumulării capitalului) sunt mecanismele financiare care au dus la nașterea crizei. Oricum ar sta însă lucrurile, nici această interpretare a crizei nu poate acomoda recentele revelații prezidențiale: care ar fi putut fi vina statului din această perspectivă? Din nou, aceea de a nu fi vegheat mai atent derularea corectă a operațiunilor financiare de pe piața liberă. Și din nou, intervenția salvatoare a statului, din perspectivă băsesciană, n-ar fi făcut decât să-i crească vina.

În fine, a treia interpretare a crizei, cea corectă, pornește de pe poziții mai mult sau mai puțin marxiste. Definind criza ca un „necesar raționalizator irațional al capitalismului” (David Harvey), această abordare identifică două cauze profunde și corelate ale actualei crize: pe de o parte, declinul ratei de profitabilitate a capitalului și disoluția progresivă a vechii legi a valorii i-au impus capitalului găsirea unei noi breșe de reproducere și acumulare. Aceasta a fost identificată în sfera operațiunilor pur financiare și speculative. Turnura financiară n-a fost, așadar, o simplă alegere nefericită luată în anii 70, ci o necesitate structurală pentru capitalism. Pe de altă parte, șomajul structural și stagnarea sau chiar scăderea salariilor reale (ambele fenomene fiind efectele imediate ale primei cauze) au creat și adâncit problema cererii efective. Dar cum, din motive atât reale, cât și de conjunctură ideologică, vechea strategie keynesiană de rezolvare a problemei cererii efective nu mai putea fi pusă în aplicare, capitalismul a fost nevoit să dea încă o dată dovadă de ingeniozitate extraordinară. Așa s-a născut un fel de paradoxal keynesianism pe credit: în loc să se stimuleze cererea efectivă prin creșterea salariilor și a cheltuielilor publice, cererea efectivă a fost menținută și multiplicată prin distribuirea generoasă de credite. Punând cap la cap aceste conjuncturi structurale, avem: un volum imens de capital, total desprins de orice legătură cu producția efectivă, pentru care forța de muncă nu mai figurează decât ca un nedorit cost de producție și care devine tot mai îmbătat de capacitatea sa de a genera plus-valoare ex nihilo, din sine însuși; o mare masă de salariați, precari sau șomeri ale căror venituri stagnează sau descresc de prin anii 70 încoace; și o industrie a creditelor financiare al cărei scop unic este de a amâna pe cât posibil izbucnirea fățișă a contradicțiilor latente ale capitalismului, de a menține un echilibru de fațadă, de vitrină, între bogăția tot mai concentrată și mizeria tot mai generală. Cât de eficient a fost acest mecanist de mediere socială pe bază de credite o putem vedea în actuala criză. Cât de pertinente și eficiente pot fi orice măsuri de austeritate și anticriză care nu adresează chestiunea fundamentală a modului contemporan de reproducere a capitalismului, o vom vedea, foarte probabil, într-un viitor cât se poate de apropiat. Revenind însă la discursul prezidențial de la LSE, să punem din nou întrebarea: care e, din perspectiva acestei interpretări a crizei, gradul de responsabilitate a statului în generarea actualei crize? Întâmplător, abia aici, în acest context interpretativ, afirmația lui Traian Băsescu poate avea acoperire: abia din această perspectivă statul poate fi considerat a fi unul din principalii vinovați. Iar vina sa actuală este, de fapt, vina sa structurală și seculară: aceea de a fi managerul intereselor colective ale capitaliștilor, de a administra și legitima reproducerea modului capitalist de producție. Cu riscul de a mă înșela, cred totuși că nu la această vină se referea domnul președinte.

Acestea sunt cele trei interpretări principale ale cauzelor crizei economice actuale. Ele nu trebuie însă confundate cu măsurile și justificările politicilor de ieșire din criză. E un lucru arhicunoscut că actuala criză economică servește drept terapie de șoc inclusiv în Occident, unde, în numele reducerii deficitelor publice, politici de subțiere a statului social se pun tot mai mult în aplicare. Ceea ce lipsește însă de-aici este corelarea logică a acestor măsuri de austeritate cu o interpretare a cauzelor crizei. Nimeni, fie el oricât de neoliberal, n-a avut pretenția de a stabili o relație de cauzalitate directă între cele două fenomene. Nimeni, până la Traian Băsescu. Mesajul oficial de legitimare al noilor politici de austeritate pare în Vest să fie o invitație la amnezie: cum am ajuns la situația aceasta de imense datorii publice nu prea mai contează. Că datoria publică de astăzi e, de fapt, datoria privată de ieri e un fapt pe care nu are rost să ni-l mai amintim. Metodele variate și egal de scandaloase prin care s-a ajuns la această masivă socializare a datoriei private – fie prin faimosul bail out, fie prin țepuirea municipalităților, fondurilor suverane și a altor instituții publice de către instituțiile financiare, fie prin intermedierea delicioasă a împrumuturilor de la FMI și Banca Europeană – toate aceste metode trebuie să intre rapid în patrimoniul uitării colective. Să înghițim și să trecem peste. Ceea ce contează e modul în care vom reduce această datorie, de-acum publică, de azi înainte – și nu avem cum dacă nu prin ajustări structurale.

Înapoi în sală. Din fum în ceață.

În tot acest context politico-economico-ideologic extrem de complicat, prelegerea președintelui Băsescu de la LSE vine ca o străfulgerare într-o mare de beznă. Metoda aici constă nu în amnezia forțată a trecutului recent, ci, mult mai curajos, în construirea unui trecut și a unei continuități cauzale total fabuloase: statul este de vină pentru criza actuală, iar statul, birocratizat, rigid și obez cum îl știm, este moștenirea comunismului. Tragem linie și rezultă: criza actuală este răzbunarea postumă a comunismului. Argumentul prezidențial, în toată splendoarea sa, sună astfel: “Comunismul le făgăduise oamenilor că vor fi fericiţi. Ideologii partidului unic promiteau o societate fără inegalitate, fără represiune, fără conflicte, fără exploatare şi fără crize de sistem. În realitate, totul s-a transformat într-un eşec de proporţii istorice. Vedeam, cu toţii, în jurul nostru, evidenţa. Inegalităţile se adânciseră (sic: față de inegalitățile de astăzi, cele din comunism erau pistol cu apă). Represiunea ajunsese la proporţii de masă. Conflictele au fost suprimate doar în măsura în care au fost suprimaţi şi actorii acestora. Exploatarea cetăţenilor era asumată chiar de Stat, în numele unei libertăţi de tip nou. Sistemul era într-o criză permanentă. Incapabil să elimine Statul, aşa cum îşi propusese, comunismul s-a mulţumit să îl şubrezească… Intrarea în postcomunism nu a însemnat şi abandonarea integrală a acestei concepţii despre politică. Mulţi oameni aşteptau un nou miracol care să vină din partea Statului. Speranţei că Statul trebuie să ne asigure fericirea i-a fost substituită, gradual, ideea că Statul trebuie să garanteze bunăstarea fiecăruia şi a tuturor… Criza economică pe care o traversăm ne-a făcut să descoperim însă că vieţile şi libertăţile multor oameni sunt constrânse de un gen de stat cu totul diferit. Un stat intervenţionist, care consumă resurse enorme, care este bazat pe o birocraţie extinsă”[iii]. Așadar: comunismul a fost o utopie care a promis egalitate și bunăstare, dar care a realizat numai opresiune, inegalitate, mizerie și mult-mult stat. Acuma, schimbarea radicală, dar totuși numai exterioară, din 1989 nu a fost însoțită, din păcate, de o schimbare interioară, de o metamorfoză a cetățeanului de rând tocmai ieșit din comunism. Acest cetățean a rămas, în forul său lăuntric, și în pofida tuturor evidențelor istorice, un mic comunist. Și el aștepta în continuare de la stat casă masă și toate celea. Așa se face că, din cauza acestui ireductibil comunism lăuntric, am rămas, și la 20 de ani de la revoluția din 1989, cu un stat oarecum comunist, pentru că oarecum stat. Și acest stat, intervenționist, birocratizat și nesătul de resurse, esențialmente refractar la democrație, capitalism și piață liberă (care sunt, prin definiție prezidențială, unul și același lucru), ne-a adus, inevitabil, în fundul crizei. Pe scurt, criza din 2008 este palma economică pe care democrația i-a tras-o comunismului, după palma istorică pe care i-a aplicat-o eroic în 1989. Și după această a doua cădere a comunismului, întâi în piața Universității, acum pe piața bursieră, ne regăsim, slavă Domnului, în fața aceluiași drum: pe autostrada soarelui, împinși de istorie către democrație, capitalism și piață liberă.

Cei de la LSE trebuie să fi gustat cu lingurița acest discurs. Asta, după ce vor fi trecut peste senzația stăruitoare de reverie. Nici în momentele lor cele mai euforice nu s-au gândit că pot pune răspunderea morală a crizei pe umerii statului, ba chiar pe umerii comunismului. Costurile crizei, se poate, dar răspunderea morală era prea de tot. Ei bine, iată că nu și în Est. Și dacă audiența tot a înghițit pansema asta, președintele Băsescu i-a testat imediat atenția cu un desert din aceeași gamă: „Criza mondială ne-a demonstrat cât de vulnerabile sunt statele care intervin în exces în mersul pieţei libere, inclusiv pe piaţa forţei de muncă sau în protecţia socială, de multe ori, nejustificat de extinsă”. S-avem pardon. Dacă a demonstrat ceva criza, e tocmai faptul că statele care și-au păstrat o libertate de manevră politică în sfera economică (China, Rusia și celelalte state emergente) au suferit din cauza crizei mult mai puțin decât cele care s-au lăsat îmbătate de cântecul de sirenă al pieței libere. Un fapt arhicunoscut și arhidemonstrat, dar care, de dragul argumentului seducător, este sacrificat cu sânge rece în discursul președintelui. Care continuă retoric: „mă întreb care ar fi fost soarta ţărilor din Estul Europei, dacă nu cumva chiar a continentului nostru, dacă actuala criză economică ar fi lovit economii de comandă, inflexibile şi centralizate”. Vă spun eu: soarta acestor biete state ar fi fost mult mai blândă, întrucât criza ar fi afectat numai volumul exporturilor, și nu s-ar fi desfășurat într-o criză sistemică profundă a economiilor lor, precum în regimurile cu o economie total dereglementată.

Poze de grup cu teoria democrației

După această bombă cu ceață, discursul președintelui a trecut la secvența strângeri de mână, poze de grup, îmbrățișări călduroase. Evident, toate la nivel discursiv. La capitolul distribuit bezele în deplasare și creat legitimitate acasă, domnul președinte a ținut să reitereze dragostea pe care noi, românii, le-o purtăm lor, Occidentalilor, pentru că au inventat piața liberă, și mai ales lor, academicienilor din sală, pentru că zi de zi ne reamintesc ce anume înseamnă ea mai exact. În găsirea de soluții la „provocările lumii contemporane”, „un rol fundamental îl are elita academică. Aceasta are rolul de a chestiona prejudecăţile (citește: faptele dovedite), de a face să evolueze mentalităţile (citește: așteptările democratice), de a apropia culturile (citește: de a facilita transferul capitalului)”[iv]. Să admirăm maturizarea accelerată a gândirii prezidențiale: elitele academice, „băieții deștepți de pe la Oxford și Harvard” erau, în 2008, principalii vinovați pentru criză. Astăzi, aceleași elite academice sunt principalii călăuzitori ai popoarelor și principalii agenți în formularea noii direcții politice. Și să mai zici că discreții consilieri prezidențiali nu-și fac treaba.

Dar, din păcate, e aici ceva mai mult decât obișnuitul cântat în strună gazdelor. La mijloc e o nouă teorie a democrației, în care, încă o dată, domnul Băsescu dă dovadă de mai multă originalitate decât era cazul. Dacă suntem puțin atenți la considerațiile aparent răsuflate ale domnului președinte relative la democrație, piață liberă și individ, putem surprinde contururile unei noi articulații a economicului cu politicul. Mai întâi, accentul pus pe individ și pe responsabilitatea sa exclusivă: „Societăţile sunt alcătuite din indivizi care trebuie să fie responsabili pentru propria lor soartă”. De la individ, prin simplă aglomerare, ajungem la democrație: „democraţia, calitatea acesteia, depinde de rolul pe care indivizii şi-l asumă, în mod liber şi responsabil, în societate. Democraţia nu este regimul statului, ci acela al cetăţeanului”. Iar de la democrație aruncăm ancora și o fundamentăm în piața liberă: „Democraţia, înainte de orice, trebuie să fie sustenabilă… Piaţa liberă nu este anexa statului social, ci statul social depinde de bunul-mers al pieţei libere”[v]. Cu riscul de a mă înșela, îndrăznesc să cred că e aici în joc ceva mai mult decât clasica departajare liberală între drepturi formale (negative) și drepturi materiale (pozitive), între sfera politică și cea economică. Aș spune chiar că președintele răstoarnă, sau complică aproape dialectic această departajare clasică: acolo unde liberalismul admitea existența și exercitarea drepturilor formale în sfera politică, încercând în același timp să reziste ideii de drepturi materiale în sfera economică (altele decât simpla reflexie, în câmpul economic, a acelorași drepturilor formale), teoria prezidențială pare să aloce, în sfera publică, existența exclusivă a unui anumit tip de drepturi materiale, iar în sfera economică, a unui tip exclusiv de drepturi formale. Dacă democrația este, așa cum admite mai mult sau mai puțin explicit președintele, simpla anexă a pieței libere, înseamnă că dreptul formal al cetățenilor de a participa la viața politică se reduce la dreptul lor material, pentru că determinat din punctul de vedere al conținutului, de a-și da consimțământul, de a înțelege necesitatea unei democrații sustenabile. Dacă nu este sustenabilă din punct de vedere economic, poate fi oricât de dezirabilă din punct de vedere politic, că e degeaba. Dreptul formal al cetățenilor de a participa activ la viața politică se reduce astfel la dreptul, chiar obligația lor de a parafa deciziile materiale ale elitelor academice, care decurg, la rândul lor, obiectiv și necesar, din constrângerile pieței libere. Tărâmul libertății politice, fie ea și pur formală, e astfel sufocat de materialitatea necesității economice. Dar într-un mod simetric, libertatea politică formală își găsește un debușeu nesperat tocmai în câmpul activității materiale. Astfel, dacă dispare din sfera politică, dreptul formal reapare în sfera economică: aici, individul este somat să fie liber, adică asocial, să-și ia propria răspundere în mâini, adică să nu formeze asociații și sindicate, și să negocieze, formal ca de la egal la egal, cu capriciile angajatorului său. În sfera materială, individul este astfel condamnat la o existență pur formală. Abia în acest fel, eliberat așadar de lanțurile negocierilor colective și ale conștiinței de clasă, individul poate fi exorcizat de rămășițele sale comuniste și ridicat la rangul de unic responsabil al mizeriei sale. Și dacă nu-i convine e tot pe barba lui.


CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.

Ultimele articole