Berezovsky – icoana neoliberalismului sau scurtă istorie a victoriei capitalismului în Estul comunist

vasile-ernu1Putem afirma convinşi: odată cu moartea lui Berezovsky s-a încheiat o epocă, însă e bine să înţelegem că moştenirea ei este mai vie ca niciodată şi că abia acum culegem cu adevărat roadele victoriei unor mici grupuri; o victorie ce a devenit o înfrîngere dureroasă şi o catastrofă tragică a unei întregi comunităţi.

Ghenialogia: de la convertirea la liberalism din anii 60 la revanşismul anilor 90

Legat de genealogia lui Berezovsky, care nu e de fapt decît un model ideal generic al oligarhului, ar trebui amintite trei fenomene importante care au avut loc în URSS şi care au pregătit terenul pentru ceea ce avea să se întîmple în anii 90 (valabil în mare pentru tot blocul comunist). Din lipsă de spaţiu, voi simplifica mult istoria acestei genealogii, care cred că ne poate ajuta să înţelegem mai bine anii 90.

Primul fenomen: în anii 50, chiar după al doilea război mondial, în URSS se pun bazele unei infrastructuri şi a unui sistem educaţional care vor contribui enorm la dezvoltarea și extinderea unui grup social foarte important: intelectualitatea tehnică, specializată şi ştiinţifică (ingineri, medici, agronomi, fizicieni, matematicieni, geologi, etc.). Practic, se creează pentru prima dată în societate un fenomen fără precedent, o masă critică intelectuală, un soi de clasă de mijloc a intelectualităţii comuniste (super-elita intelectuală începe să trăiască din acest potenţial enorm al acestei clase de mijloc intelectuale). Din această pătură socială va ieşi „generaţia sputnik”, „generaţia dezgheţului” şi, mai ales, „generaţia perestroika”, cea care va îngropa comunismul. Vîrful de lance al acestei pături va fi intelectualitatea tehnică şi nu cea umanistă (care a avut şi ea un rol destul de important). Tot de aici va ieşi şi o bună parte a oligarhilor, cu toate că genealogia acestui grup are mai multe rădăcini (structuri de partid, grupuri ale diverselor structuri specializate de stat, grupurile tradiţionale de bandiţi reorganizate în anii 70, etc.). Berezovsky vine pe această filieră: inginer, matematician, cercetător pe lîngă Academia URSS. Părerea mea, bazată pe datele biografice, e că cei mai importanţi oligarhi ruşi, precum şi grupul oligarhic care va juca rolul cel mai activ în anii 90, se trag din această pătură socială a clasei de mijloc a intelectualităţii tehnice.

Al doilea fenomen. Odată cu procesul de destalinizare început de Partidul Comunist în 1956, la congresul XX (lucru uitat), intelectualitatea sovietică face un u turn: ea devine în masă fundamental liberală. (Despre intelectualii arondați puterii nu mai amintesc, pentru că ei nu mai joacă un rol important, ci doar unul ritualic). Începînd cu această perioadă, intelectualul tipic sovietic din această categorie ascultă muzică şi radiouri străine, citeşte cărţi şi discută subiecte interzise sau parţial tolerate de putere. Totul este interpretat prin grila liberal-dizidentă. Să iau doar un exemplu: literatura. Linia literară care a învins şi pe care o citeşte ca pe „tatăl nostru” tot intelectualul sovietic este: Bulgakov (preferabil Inimă de cîine, pe care orice intelectual sovietic o ştie pe de rost: povestea revanşei proletariatului asupra burgheziei, ironizată, de altfel, genial), Pasternak (icoana intelighenţiei liberale), Soljeniţîn (conştiinţa şi tot ce a dat mai bun această intelighenţie) etc. Rezultatul: monopolizarea discursului de către acest grup şi marginalizarea altor tradiţii. Linia intelighenţiei revoluţionare sau socialiste a fost marginalizată pînă la dispariţie sau utilizată doar ca bîtă ideologică în folosul grupurilor liberale. Pînă şi critici foarte duri ai regimului, precum Platonov sau Şalamov, au fost ultramarginalizaţi de către aceştia (și de putere, firește) tocmai pentru că modul lor de a pune problema crea disconfort nu dor grilei oficiale sovietice, ci şi celei liberale. Cazul lui Aleksandr Zinoviev este cel mai relevant: atîta timp cît critică comunismul este erou, în momentul în care aduce critici dure capitalismului devine trădător pentru acest grup (vorbim de anii 70-80). În ţara „socialismului”, grupuri de intelectuali de stînga devin o raritate marginală, iar Marx, un scriitor trecut la index.

Reamintesc că în tradiţia intelighenţiei ruse a secolului XIX, această pătură socială îşi asumase funcţia de a reprezenta poporul simplu şi interesele lui în faţa puterii. Din această tradiţie vor apărea marile curente socialiste şi revoluţionare care nu vor doar să le reprezinte interesele, ci să şi lupte pentru ele. Revoluţia din octombrie este punctul de cotitură şi momentul în care masele populare îşi iau revanşa în faţa burgheziei şi aristocraţiei ruse, care au fost pe de o parte ignorante, iar pe de altă parte, excesiv de cinice faţă de realitatea socială şi economică a populaţiei Imperiului Ţarist. Tradiţia se continuă pîna în perioada marilor epurări staliniste. După al doilea război mondial, lucrurile se schimbă radical: elita intelectuală sovietică, chiar dacă devine liberală, elitistă şi „neînţeleasă” de popor, se consideră pe de o parte „jertfa revoluţiei” făcută de proletari /masele largi, iar pe de altă parte, pentru bunul său confort, va fi mereu aproape de nomenclatura comunistă, chiar dacă o dispreţuieşte visceral. Ea joacă la două capete: liberală în gîndire şi conformistă în atitudine pentru a-şi păstra privilegiile. Elita intelectuală devine o nouă aristocraţie, care nu mai are nici o legătură cu poporul şi nu-şi reprezintă decît propriul său interes. Practic, are loc pregătirea revanşimului din anii 90, în care elita intelectuală va fi avangarda instaurării noului regim şi a noii ideologii neoliberale în dauna propriului popor, pe care-l dispreţuia cu compasiune.

Al treilea fenomen: la sfîrşitul anilor 60 ai secolului trecut, în URSS apare pentru prima dată o nouă pătură socială care începe să funcţioneze din punct de vedere economic după alte reguli decît cea a economiei planificate. Omul sovietic din punct de vedere economic şi legal era un om care avea un salariu de la munca prestată legal, iar şansele de a avea alte venituri erau minimale. Important: în comunism a nu fi „încadrat în cîmpul muncii” te plasa automat în zona penalului şi se pedepsea prin lege. Însă a avea venituri ilegale, „necuvenite”, era o situaţie mult mai periculoasă pentru orice cetăţean sovietic. Pedepsele erau foarte aspre pentru aceste venituri ilegale („furtul din avutul obștesc”), iar de la un anumit nivel pentru astfel de fapte penale exista pînă şi pedeapsa cu moartea. Fie vorba între noi, odată cu anii 60, dizidenţii erau mai toleraţi de putere decît „elementele” care „furau din avutul obștesc”. (Şi aici nu mă refer la „furtul” acceptat de putere ca formă neconvenţională de plată sau venit minimal: mica şpagă, găleata de roşii luată de ţăran de la CAP, etc.). În ciuda acestor pedepse, în acei ani (70-80) începe să se dezvolte o economie paralelă greu de imaginat în perioada stalinistă. Primii care vor da tonul sînt bandiţii şi speculanţii (bişniţarii) care în anii 70 se reorganizează şi creează o adevărată reţea (piaţa neagră), urmaţi de diverse alte grupuri care vor face prestări de servicii sau comerţ la limita legii. Treptat, această economie alternativă va ajunge pînă la vîrful elitei comuniste. O bună parte a intelectualilor intră şi ei în acest joc: meditaţii, diverse servicii, comerţ, etc. Intelectualul sovietic liberal devine tot mai atras de bunurile de consum care lipsesc tot mai mult, dar care pot fi „procurate” cu bani; de aceea, trebuie să ştii să „faci rost” de bani. Blestemul epocii: să dea Dumnezeu să trăieşti dintr-un singur salariu. Acest domeniu al economiei alternative este unul din cele mai interesante şi semnificative elemente ale epocii comuniste din ultima perioadă a ei, ignorat total de cercetători.

Berezovsky (şi întreaga elită a oligarhiei ruse din anii 90) este un produs tipic al acestor fenomene şi în biografia lui le găsim prezente pe toate.

Anii 90: visul de aur al neoliberalismului la tinerețe sau de la marele jaf ca formă de democratizare, la legitimare ca luptă pentru democraţie şi extindere a capitalului

Dacă vreţi să aflaţi cît mai multe adevăruri despre perioada de început a tranziţiei de la comunism la capitalism, a „luptei pentru democraţie şi piaţă liberă”, vă sugerez să nu citiţi cumva raporturile instituţiilor oficiale occidentale (FMI, Banca Mondială, de ambasada SUA, nici nu mai amintesc, etc.) sau părerile analiştilor politici, experţilor şi economiştilor. E adevărat că sînt şi excepţii. Nu zic să nu le citiţi deloc, dar nu începeţi cu ele, pentru că în cel mai bun caz vă mint cu cele mai bune intenţii. (E categoria parșivă de text care nu minte, dar nici nu spune adevărul, asemenea camerei de filmat ce folosește unghiuri de filmat care ne prezintă o imagine reală, dar o realitate falsă.)  Cel mai sănătos e să începeţi cu citirea unor biografii ale celor care au făcut marile averi ale vremii. E bine uneori să le citim chiar interviurile, pentru că aceşti oameni, nu rareori, spun nişte adevăruri cinice, şi recunosc nişte lucruri pentru care se face minim puşcărie pe viaţă (un interviu de Dan Alexe cu Berezovski aici). Istoria acestor oameni de afaceri ai anilor 90, unii dintre ei dispăruţi prematur, iar alţii ajunşi stîlpii noii societăţi, este de fapt esenţa şi adevărata istorie recentă a marii rupturi din anii 90. Voi încerca să schiţez cîteva idei semnificative, cred eu, pornind de la biografia şi discursul celui mai important oligarh al anilor 90 din estul postcomunist: Boris Abramovici Berezovski.

Piraţii şi jaful ca formă de acumulare de capital numită privatizare

Berezovsky rămîne etalonul şi eroul perioadei de început, al epocii de debut al capitalismului din spaţiul sovietic. El este omul care a venit cu nimic, fără bani, fară capital şi a pus mîna pe aproape totul: fabrici, uzine, bănci, resurse şi control politic. În acei războinici ani 90, în care are loc transferul proprietăţii din mîinile statului în mîinile unui grup mic de privaţi prin cele mai ilegale şi criminale metode, Berezovsky devine liderul unanim acceptat. Vremurile cereau un erou şi el a venit sub chipul „geniului combinator”, „demon şi înger”, portdrapelul acestui imens jaf al marilor privatizări. Despre tehnicile şi modul în care acest om a pus mîna pe VAZ (cea mai importantă uzină de construcţii de maşini din URSS), Sibneft (petrol), scheme piramidale, Aeroflot sau ORT (postul naţional de telivziune al URSS-Rusia), nu are rost să vă povestesc pentru că acum le puteţi citi pe toate canalele mass-media (aici un text de Armand Goșu cu date importante). Schemele nici nu sînt atît de complicate la cîtă genialitate i se atribuie. Marea privatizare, acest mare jaf postcomunist rămîne în continuare o temă tabu în est şi e foarte greu de crezut că cineva va ridica serios această problemă, pentru că nici o forţă politică internă sau externă nu o doreşte. De ce? Pentru că toate grupurile politice şi financiare importante implicate (interne şi externe) au profitat din plin de această „privatizare” şi toţi ştiu că acest fenomen nu se bazează pe nici un temei legal sau politică democratică reală. Ilegitim și criminal e puțin spus. Dar acum altceva mă interesează pe mine.

Dacă privim şi mai atent perioada de început (sugestii venite de la Boris Kogarliţki), atunci putem observa că acţiunile primilor oameni de afaceri importanţi din această perioadă a capitalismlui primitiv şi a grupurilor care aveau să joace un rol fundamental în procesul „marilor privatizări” seamănă izbitor de mult cu cele ale piraţilor din Caraibe din secolul XVII. Ei refac de fapt traseul perioadei de început a capitalismului: grupuri de oameni cu nimic deosebiţi şi nimic mai dotaţi decît cei din jurul lor se ridică deasupra doar pentru că sînt dispuşi să facă orice pentru pune mîna pe „comoară”-capital.

În acel moment, Berezovsky&co au îndeplinit prima lege fundamentală a capitalismului, a aşa-numitei concurenţe fără limite: cînd unul cîştigă alţii pierd, spune orice oligarh care se respectă. Uneori acest lucru îl recunosc şi ideologii neoliberalismului. El a îndeplinit visul liberal al păturii sociale din care făcea parte, a ajuns cel mai sus şi a fost nevoit să calce pe multe cadavre, chiar ale colegilor lui de vis, pentru că atunci cînd unul cîştigă foarte mult, mulţi alții trebuie să piardă aproape totul.

În acest context, calităţile considerate negative în mai toate culturile şi epocile devin calităţi pozitive, foarte apreciate şi respectate. Nu e deloc întîmplător că lumea interlopă, faimoşii bandiţi ai spaţiului sovietic (dar e valabil cam peste tot în lume şi în perioade de tranziţie) au fost foarte apropiaţi şi implicaţi în afacerile oamenilor care aveau să poarte numele de oligarh şi să devină emblema unei epoci. Este epoca lipsei de limite şi reguli elementare, aşa cum visează orice neoliberal cinstit. Anii 90 sînt epoca visului de aur al neolibealismului la tinerețe. Dar asta e o poveste veche: primul milion se face prin jaf a devenit deja o regulă acceptată. Problema mare nu mai este a jafului, ci a legitimării acestuia, post-factum.

Mecanisme de legitimare a marelui jaf

Oligarhii nu au inventat nimic nou, ci doar au repetat nişte mecanisme prin care ţările occidentale au trecut cu ceva timp în urmă, dar care au avut o perioadă de „tranziţie” ceva mai lungă. Marea tragedie a Estului este lipsa de timp în goana pentru recuperarea decalajelor. Estul este un Occident mai sărac, care a pierdut startul şi aleargă să recupereze timpul pierdut. Practic, dacă ne uităm atent atît la perioada stalinistă, cît şi la cea a „tranziţiei”, vedem un fenomen similar. Stalin vrea să facă modernizarea statului rapid şi radical, în vederea recuperării acestui decalaj. „Reformiştii”, restauratorii capitalismului, vor la fel: repede şi radical (să se ajungă în cîţiva ani ca în SUA, dacă se poate). Ei vor să ardă etapele, pentru că nu au timp la dispoziţie. Rezultatul: mult sînge şi multă suferinţă prea vizibilă, din care foarte puţini cîştigă şi majoritatea copleşitoare pierde. În Occident, acest sînge şi această suferinţă au fost distribuite pe o perioadă mai lungă de timp, iar acum sunt împinse spre periferie și de aceea sunt şi mai puţin vizibile. Dar să revenim la mecanismele de legitimare ale oligarhilor pornind de la analiza actelor şi afirmaţiile lui Berezovski.

Discursul: este halucinant să auzi discursul legitimator al acestor indivizi. Acest discurs vine pe direcţia discursului liberal promovat în perioada sovietică şi mai ales pe discursul neoliberal occidental. Prima teză folosită de toţi: comunismul e răul, capitalismul e democraţie, deci e binele, iar noi nu am făcut decît să-l distrugem şi să construim o societate mai bună. Nu contează că există un stat, o societate, o legislaţie: scopul legitimează orice mijloace, dacă este împotriva „Imperiului Rău”. Discursul oligarhilor nu este deloc diferit de cel al intelectualilor anticomunişti. Nu întîmplător mai toţi au luat premii şi au activat la greu (reviste, centre, burse, premii) pe banii lor. A doua teză este mult mai realistă: „Nu există forma de privatizare justă, echitabilă” (Berezovsky), dar ea era la îndemîna noastră pentru că statul era slab. Cum ar zice S.O.Vîntu: apăraţi-vă statul, că altfel vi-l preluam-furăm noi şi nu o să aveţi ce ne face. A treia teză e bazată pe un soi de darwinism: noi am pus mîna pe resurse şi putere pentru că am putut, deci meritam. Şi teza cea mai des folosită: ceea ce am făcut noi nu este decît lupta pentru capitalism, adică lupta pentru democraţie şi drepturile omului. Toţi oligarhii importanţi se consideră cei mai mari luptători pentru democraţie. Democraţia devine în viziunea lor echivalentul acumulării de capital, iar această ideologie va fi impusă pînă în ultimul sat din Siberia prin propaganda mass-media controlată de ei. Teza centrală însă este discursul tipic neoliberal: piaţa liberă, dereglementarea, mîna invizibilă, scoaterea statului din jocul economic etc. Cum ar veni, ceea ce s-a întîmplat a fost un produs „natural” al capitalismului.

Mass-media. Foarte rapid, Berezovsky va înţelege că are nevoie nu doar de capital, ci şi de un instrument atît de important politicii şi economiei moderne precum mass-media. Va investi enorm pentru a-și crea un imperiu media, iar cu ajutorul acestei arme va reuşi foarte uşor să-şi constuiască o imagine nouă, să influenţeze cursul politic şi, mai ales, să propage noua ideologie dominantă. Prin comparaţie, vechea şcoală de propagandă sovietică pare o joacă de copii. (Recomad poate cel mai important roman care prinde această epocă: Generaţia P de Viktor Pelevin). Mai toţi marii oligarhi ai vremii îşi vor face trusturi de presă sau vor fi apropiaţii acestora, lucru care se întîmplă și azi, și nu doar în Rusia.

Apropierea şi confiscarea puterii statului. Următorul pas important al lui Berezovsky va fi crearea unor mecanisme de apropiere de putere. Strategiile lui sînt multiple: de la îndatorarea unor oameni sau instituţii de stat ca apoi să le controleze, pîna la organizarea de banchete şi şantaje. Cert este că într-o perioadă nu foarte lungă, Berezovsky devine nu doar un apropiat al Kremlinului, ci şi unul din strategii acestuia. Spre sfîrşitul carierei lui Boris Elţin, el se comportă şi vorbeşte aproape ca omul cu puteri depline în Rusie. Gesturile şi modul în care comunică în acea perioadă astăzi par halucinante. Uneori Berezovski vorbea despre cei mai importanţi oameni ai statului ca despre nişte pioni sau angajaţi ai săi. De fapt, el este cel care introduce acest tip de „management politic” în Rusia, unde politicul este văzut ca un bussines care se subordonează unor reguli controlate de un boss. Statul devine în viziunea sa o firmă oarecare. În momentul în care Berezovski se confundă cu puterea, el nu mai are nevoie de nici o legitimare. Însă aici vor apărea şi primele semnale ale unor schimbări.

Elţin fiind într-o stare avansată de degradare (boală, beţie etc.) se pune problema înlocuitorului acestuia. Paradoxul face că unul din oamenii cheie care au designat modelul unui nou conducător să fi fost chiar Berezovsky. Putin vine la putere într-o bună măsura şi datorită implicării lui Berezovsky. Din textele şi mărturiile oamanilor implicaţi în alegerea succesorului lui Elţin la conducerea Rusiei, alegerea și ”selectarea” lui Putin seamănă izbitor de mult cu angajarea unui manager de top într-o multinaţională. Şi asta nu e deloc întîmplător.

Berezovsky faţă în faţă cu Putin sau de la piraterie la corporaţie

La finele anilor 90, începutul anilor 2000, apar primele semne ale schimbării. Berezovsky, neînfricatul corsar al capitalismului rus, le simte, dar se pare că nu înţelege că vremea capitalismului romantic, a pirateriei aventuriere e pe sfîrşite. Capitalul îşi are traiectoria sa, iar romantismul devine tot mai păgubos. După ce trece printr-o perioadă romantică şi euforic-violentă, capitalismul intră în perioada lui conservatoare şi birocratizată, în care cere linişte şi ordine. Oricît nu ne-ar plăcea nouă să vorbim despre caracterul oligarhic al capitalismului rus şi despre oligarhia rusă, trebuie să constatăm că epoca acesteia a durat aproximativ 10 ani. Din fericire, din foarte multe motive, oligarhia rusă nu a reuşit să se menţină la putere mai mult.

Epoca romantică a oligarhilor nu putea să dureze, cel puţin din cîteva motive simple. Burghezia construită în comunism şi postcomunism este excesiv de birocratizată şi strîns legată şi dependentă de structurile statului. Acest lucru este foarte vizibil în ţările europene postcomuniste, care sînt o periferie a capitalismului occidental, şi mai ales în cele dependente de o economie bazată pe exportuturi de materie primă. Al doilea lucru este legat de vechea construcţie a statului şi structurarea păturilor sociale: statele comuniste au fost state sociale cu un nivel mediu de educaţie destul de ridicat și pe care, chiar falimentare fiind, e greu să le arunci în ”lumea a treia”. Destrămarea acestui stat şi a structurilor lui de o manieră radicală creștea enorm de mult riscul apariţiei unor revolte sau chiar a unui război civil. Păturile sociale cele mai importante, de la intelectual la muncitor şi pînă la ţăran, au pierdut în acea epocă stabilitatea şi minimele privilegii pe care le aveau. S-au blocat toate mecanismele de protecţie minimă socială, de acces la resurse și funcții, și au fost distruse toate ascensoarele sociale. Accesul la sănătate, educație, protecție socială, drepturi sociale, și mai ales, accesul la munca specializată (dar nu numai), a devenit un lux și privilegiul unei elite. Țara a regresat teribil, iar riscul ca aceste pături sociale să nu poată suporta aceste rupturi și presiuni radicale era imens. Noua conducere a devenit conştientă de riscurile interne care pot apărea, mai ales că Rusia are o tradiţie importantă în acest tip de revolte şi războaie. Există și factorul extern, dar care face parte dintr-o altă poveste.

Practic, la finele anilor 90 avem o ciocnire între interesele pionierilor capitalismului postcomunist, acești pirați romantici puşi pe jaf în cele mai spectaculoase și aventuriere forme, deseori urmate de crime și lupte de stradă, și logica rece, corporativ-birocratică a unei noi etape a capitalismului. Logica individualist agresivă își pierdea din forță și putere în fața logicii și interesului corporatist-birocratic prin care capitalul începe să se impună ca o logică de clasă mult extinsă și superioară logicii individualiste și a micilor grupuri.

Această epocă coincide cu venirea la putere a noului lider de la Kremlin, Vladimir Putin. Kremlinul înțelege că el poate să-și întărească puterea doar negociind cu aceste grupuri influente și agresive, iar o mare parte a acestor grupuri înțeleg că e în interesul lor să renunțe la o parte din capital și privilegii pentru a garanta o pace care să asigure trecerea într-o nouă etapă. Pentru a face însă puţină ordine, spune istoria, Putin a convocat și negociat cu toți oligarhii țării și le-a propus răscumpărarea de către stat a sectoarelor strategice (preponderent energie). În schimbul acestora, pe lîngă bani statul le oferea legitimitate, acces liber la alte sectoare economice și firește, libertate. Mai toți eroii anilor 90 au înțeles că începe o nouă etapă și au acceptat acest deal. Statul a reuști astfel să recupereze cîteva sectoare strategice, precum resursele energetice din care a construit un soi de capitalism de stat (dar doar în acest domeniu; în rest, neoliberalism pur-sînge) şi care au devenit o armă strategică importantă atît pe plan intern, cît și extern: din cîștigurile uriașe, statul își permitea să asigure un minim de pace socială prin distribuție, iar gigantul Gasprom să fie transformat și într-o armă politică geostrategică care să ajute Rusia ”să se ridice din genunchi”.

Final de poveste

Berezovsky s-a plasat de cealaltă parte a baricadei (alături de Hodorkovski, Gusinsky&co) și a ales calea exilului londonez, supranumindu-se ”cel mai mare dușman al lui Putin”. El a devenit însă un dușman foarte comod pentu Putin, cît și un aliat util pentru Occident. Propaganda internă i-a construit o imagine de Mefisto, personajul rău care a jefuit Mama-Rusie, învinuit de toate relele posibile și imposibile, iar occidentalii i-au construit o imagine pozitivă, dar controversată și l-au folosit pe post de bîtă propagandistică împotriva Kremlinului. Berezovsky, de la vila lui din Londra, își asumase pe față rolul oponentului nr.1 al ”despotismului lui Putin”, un luptător pentru democrație și drepturile omului, o imagine a refugiatului, a democratului, devenit o adevărată victimă a ”dictatorului de la Kremlin”. A jucat perfect cele două roluri.

În ultima perioadă, devenise tot mai clar că piratul anilor 90, acel ”geniu al combinațiilor”, nu a reușit nicidecum să se adapteze capitalismului dezvoltat care juca dupa alte reguli. El știa să ia cu asalt corabiile mișcătoare ale capitalismului primitiv și nu avea răbdare cu zona plictisitoare a capitalismului birocratic-corporatist. Și, ca orice pirat adevărat, și-a consumat averea la fel de repede cum a făcut-o, fără a deveni prea fericit. Povestea spune că o bună parte din averea lui a fost acaparată prin diverse scheme de ucenicii lui, care astăzi împînzesc lumea și sînt investitori respectabili și stîlpi ai societăților civilizate.

În ultimul său interviu (Forbes), Boris Abramovici se vede că este deja într-o stare de depresie și că e tot mai neputincios. Îi scrie chiar o scrisoare lui Putin, îi cere iertare și îl roagă să-l grațieze pentru a putea reveni în Rusia. Concluziile lui de final de viață sînt simple: nu a crezut că nu poate trăi în afara Rusiei, că a subapreciat Rusia și estul, și a supra-apreciat occidentul. Dar cel mai interesat mi se pare că ajunge la concluzia că nu trebuia să părăseasca țara, indiferent de pedeapsa pe care ar fi primit-o. Reporterul afirmă: dacă rămîneați în Rusia, ați fi primit același tip de pedeapsă pe care a primit-o și Hodorkovsky (confiscarea averii și pierderea libertății). Berezovsky meditează și conchide: Hodorkovski a pierdut totul, dar nu a pierdut cel mai important lucru, și anume, sensul ideii de luptă, sensul de a trăi. Eu, aici, la Londra, mi-am păstrat libertatea și averea, însă am pierdut sensul, nu mai am pentru ce lupta. Aici am pierdut sensul de a mai trăi. Se pare că exilul și pușcăria îi transformă pe foștii oameni ai puterii în adevărați înțelepți.

Eroii anilor 90 ne părăsesc încet-încet, însă abia acum începem să culegem roadele haosului, dezastrului social, economic și politic al acelor ani. Și e doar început de primăvară.

 

 

Comentariile nu sunt permise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.