Lampedusa. Spectrul iluminismului radical

domsodi“But the Western canon is distinctive in its systematic mobilization of egalitarian doctrines and ideas of a universal human community in the justification of both class and imperial domination” (E.M. Wood)

Debarcarea categoriilor

Un spectru bântuie astăzi Europa, spectrul iluminismului radical. Săptâmâna trecută s-au înregistrat alți 300 de morți in Mediterană . Lampedusa adună deja de câtiva ani miile de cadavre care eșuează pe țărmurile sale sub privirile indignate ale capilor europeni și italieni. Bărcile pline ochi de lume, care fuge să supraviețuiască războaielor civile din Africa, dar și din Orientul Mijlociu, acostează în Italia în căutarea unei vieți noi. Sunt întâmpinați de varii programe europene sau italiene de salvare sau apărare a granițelor. Mare Nostrum (misiune militară și umanitară), Triton (control al frontierelor), Frontex sunt doar cele mai cunoscute și mai criticate. Acestora li se adauga ONG-urile, organizațiile naționale și internaționale care au trimis o armată de lume în Lampedusa și împrejur pentru a controla o situație, care în fapt nu prea poate fi controlată. Odată debarcați oamenii ăia devin instant categorii: de imigranți, refugiați, marfă, mână de lucru foarte ieftină, săraci, etc. Sigur, de murit, mor întotdeauna oameni. După ultima întâmplare, guvernul italian încearcă să convinga UE să reluăm Mare Nostrum, dar într-o formă de europenizare a costurilor și responsabilităților. Dreapta politică europeană cântă aceeași melodie a închiderii granițelor, politică de exportare a democrației în țările de origine ale acestor imigranți, politică externă agresivă și expansionistă. Și da, o bună parte dintre oamenii aceștia fug de iarna arabă, după ce Europa nu a prea reușit să țină vie primăvara arabă, deși we gave it our best shot. Nici despre traseul armelor sau despre directa finanțare Occidentală a războaielor de care fuge toată lumea aia nu se prea vorbește. În fine, nu asta mă intersează aici. Ceea ce voi încerca să argumentez, anticipând puțin, este faptul că tragedia Lampedusa ridică de fapt o problemă modernă, articulată de toate clauzele negative ale contractului modern iluminist, mai precis, proprietate privată versus universalimul egalității și al libertății, și mai precis, drept economic versus drept politic. Tocmai de asta ma tem că problema nu are o soluție.

Opinia publică italiană e divizată de-a lungul unei populare linii de demarcație între o stângă sufletistă și o dreaptă calculată. Stânga zice că trebuie să fim solidari cu ei și să îi salvăm pe toți. Fair, but not enough! Dreapta zice că în contextul de criză economică, în care Europa nu are până acum o soluție sustenabilă și viabilă pentru ea însăși, nu putem să le oferim mare lucru acestor refugiați. Piețele de muncă s-au contractat în ultimii ani și abia ne descurcăm cu ai noștri, ca să nu mai vorbim despre necazurile cu grecii, potențial cu Spania și Portugalia. Italia însăși e pe poziția a doua în caz de colaps. La suprafață, drept e și asta. Cu alte cuvinte, celor cărora oamenii ăștia le sunt atât de dragi nu au decât să îi ia acasă, adică să pună ei mâna să împartă cu Africa și Orientul Mijlociu proprietatea lor privată, dar să nu le ceară și celorlalți să facă asta. Gura xenofobului – care se abține – adevăr grăiește. Sigur, câteva incongruențe la discursul ăsta tot au fost. Acum câteva luni, Italia se cutremura sub revelațiile anchetei polițienești din dosarul cunoscut de acum drept Mafia Capitale. Nu va plictisesc, ceva boss a fost prins la Roma. Avea pe statul său de plată politicieni, jucători de fotbal, birocrați, etc… Dintr-una din interceptările telefonice ale omului ăstuia reiese că, citez, “din imigranți câștigăm mai mult ca din droguri”. Lumea ajunge la Lampedusa în condiții de sărăcie maximă. Nu au nimic, iar unii mai au si copii de hrănit. Mulți sfârșesc prin a fi mână de lucru foarte ieftină pe plantațiile industriale ale mafiei italiene (o formă modernă de sclavagism, da, sunt și românce și români în exact aceeași situație), alții trebuie cazați și hrăniți până rescrie lumea legea azilului politic la UE (e pe bază de contracte și de procuri câștigate de lume cu capital curat sau bani murdari), alți ajung prin în zonele din Nord unde se găsește de lucru pentru ei la negru (e clar cine profită), alții iau drumul Europei mai bogate: stagii de azil în Austria, Germania, Franța, și aiurea. Nu au statut politic altul decât acela de refugiat, atunci când îl primesc, iar asta poate dura luni sau chiar ani. În fața acestei situații, neoliberalismul multicultural îmbrățișează povestea toleranței, respectarea drepturilor omului, solidaritate, întrajutorare, valorile democrației, Europa acolienței, l′autre care putem fi și noi, identitate și diferență, etc… Piața muncii și scena politică rămâne mută în fața acestui cânt la care nu mai apleacă urechea nici măcar burghezul de bine. În fond, care e problema cu oamenii ăstia?

Imigrantul bun și bunul sălbatic

Mi se pare ciudat că deși abundă literatura scolastică de studii despre numărul acestor refugiați din Africa și Orient, despre numărul victimelor, plouă cu tot soiul de statistici, însă până acum prea puțin despre pregătirea lor profesională sau, de ce nu, educațională. Abia aceste lucruri încep să fie relevante pentru o posibilă integrare a lor pe piața muncii sau în societatea europeană (presupunând că așa ceva există). Să nu ne amăgim, republicile noastre sunt fondate pe dreptul la muncă și cel al proprietății private, și tocmai din această cauză, lipsa asta de detaliu statistic e relevantă și complice. Sigur că putem intui cum stau lucrurile, însă nu despre asta e vorba aici.

Istoria imigrației în Europa e lungă, dacă e să ne amintim de textele lui Marx și ale lui Engels relative la subiect, am putea zice că ea se suprapune cu nașterea și istoria proletariatului. Irlanda a fost grânarul unei Anglii care se industrializa, o forță de lucru ieftină pentru Anglia (atât cât a fost nevoie), dar și pentru întemeierea primelor comunități de irlandezi în America de Nord. Primul război mondial a devastat forța de lucru nativă a marilor state europene, care s-au reconstruit tot cu ajutorul muncii imigranților distribuiți în sectoarle de metalurgie, agricultură, mine, etc. Munca grea a fost întotdeauna treaba imigrantului în Europa civilizată, o parte pozitivă a acestui proces fiind și recalificarea proletariatul nativ post-război în zonele mai avansate ale tehnologiei, acolo unde munca cerea o forță mai calificată sau conferea pur și simplu un statut social superior (cazul Franței interbelice). Sigur, contrapartea imigrației a reprezentat și o modalitate de slăbire a alianțelor de clasă, în favoarea unor noi regrupări în jurul axelor de naționalitate și etnie. În Germania, dacă e să-l credem pe Kracauer, forța de muncă imigrantă (controlată și sezonieră) a fost și o modalitate de a ține proletariatul german în șah și în lesă. În Italia sectorul de servicii, dar și cel al agriculturii e în bună parte în mâna imigranților. Anglia manageriază bine o situație economică în care munca străină a permeat toate sectoarele economiei, cerința de mână de lucru calificată, necalificată, ieftină a surclasat orice compromis între forța și piața de muncă engleză. All deals are off. Tocmai de asta conflictele sociale generate de imigrație sunt mai vizibile și mai ample în Anglia, decât prin alte părți ale Europei. În treacăt, aș risca o ipoteză. Dacă e să ne uităm la cerințele piețelor de muncă de prin Europa Occidentală am putea vedea că există, mai nou, o afinitate de natură între condițiile ideale de funcționare ale pieței și caracteristicile muncii imigrate: cât mai multă flexibilitate, fără paza vreunui contract social al cetățeniei, o formă de muncă în sfârșit liberă de orice protecție socială. Imigrantul bun e doar forță de muncă. Și atât. Abstracție în piele și oase, iar capitalismului european îi priește asta. Brecht a fost un vizionar atunci când a citit dialectica în fluxurile de migrație.

Dată fiind istoria asta atât de lungă și fructuoasă a migrației în Europa, date fiind și toate mecanismele de control naționale și supranaționale ale fenomenului, de ce fix acum, nu putem veni cu o soluție pentru toți cei care vin dinspre bazinul mediteraneean? Un prim răspuns ar fi acela al faptul că există imigrație și imigrație care funcționează pentru noi. À la Locke, imigrație care sporește acumularea de profit în proprietate privată și cea care nu face asta. Unii sunt productivi, pe alții risipim. E o întreagă retorică de dreapta care vine să armeze situația cu discursuri de tipul cheltuirii resurselor naționale și europene pe gestionarea și întreținerea refugiaților. Situația noastră economică ar cere un soi de rațiune superioară de force majeure rece și calculată, lipsită de sentimentalismele ieftine ale ospitalității și întrajutorării între popoare. Vetustă și prăfuită este Europa universalismului libertății și egalității fințelor umane.

 

Cea mai bună dintre toate modernitățile posibile

 

  1. M. Wood definește consensul asupra modernității în jurul a patru axe: democrație formală, progres tehnologic, capitalism al pieței libere, și în fine iluminismul raționalist. O retorică a libertății și egalității universale îmbracă idealist proiectul iluminist, contrapartea acestei retorici fiind tocmai realitatea unor preeminențe determinative a proprietății și respectiv a clasei, care ar surclasa orice formă ideal-formală a egalității. Sigur, nu există un singur iluminism, varianta care ne interesează aici fiind aceea a iluminismului radical[1], acea formă de iluminism care ar fi urmărit exact separarea dintre proiectul iluminist și cultura capitalismului. Realizarea practică a exigențelor universalimului valorilor de egalitate și libertate, abolirea reală a inegalităților între state, progresul în interiorul națiunilor, “adevărata perfecțiune a umanității” (Condorcet), egalitatea reală între fințele umane. Istoria nu a dat dreptate acestei variante de modernitate, tocmai fiindcă a dat dreptate modernității capitaliste, iar între cele două formule nu poate fi vorba despre compatibilitate. Dacă e să o credem pe E.M. Wood istoria diferitelor modernități europene e marcată și de dezvoltarea diferită a formei de proprietate privată în capitalism.

 

Teoria și filosofia politică occidentală au trebuit să răspundă, apologetic sau critic, acestei dihotomii dintre dreptul economic fundamentat pe caracterul sacru al proprietății private și seria lungă de inegalități sociale și politice căreia această formă de proprietate i-a dat naștere. Cum să împaci imperativele umaniste ale libertății și egalității cu dreptul inalienabilității proprietății private. Contractul și realitatea socială pe care acesta ar fi trebuit să o modeleze global a fost una dintre găselnițele acestei coabitări imposibile. Contractul afirmă și este condiționat de deplina libertate și egalitate a părților sale. Contractului economic care reglementează relațiile dintre persoane, garantând schimbul de echivalențe, îi corespunde o formă a contractului social unde cetățenia este expresia egalității și libertății individului în raport cu ceilalți. Votul universal și privatizarea sferei economice, adică completa sa protecție față de intruziunea deciziilor politice sunt cele două expresii ideale ale celor două tipuri de contracte. Dincolo de contradicțiile materiale ale acestei situații ideale, modernitatea face posibilă acceptul universal al unei libertăți și egalități formale în schimbul garantării proprietății proprietății private a fiecăruia. Din secolul al XVII lea încoace o parte a teoriei politice lucrează neîncetat la apologia justificativă a inegalităților și condiționărilor reale, fruct direct al diferențelor dintre proprietățile individuale. A fost dificil și devine din ce în ce mai simplu să vinzi fabula egalității universale celor care suferă zilnic nedreptatea universală.

Modul în care UE reacționează azi la povestea refugiaților e dovada decesului unei anumite formule a modernității, în același timp atestând preeminența criteriilor capitaliste în fața tuturor finalităților de emancipare și solidaritate universală. Rațiunea asta a calcului îndreptat înspre profit permează toate aspectele societății europene de la individ la corporații. Într-adevăr conform schemei de raționalitate dominante e complet irațional să împărțim proprietatea noastră privată cu Africa și Orientul Mijlociu, deși e complet inuman să continuăm să nu facem asta. Mai mult, această egalitate și libertate europeană, cele două distinctivități moderne, par a fi mai degrabă atribute ale averii private (oricâtă ar fi asta), decât ale individului. Mai mult, Nordul global pare a fi el însuși un simplu atribut al capitalului.

Deși poate părea simplă expiere a cuplei, interesul marxist față de problema refugiaților, mai precis a imigranților ilegali are mize mult mai profunde decât simpla reiterare a solidarității internaționale.   În jocul ăsta al separării imigranților legali de cei ilegali miza e vecină intereselor de clasă ale sărăcimii europene, și anume controlul forței de muncă înseși. În acest caz demarcația dintre legalitate și ilegalitate este una pur interesată și informată economic de logica profitului. Tocmai împotriva acestei logici merită să ne reamintim că proletarii nu au țară și că miile de morți din Mediterană apasă cel mai greu pe conștiința unei clase internaționale solidare care întârzie să se nască.

 

 

 

 

 

 

 

[1]   Vezi Jonathan Israel, O revoluție a minții. Iluminismul radical și originile intelectuale ale democrației moderne, Ed. Tact, Cluj-Napoca, 2012, trad. Veronica Lazăr