Pierre Bourdieu: Opinia publică nu există*

de Pierre Bourdieu

pierre-bourdieu-entrevista-ajo-blancoAş dori să precizez mai întâi că scopul meu nu este de a denunţa într-o manieră mecanică şi facilă sondajele de opinie, ci să fac o analiză riguroasă a funcţionării şi funcţiilor acestora. Chiar dacă nu există nici o îndoială că sondajele de opinie nu sunt ceea ce ar vrea ele să credem că sunt, ele nici nu sunt ceea ce pretind mulţi aşa-zişi demistificatori că sunt. Sondajele pot avea o contribuţie utilă pentru ştiinţele sociale dacă sunt tratate riguros, cu anumite precauţii. Nici nu îi atac pe cei care se ocupă cu sondajele de opinie; ei fac o anumită muncă ce, dacă nu poate fi redusă la vânzarea efectivă de produse, nici nu poate fi complet identificată cu cercetarea ştiinţifică legitimă.

Trei postulate implicite

Analiza presupune să punem sub semnul întrebării trei postulate pe care sondajele se bazează în mod implicit. Toate anchetele de opinie presupun că toată lumea poate avea o opinie; sau, altfel spus, că a produce o opinie este la îndemâna [à la portée] tuturor. Cu riscul de a răni un sentiment naiv democratic, aş contesta acest prim postulat. Al doilea postulat: se presupune că toate opiniile valorează la fel. Cred că se poate demonstra că acest lucru este fals şi că a cumula opinii care nu au deloc aceeaşi forţă reală duce la producţia de artefacte lipsite de sens. Al treilea postulat implicit: simplul fapt de a pune aceeaşi întrebare tuturor presupune ipoteza că există un consens asupra problemelor existente, altfel spus, că există un acord asupra întrebărilor care merită să fie puse. Aceste trei postulate implică, mi se pare, o întreagă serie de distorsiuni care apar chiar şi atunci când toate condiţiile impuse de rigoarea metodologică sunt îndeplinite în colectarea şi analiza datelor.

Reproşuri de ordin tehnic se fac foarte des la adresa sondajelor de opinie. De exemplu, se pune sub semnul întrebării reprezentativitatea eşantioanelor. Cred că în stadiul actual al dezvoltării mijloacelor utilizate de organizaţiile care produc sondaje această obiecţie este nefondată. Li se mai reproşează că pun întrebări părtinitoare [biaisées] sau că formulează întrebările într-o manieră părtinitoare; această obiecţie e deja ceva mai adevarată şi se întâmplă des ca răspunsul să fie indus de modul în care e pusă întrebarea. Astfel, spre exemplu, se încalcă preceptul elementar al construcţiei unui chestionar care cere să „acordăm şanse egale” tuturor răspunsurilor posibile, se omite frecvent una dintre opţiunile posibile în formularea întrebărilor sau a răspunsurilor propuse, sau, din nou, se propune de mai multe ori aceeaşi optiune sub formulări diferite. Atât timp cât nu se face nici o cercetare prealabilă, nu se poate afirma cu siguranţă că s-a prevăzut întreaga gamă de răspunsuri posibile. Se poate astfel anticipa repetiţia anumitor răspunsuri care să dea o şansă mai mare răspunsului care a fost propus de mai multe ori; altfel, printre răspunsurile anticipate, se poate omite o întrebare posibilă de importanţă deosebită, eliminând astfel probabilitatea ca un anumit răspuns să apară.

Problematicile inevitabile

Există tot felul de distorsiuni [biais] de acest tip şi ar fi interesant să analizăm condiţiile sociale ale apariţiei acestor distorsiuni. Sociologul trebuie să presupună că nimic nu se întâmplă la întâmplare şi că aceste distorsiuni pot fi explicate. De cele mai multe ori acestea ţin de condiţiile în care lucrează oamenii care produc chestionarele; însă au mai ales de-a face cu faptul că problematicile fabricate de institutele de sondarea opiniei sunt subordonate unui tip particular de cerere. Orice investigaţie a principiilor generatoare din spatele acestor problematici trebuie să întrebe cine îşi poate permite să plătească pentru un sondaj.

Recent, am analizat o anchetă la nivel naţional asupra opiniilor francezilor despre sistemul de învăţământ, bazându-ne pe un eşantion aleator de răspunsuri la un chestionar publicat şi distribuit în ziarele franceze. Pentru a verifica validitatea eşantionului nostru, am examinat în arhivele institutelor de cercetare [bureaux d’études] toate întrebările despre învăţământ. Am putut astfel să observăm că mai mult de două sute de întrebări despre sistemul de învăţământ fuseseră puse după mai 1968, spre deosebire de douăzeci între 1960 şi 1968. Ceea ce înseamnă că problematicile care se impun acestui tip de organizaţie sunt profund legate de conjunctura socio-politică la un moment dat şi sunt dominate de un anumit tip de cerere socială. Chestiunea învăţământului, spre exemplu, nu poate fi propusă de un institut de sondare a opiniei publice până nu devine mai întâi o problemă politică. Se vede imediat diferenţa care separă aceste instituţii de centrele de cercetare care îşi generează propriile problematici, dacă nu din senin [dans un ciel pur], în orice caz cu o distanţă mult mai mare faţă de cererea socială în forma sa directă şi imediată.

O analiză statistică sumară a întrebărilor puse ne-a arătat că, în marea lor majoritate, acestea erau direct legate de preocupările politice ale politicienilor de profesie [personnel politique]. Dacă ar fi să ne distrăm în această seară jucându-ne cu cartonaşe şi dacă v-aş ruga să scrieţi cinci întrebări care vi se mai importante cu privire la învăţământ, am obţine cu siguranţă o listă foarte diferită de cea pe care am obţinut-o examinând întrebările care au fost efectiv puse în anchetele de opinie. Întrebarea „Ar trebui introdusă politica în licee?” (sau variantele sale) a fost pusă foarte des, pe când întrebări ca „Ar trebui să schimbăm programele şcolare?” sau „Ar trebui să fie schimbate metodele de predare?” nu au fost puse decât foarte rar. La fel cu „Ar trebui să fie profesorii recalificaţi?”. Toate sunt întrebări foarte importante, cel puţin din altă perspectivă.

Funcţia sondajelor

Problematicile propuse de sondajele de opinie sunt subordonate intereselor politice[1], iar acest fapt se impune [commande] foarte puternic în acelaşi timp asupra semnificaţiei răspunsurilor şi semnificaţiei date rezultatelor odată cu publicarea lor. Sondajul de opinie este, în prezent, un instrument de acţiune politică: probabil cea mai importantă funcţie a sa este de a impune iluzia că există ceva ca o opinie publică obţinută prin însumarea pur aditivă a opiniilor individuale; să impună, spre exemplu, ideea că în cazul oricărei colectivităţi date putem găsi o opinie publică, echivalentă cu o medie a opiniilor sau o opinie medie. „Opinia publică” care se manifestă în primele pagini ale ziarelor sub formă de procente („60% dintre francezi sunt în favoarea…”), această opinie publică este pur şi simplu un artefact a cărui funcţie este de a ascunde faptul că starea opiniei la un moment dat este un sistem de forţe, de tensiuni, şi că nu există nimic mai inadecvat pentru a reprezenta starea opiniei decât un procentaj.

Se ştie că orice exerciţiu de forţă [exercice de la force] este acompaniat de un discurs ce vizează să legitimeze forţa celui care îl exercită[2]; putem chiar să spunem că specificitatea tuturor raporturilor de forţă este de a avea atâta forţă câtă le permite măsura în care sunt disimulate ca atare. Pe scurt, mai simplu, omul politic este cel care spune: „Dumnezeu e cu noi”; echivalentul lui „Dumnezeu e cu noi” este astăzi „Opinia publică e de partea noastră”. Acesta este efectul fundamental al sondajelor de opinie: să constituie [constituer] ideea că există o opinie publică unanimă, aşadar, să legitimeze o politică şi să întărească raporturile de forţă care o întemeiază sau care o fac posibilă.

Nonrăspunsurile

Fiindcă am spus la început ce vroiam să spun la final, voi încerca să indic foarte rapid care sunt operaţiile prin care este produs acest efect de consens. Prima operaţie, ce are ca punct de plecare postulatul conform căruia toată lumea trebuie să aibă o opinie, constă în ignorarea nonrăspunsurilor. De ceva timp, în loc să spună „50% dintre francezi sunt în favoarea închiderii căilor ferate,” ziarul spune „50% dintre francezi sunt pentru, 40% sunt împotrivă şi 10% nu au nici o opinie”. Dar nici aşa nu avem destulă informaţie. Spre exemplu, întrebaţi oamenii: „Sunteţi în favoarea guvernului Pompidou?” Înregistraţi 30% nonrăspunsuri, 20% „da”, 50% „nu”. Puteţi spune: partea celor care nu sunt în favoarea guvernului este mai mare decât cea a celor care sunt în favoare şi avem apoi acel reziduu de 30%. Puteţi de asemenea recalcula procentajele favorabile şi nefavorabile excluzând nonrăspunsurile. Această alegere simplă este o operaţie teoretică de importanţă fantastică asupra căreia aş dori să reflectez alături de dumneavoastră.

Eliminarea nonrăspunsurilor se face în cazul alegerilor în care există buletine de vot lăsate goale sau invalidate; avem de-a face, deci, cu impunerea filosofiei implicite a alegerilor asupra anchetelor de opinie. Privind mai îndeaproape, observăm că rata nonrăspunsurilor e în general mai mare pentru femei decât pentru bărbaţi şi că această diferenţă este cu atât mai mare cu cât problemele puse sunt mai direct de ordin politic. Acest lucru e valabil într-o asemenea măsură în care putem determina, dintr-o listă cu mai multe întrebări, care dintre acestea ar putea fi cel mai bine considerate ca fiind politice, doar evaluând diferenţa dintre nonrăspunsurile femeilor şi cele ale bărbaţilor. Altă observaţie: cu cât o întrebare priveşte o problemă de ştiinţă [savoir], de cunoaştere [connaissance], cu atât este mai mare ecartul dintre rata nonrăspunsurilor celor mai educaţi şi celor mai puţin educaţi. Invers, când întrebările privesc probleme etice, variaţiile nonrăspunsurilor după nivelul educaţiei sunt neglijabile (de exemplu: „Ar trebui părinţii să fie severi cu copiii?”). Altă observaţie: cu cât o întrebare ridică probleme conflictuale, are ca obiect un nod de contradicţii (cum este situaţia din Cehoslovacia pentru cei care votează comunist), cu cât o întrebare este generatoare de tensiuni pentru o anumită categorie, cu atât nonrăspunsurile sunt mai frecvente pentru acea categorie. În consecinţă, simpla analiză statistică a nonrăspunsurilor aduce un aport de informaţie despre ce semnifică întrebarea precum şi despre categoria respectivă, cea din urmă fiind definită la fel de mult de probabilitatea de a avea în primul rând o opinie cât de probabilitatea condiţională de a avea o opinie favorabilă sau nefavorabilă.

Impunerea problematicii

Analiza ştiinţifică a sondajelor de opinie arată că nu există practic nici o problemă omnibus, nici o întrebare care să nu fie reinterpretată în funcţie de interesele sau non-interesele celor cărora le este pusă, primul imperativ al analizei fiind de a întreba care este întrebarea la care diferitele categorii de respondenţi credeau că răspund. Unul dintre cele mai pernicioase efecte ale sondajelor de opinie este de a-i pune pe oameni în situaţia de a răspunde la întrebări pe care nu şi le-au pus vreodată, sau să răspundă la o întrebare diferită de cea care a fost pusă, interpretarea fiind doar o înregistrare a acestei neînţelegeri.

Am spus mai devreme că sondajele de opinie ar putea fi reutilizate în mod ştiinţific; acest lucru presupune, însă, anumite precauţii care sunt excluse de la început în virtutea condiţiilor în care funcţionează institutele de cercetare. Jurnaliştii care vor ca lucrurile să fie simple simplifică şi mai mult datele deja simplificate pe care le primesc, iar atunci când acestea ajung efectiv în public este probabil să fie interpretate după cum urmează: „50% dintre francezi sunt pentru închiderea căilor ferate.” O interpretare riguroasă a sondajelor de opinie ar necesita o examinare epistemologică a fiecărei întrebări, plus, privitor la sistemul de întrebări, o analiză a întregului sistem de răspunsuri; împreună, acestea ar constitui singura modalitate de a stabili care erau întrebările la care oamenii credeau în realitate că răspund.

Spre exemplu, întrebările legate de probleme morale, care privesc severitatea părinţilor, raporturile dintre profesori şi elevi, pedagogia directivă sau nondirectivă, etc., probleme ce sunt cu atât mai mult percepute ca fiind probleme etice pe măsură ce coborâm în ierarhia socială, dar care se dovedesc a fi probleme politice pentru clasele superioare. Unul dintre efectele sondajelor constă în a transforma răspunsurile etice în răspunsuri politice prin simplul efect de impunere a unei anumite problematici.

Cele două principii în producţia de opinii

De fapt, există mai multe principii pornind de la care se poate genera un răspuns. Avem mai întâi ceea ce s-ar putea numi „competenţă politică,” noţiune ce corespunde unei definiţii în acelaşi timp arbitrară şi legitimă, dominantă şi disimulată ca atare, a politicii. Această competenţă politică nu este universal răspândită. Ea variază grosso modo în funcţie de nivelul de educaţie. Altfel spus, probabilitatea de a avea o opinie pentru toate întrebările presupune un anumit nivel de cunoaştere politică şi poate fi comparată cu probabilitatea de a merge la muzeu. Se observă ecarturi fantastice: în timp ce un student implicat într-o mişcare de stânga percepe cincisprezece diviziuni la stânga PSU [Parti Socialiste Unifié], pentru un manager de nivel intermediar [cadre moyen] nu există nici una. Pe scala politică (extrema stângă, stânga, centru-stânga, centru, centru-dreapta, dreapta, extrema dreaptă) folosită de anchetele de „ştiinţă politică” ca fiind înţeleasă de la sine, anumite categorii sociale se folosesc intens doar de un mic colţ al extremei stângi; alţii utilizează exclusiv centrul, alţii utilizează toată scala. Până la urmă alegerile reprezintă agregarea unor spaţii complet diferite: sunt adunaţi cei care măsoară în centimetri cu cei care măsoară în kilometri, sau, mai sugestiv, cei care dau note de la 0 la 20 cu cei care dau note de la 9 la 11. Competența se măsoară, printre altele, în funcţie de gradul de fineţe a percepţiei (la fel se întâmplă în estetică, unde unii pot distinge cele cinci sau şase etape din evoluţia unui singur pictor).

Această comparaţie poate fi dusă mai departe. Cu privire la percepția estetică, există o precondiție [condition permissive]: trebuie ca oamenii mai întâi să se gândească la opera de artă ca fiind operă de artă; apoi, odată percepută ca operă de artă, trebuie să aibă categorii de percepţie pentru a o construi, a o structura, etc. Să luăm o întrebare formulată astfel: „Sunteţi pentru o educaţie directivă sau nondirectivă?” Pentru unii, ea poate fi constituită ca politică, reprezentarea raporturilor părinţi‒copii integrându-se într-o viziune sistematică despre societate; pentru alţii, este numai o întrebare morală. La fel, în cazul chestionarului menţionat anterior, în care îi întrebam pe oameni dacă pentru ei ţine de politică sau nu să facă grevă, să poarte părul lung, să participe la un festival de muzică pop, etc., au apărut variaţii foarte mari în funcţie de clasa socială.

Prima condiţie pentru a răspunde adecvat la o întrebare politică este deci de a fi capabil să o recunoşti ca fiind politică; a doua, după ce întrebarea a fost constituită ca politică, este de a fi capabil să îi aplici categoriile propriu-zis politice, care pot fi mai mult sau mai puţin adecvate, mai mult sau mai puţin rafinate, etc. Acestea sunt condiţiile specifice de producţie a opiniilor, cele presupuse în mod universal de anchetele de opinie şi care, potrivit primului postulat care spune că oricine poate să producă o opinie, sunt îndeplinite uniform.

Cel de-al doilea principiu în funcţie de care oamenii pot produce o opinie, pe care eu îl numesc „etos de clasă” (şi nu „etică de clasă”), prin care înţeleg un sistem de valori implicite pe care oamenii l-au interiorizat începând din copilărie şi în funcţie de care generează răspunsuri pentru probleme extrem de diferite. Opiniile pe care oamenii le schimbă la sfârşitul unui meci de fotbal dintre Roubaix şi Valenciennes îşi datorează o mare parte a coerenţei, a logicii lor, etosului de clasă. Judecăţi precum „A fost un meci frumos, dar cam dur” sau „S-a jucat bine, dar nu a fost prea frumos pentru spectatori,” care par a fi arbitrare, ca şi gusturile sau culorile, sunt probabil generate de un principiu cât se poate de sistematic, un etos de clasă.

Distorsiunea sensului

O mulţime de răspunsuri care sunt luate drept răspunsuri politice sunt în realitate produse de etosul de clasă şi pot în aceeaşi măsură să capete o semnificaţie complet diferită când sunt interpretate în termeni politici. Drept exemplu voi face referire la o tradiţie sociologică, răspândită mai ales în rândul unor sociologi ai politicii din Statele Unite, care vorbesc la ordinea zilei despre un conservatorism şi un autoritarism al claselor populare. Aceste idei se bazează pe comparaţia la nivel internaţional a sondajelor sau a alegerilor care tind să arate că de fiecare dată când întrebăm clasele populare, indiferent de ţară, despre probleme ce privesc raporturile de autoritate, libertatea individuală, libertatea presei, etc., ele dau răspunsuri mai „autoritare” decât celelalte clase. Se ajunge astfel la concluzia generală că există un conflict între valorile democratice (în cazul autorului la care mă gândesc, Lipset[3], este vorba de valorile democratice americane) şi valorile interiorizate de clasele populare, valori autoritare şi represive. De aici se trece la un fel de viziune escatologica: să creştem nivelul de trai, să creştem nivelul de educaţie şi, din moment ce propensiunea pentru represiune, autoritarism, etc., este legată de nivelurile scăzute ale veniturilor şi ale educaţiei, etc., vom produce astfel buni cetăţeni ai democraţiei americane şi vom elimina pericolul partidelor comuniste aşa cum există în Franţa sau Italia.

În opinia mea, această chestiune stă în semnificaţia răspunsurilor la anumite întrebări. Să presupunem un set de întrebări de tipul: „Sunteţi în favoarea egalităţii între sexe?”, „Sunteţi în favoarea independenţei sexuale în relaţiile dintre soţi?”, „Sunteţi în favoarea unei educaţii nonrepresive?”, „Sunteţi în favoarea noii societăţi[4]?” etc. Să presupunem un alt set de întrebării de tipul: „Ar trebui profesorii să facă grevă atunci când situaţia lor este ameninţată?”, „Ar trebui profesorii să se solidarizeze cu ceilalţi funcţionari publici în perioadele de conflict social?”, etc. Aceste două seturi de întrebări primesc răspunsuri structurate strict invers în funcţie de clasa socială: primul set de întrebări, privind un anumit tip de novaţie în raporturile sociale, în forma simbolică a relaţiilor sociale, suscită răspunsuri cu atât mai favorabile cu cât se urcă în ierarhia socială şi cea educaţională; invers, întrebările referitoare la transformările reale ale raporturilor de forţă dintre clase suscită răspunsuri din ce în ce mai defavorabile pe măsură ce se urcă în ierarhia socială.

Pe scurt, propoziţia „Clasele populare sunt represive” nu e nici adevărată nici falsă. Este adevărată în măsura în care, când vine vorba de un set de probleme cum sunt cele privitoare la morala domestică, la relaţiile dintre generaţii sau dintre sexe, clasele populare tind să se dovedească mult mai rigoriste. Însă, când vine vorba de întrebările de structură politică, care pun în joc conservarea sau transformarea ordinii sociale, şi nu doar conservarea sau transformarea modurilor de relaţionare între indivizi, clasele populare sunt mult mai favorabile inovaţiei, cu alte cuvinte, transformării structurilor sociale. Se poate vedea cum anumite probleme ridicate în mai 1968, şi de multe ori puse prost, în conflictul dintre partidul comunist şi extrema stângă, sunt direct legate de problema centrală pe care am încercat să o prezint în această seară, şi anume cea a răspunsurilor sau, altfel spus, a principiului în funcţie de care ele sunt produse. Opoziţia pe care am făcut-o între aceste două seturi de întrebări se reduce efectiv la opoziţia dintre două principii de producţie a opiniilor: un principiu propriu-zis politic şi un principiu etic, problema conservatorismului claselor populare fiind produsul ignorării acestei distincţii.

Efectul impunerii unei problematici, efect produs de toate anchetele de opinie şi de toate interogațiile politice (începând cu alegerile), rezultă din faptul că întrebările puse de orice sondaj de opinie nu sunt întrebări pe care să şi le pună în mod real toţi cei intervievaţi şi că răspunsurile nu sunt interpretate în funcţie de problematica în raport cu care diferitele categorii de respondenţi au răspuns efectiv. Astfel, problematica dominantă, a cărei imagine ne este dată de lista cu întrebări puse în ultimii doi ani de institutele de sondare, altfel spus, problematica ce îi interesează în esenţă pe cei care deţin puterea şi care vor să fie informaţi asupra mijloacelor de organizare a propriilor acţiuni politice, este foarte inegal însuşită de diferitele clase sociale. Şi, un lucru important, acestea deţin în mod inegal capacitatea de a produce o contra-problematică.

După dezbaterea televizată[5] dintre Servan-Schreiber[6] şi Giscard d’Estaing[7], un institut de sondaje de opinie a pus întrebări de genul: „Este reuşita şcolară o funcţie a talentului, a inteligenţei, a muncii depuse, a meritului?” Răspunsurile primite au furnizat de fapt o informaţie (ignorată de cei care au produs-o) despre măsura în care diferitele clase sociale sunt conștiente de legile transmiterii ereditare a capitalului cultural: adeziunea faţă de mitul talentului şi al ascensiunii sociale prin intermediul educaţiei, al imparţialităţii sistemului şcolar, al echităţii distribuţiei posturilor în funcţie de calificări, etc., este foarte puternică în rândul claselor populare. Contra-problematica s-ar putea să existe în rândul anumitor intelectuali, dar nu are forţă socială în ciuda faptului că a fost asumată de un anumit număr de părţi, de grupuri. Clasele populare nu sunt conştiente de adevărul acestor mecanisme şi astfel nu pot produce o contra-problematică: întregul ansamblu de condiţii sociale previne răspândirea acestuia. Am putea adăuga că nu este suficient ca un partid să îşi pună în program lupta împotriva transmiterii ereditare a capitalului cultural. Adevărul ştiinţific e supus acelorași legi ale difuziunii ca ideologia. O propoziţie ştiinţifică—cum e, spre exemplu, „Capitalul cultural se transmite prin intermediul şcolii şi familiei”—e ca o bulă papală despre controlul naşterilor: predică doar celor deja convertiţi.

Opinia mobilizată

Ideea de obiectivitate într-o anchetă de opinie este asociată faptului de a pune întrebări în termeni cât mai neutri, pentru a da astfel şanse egale tuturor răspunsurilor posibile. În realitate, ancheta de opinie ar fi fără îndoială mai apropiată de ce se întâmplă în realitate dacă ar încălca în totalitate regulile „obiectivităţii,” dacă ar da oamenilor mijloacele de a se situa aşa cum se situează în mod real în practica reală, adică în raport cu opinii deja formulate; dacă, spre exemplu, în loc să spună „Unii oameni sunt în favoarea reglementării naşterilor, alţii împotrivă; dumneavoastră…?”, ar enunța o serie de luări de poziţie explicite ale grupurilor mandatate să constituie opiniile şi să le difuzeze, astfel încât, în loc să fie nevoiţi să se poziţioneze faţă de o întrebare şi o problematică pe care trebuie să le inventeze pe loc, oamenii să poată să se situeze în raport cu problematici şi răspunsuri deja constituite.[8] Se vorbește în mod obișnuit în franceză despre „luarea unei poziţii”; este vorba de poziţii deja prevăzute pentru ca noi să le luăm. Însă acest lucru nu are loc la întâmplare. Luăm acele poziţii care ne sunt predispuse să le luăm în funcţie de poziţia pe care o ocupăm într-un anumit câmp. Spre exemplu, în câmpul intelectual, la un moment dat, putem spune că un anumit individ are o anumită probabilitate să ia o anumită poziţie şi nu alta. Desigur, există o mică marjă de libertate, dar unele poziţii ni se arată cu o urgenţă şi o forţă mai mari decât altele. O analiză riguroasă trebuie să aibă ca scop explicarea relaţiilor dintre structura poziţiilor care pot fi luate şi structura câmpului poziţiilor obiectiv ocupate.

Ajungem la problema valorii predictive a sondajelor de opinie. Ştim că sondajele de opinie, cu excepţia unor accidente, au o valoare de predicţie ridicată când vine vorba de alegeri, dar par să eşueze când se compară un rezultat anterior cu unul ulterior, oricând intervine o situaţie de criză. Cu alte cuvinte, sondajele de opinie surprind destul de bine structura opiniilor la un moment dat, într-o situaţie stabilă, dar sesizează foarte prost stările potenţiale de opinie [l’états virtuels de l’opinion] şi, mai precis, mişcările de opinie. Aceasta se întâmplă, printre altele, pentru că situaţia în care acestea surprind [appréhendent] opiniile este una cu totul artificială, o situaţie diferită de cea reală în care sunt formate opiniile, percepând în acelaşi timp opiniile în sine şi nu condiţiile în curs de desfăşurare care produc aceste opinii. Există o diferenţă considerabilă între opinia produsă de oameni într-o situaţie artificială cum este cea de sondaj şi cea produsă într-o situaţie mai apropiată de viaţa de zi cu zi în care opiniile sunt confruntate şi confirmate—cum ar fi conversaţiile între oameni provenind din acelaşi mediu social, etc. Astfel, într-un experiment psihologic, am rugat zece oameni să ne spună părerile lor despre lungimea a doua bucăţi de metal care erau de aceeaşi lungime. Apoi, i-am luat deoparte pe nouă dintre ei şi le-am spus să spună că cele două bucăţi de metal nu erau de aceeaşi lungime. În final i-am întrebat pe toţi zece acelaşi lucru din nou şi am observat că acum a zecea persoană spune că, deşi prima oară bucăţile i s-au părut de aceeaşi lungime, acum i se pare că sunt de lungime diferită, etc. Situaţiile în care opinia este constituită, în special în situaţiile de criză, sunt de acest fel; oamenii sunt puşi faţă în faţă cu opinii gata constituite, opinii susţinute de grupuri, aşa că a alege între o opinie sau alta înseamnă, cât se poate de evident, a opta pentru un grup sau altul. Acesta este principiul efectului de politizare produs de criză: trebuie să alegi între grupuri care se definesc politic şi să îţi defineşti din ce în ce mai mult luările de poziţie în funcţie de principii explicit politice. De fapt, ceea ce mi se pare important este că ancheta de opinie tratează opinia publică ca pe o simplă însumare de opinii individuale, obţinute într-o situaţie care este în cele din urmă cea din cabina de vot, unde individul îşi exprimă pe furiş şi în izolare o opinie izolată. În situaţiile reale, opiniile sunt forţe şi raporturile dintre opinii sunt conflicte de forţă între grupuri. Luarea unei poziţii faţă de o anumită problemă presupune alegerea între grupuri reale, ceea ce ne face să vedem că al doilea postulat, cel al prezumpţiei că toate opiniile sunt egale ca valoare, este complet nefondat.

O altă lege reiese din acestă analiză: un om are cu atât mai multe opinii despre o anumită problemă, cu cât este mai interesat de acea problemă, altfel spus, cu cât interesul său priveşte mai mult acea problemă.[9] Spre exemplu, în privinţa sistemului de învăţământ, rata răspunsurilor e strâns legată de gradul de proximitate în raport cu sistemul de învăţământ, iar probabilitatea de a avea o opinie variază în funcţie de probabilitatea de a avea putere asupra lucrului despre care opinezi.[10] Opinia mobilizată, cea care se afirmă ca atare, în mod spontan, este opinia celor, cum s-ar spune, „cu greutate”. Dacă un ministru al educaţiei ar acţiona în funcţie de un sondaj de opinie (sau cel puţin pornind de la o lectură superficială a sondajului), nu ar face ceea ce face atunci când acţionează în realitate ca un om politic, şi anume, în funcţie de apelurile telefonice pe care le primeşte, de vizitele unui responsabil sindical, unui decan, etc. De fapt, el acţionează în funcţie de aceste forţe de opinie constituite în mod real, care nu se arată percepţiei sale decât în măsura în care au forţă şi în care deţin forţă deoarece sunt mobilizate.

Dispoziţii şi opinii

În încercarea de a previziona, spre exemplu, ce se va întâmpla cu sistemul universitar în următorii zece ani, cred că opinia mobilizată constituie cea mai bună bază. În acelaşi timp, o examinare a sondajelor de opinie ne poate ajuta să descoperim ceva ce deocamdată nu există în starea opiniei şi care poate apărea deodată într-o situaţie de criză. Oare acei oameni care nu răspund sau spun că nu au nici o opinie chiar nu au nici o opinie? Luând în serios nonrăspunsurile putem spune că dispoziţiile anumitor categorii de oameni nu pot căpăta statutul de opinie, adică de discurs constituit pretinzând coerenţă, pretinzând să fie ascultat, să se impună, etc. Faptul, atestat de nonrăspunsuri, că dispoziţiile anumitor categorii nu acced la statutul de opinie nu ar trebui să ducă la concluzia că, în situaţii de criză, cei care nu avuseseră nici o opinie vor alege la întâmplare: dacă problema este constituită pentru ei ca fiind politică (probleme privitoare la salarizare, la ritmul de lucru pentru muncitori), vor alege în termeni de competenţă politică; dacă e vorba de o problemă care nu este pentru ei constituită ca politică (relaţiile represive din interiorul companiei) sau dacă este încă în procesul propriu-zis de constituire, vor fi ghidaţi de sistemul de dispoziţii profund inconştient care le orientează alegerile în domeniile cele mai diferite, de la estetică sau sport până la decizii de natură economică.[11] Sondajul de opinie tradiţional ignoră atât grupurile de presiune cât şi dispoziţiile potenţiale [dispositions virtuelles] care nu pot fi exprimate sub forma unui discurs explicit. Mai mult, sondajele au efectul bizar de a distruge posibilitatea studierii acestora. Acesta este motivul pentru care sondajele sunt incapabile să genereze până şi cea mai neînsemnată previziune rezonabilă despre ce s-ar întâmpla într-o situaţie de criză.

Sondajele de opinie şi alegerile

Să luăm o problemă cum este cea a sistemului de învăţământ. Putem întreba: „Ce credeţi despre politica lui Edgar Faure[12]?” Aceasta este o întrebare foarte apropiată de un sondaj electoral, în sensul ca noaptea toate pisicile sunt negre: toată lumea este de acord grosso modo fără a şti despre ce s-a căzut de acord; aşa a şi trecut în unanimitate votul legii Faure în Adunarea naţională. Întrebăm mai apoi: „Sunteţi în favoarea introducerii politicii în licee?” Aici observăm un clivaj cât se poate de clar, dar chiar şi aşa lucrurile se dovedesc a fi mai complicate, mai ales când e vorba de clasele superioare, a căror fracţiuni intelectuale tind să fie în favoare, dar cu anumite reţineri. La fel, când întrebăm „Ar trebui profesorii să facă grevă?”, găsim o diviziune foarte clară între răspunsuri. În acest caz, membrii claselor populare, printr-un transfer al competenţelor politice specifice lor, ştiu ce să răspundă. Putem mai departe să întrebăm: „Ar trebui schimbate programele şcolare? Sunteţi în favoarea evaluării continue? Ar trebui ca părinţii elevilor să fie reprezentaţi în consiliile profesorale? Ar trebui eliminată agregaţia [l’aggrégation]? etc.” În spatele întrebării „Sunteţi în favoarea lui Edgar Faure?” se aflau toate aceste întrebări iar oamenii erau nevoiţi să ia instantaneu poziţii faţă de un set de probleme pe care un chestionar bun nu ar fi putut să le acopere fără a folosi cel puţin șaizeci de întrebări care să permită observarea variaţiilor în toate direcţiile. Într-un caz opiniile ar fi fost corelate pozitiv cu poziţia în ierarhia socială, în altul, negativ, în anumite cazuri foarte puternic, în alte cazuri slab, sau chiar şi deloc.

E suficient să ne gândim că alegerile la nivel naţional sunt un caz limită a unei întrebări ca „Sunteţi în favoarea lui Edgar Faure?” ca să înţelegem cum se face că specialiştii în sociologie politică pot să noteze că relaţia care se observă în mod obişnuit, în aproape toate domeniile practicii sociale, între clasa socială şi practici sau opinii, este foarte slabă când vine vorba de fenomene electorale, până în punctul în care unii conclud fără ezitare că nu există nici o relaţie între clasa socială şi faptul de a vota pentru dreapta sau pentru stânga. Dacă luaţi în calcul că la alegeri este pusă o singură întrebare sincretică pentru ceva ce nu ar putea fi în mod rezonabil cuprins decât în două sute de întrebări, că unii măsoară în centimetri, alţii în kilometri, împreună cu multe alte asemenea efecte, atunci veţi înţelege că votul e o chestiune de şansă şi veţi concluziona că ar trebui poate să punem pe dos întrebarea tradiţională despre relaţia dintre vot şi clasă socială şi să ne întrebăm cum se face că, în ciuda tuturor acestor lucruri, observăm totuşi că poate fi constatată o relaţie, chiar dacă una slabă. Opiniile electorale au o elasticitate foarte mare: opinia exprimată prin vot e definită într-un mod eminamente negativ; există puncte dincolo de care nu se poate trece, dar totuşi în interiorul acestor limite există un anumit spaţiu de manevră. Acest fapt e şi mai adevărat atunci când strategiile de campanie ale candidaţilor constau în a pune probleme într-un mod înşelător, a face obscure anumite întrebări şi a disimula pe cât posibil clivajele şi diferenţele dintre candidaţi, cu scopul de a câştiga voturile celor nehotărâţi. Toate acestea ne fac să înţelegem că sistemului electoral—care nu este până la urmă decât un tip particular de anchetă de opinie—este un instrument care, prin însăşi logica sa, tinde să atenueze conflictele şi clivajele, fiind astfel în mod natural conservator. Am putea să ne întrebăm ce facem mai exact când folosim acest instrument. Putem trage concluzia că, poate, funcţionează mai bine decât credem şi că putem să îl folosim în continuare. Bazându-ne pe această analiză, putem spune că un partid revoluţionar care vrea să îşi mărească puterea în interiorul relaţiilor de forţă existente poate adopta ca principală strategie dezvoltarea de contra-problematici, folosindu-se sistematic de procedura folosită instinctiv de generaţii întregi (contra-strategia a „este aceeaşi diferenţă” ca un refuz al problematicii). Problema partidului care îşi defineşte astfel obiectivele nu este de a da răspunsuri ci de a le oferi oamenilor mijloacele necesare pentru a fi producătorii nu răspunsurilor, ci întrebărilor, producând astfel propriile mijloace de apărare împotriva întrebărilor care le sunt impuse pur şi simplu în virtutea faptului că ei nu au altele.

Dintr-o altă perspectivă, am putea concluziona că tot aşa cum oamenii trebuie să înveţe anumite lucruri la şcoală înainte să meargă la muzeu, dacă vrem ca concursurile electorale să fie mai puţin absurde, diferenţa dintre postulatele implicite ale sistemului electoral şi realitatea efectivă trebuie să fie cu cât posibil mai mică. Cu alte cuvinte, oamenii trebuie să deţină mijloacele de a produce opinii; trebuie să deţină, deci, mijloacele de a şi le apropria. Aceasta înseamnă că este nevoie de o educaţie politică reală începând chiar cu şcoala primară.

Pe scurt, am vrut într-adevăr să spun că opinia publică nu există, cel puţin sub forma pe care o pretind cei care au interesul să îi afirme existenţa şi a căror existenţă depinde de această iluzie. Am spus că există, pe de o parte, opinii constituite ca atare, mobilizate, grupuri de presiune mobilizate în jurul unui sistem de interese formulate explicit; şi, pe de altă parte, există dispoziţii care, prin definiţie, nu sunt opinii, dacă prin aceasta înţelegem, aşa cum am făcut de-a lungul acestei întregi analize, ceva care poate fi formulat ca un discurs ce pretinde o oarecare coerenţă. Această definiţie a opiniei nu este opinia mea despre opinie. Este pur şi simplu explicitarea definiţiei pe care o presupun sondajele de opinie atunci când le cer oamenilor să ia o poziţie faţă de opinii formulate şi când produc, prin simplă agregare statistică a opiniilor astfel produse, acest artefact care este opinia publică. Eu spun pur şi simplu că opinia publică în accepţiunea admisă implicit de cei care fac sondaje de opinie sau de cei care se folosesc de rezultatele acestora…pur şi simplu nu există.

Traducere şi note de Ştefan Guga.

*Nota traducătorului: „L’opinion publique n’existe pas” a fost prezentat pentru prima oară de Pierre Bourdieu sub forma unei expuneri la Centrul cultural Noroit din Arras (capitala departamentului Pas-de-Calais) în ianuarie 1972, urmând să fie publicat în ianuarie 1973 în revista Les temps modernes, nr. 318. Pentru această traducere am folosit trei versiuni diferite ale textului: varianta originală în limba franceză, repulicată în 1984 în colecţia Questions de sociologie (Paris, Les Éditions de Minuit); traducerea acesteia publicată în 1993 în Sociology in Question, (Londra, Sage Publications, trad. Richard Nice); şi prima traducere în engleză apărută în 1979 în primul volum al antologiei Communication and Class Struggle, editată de Armand Mattelart şi Seth Siegelaub (New York, International General, trad. Mary C. Axtmann). Textul iniţial în limba franceză, care a constituit baza traducerii de faţă, prezintă dezavantajele oricărei transcrieri a unei expuneri orale—saltul de la un subiect la altul, lungime neobişnuită a frazelor (chiar şi pentru Bourdieu), formulări care în scris par a fi nefireşti etc. Traducerea lui Richard Nice, care urmăreşte îndeaproape textul iniţial, estompează multe dintre aceste neajunsuri cu preţul eliminării multor ambiguităţi, ambivalenţe şi jocuri de limbaj care, în mod aparent paradoxal, fac ca orice tentativă de a clarifica anumite aspecte din text să rezulte în pierderea preciziei pe care Bourdieu o orchestra cu atâta atenţie. Varianta tradusă de Axtmann aduce în plus o serie de completări şi modificări mai mult sau mai puţin substanţiale făcute de Bourdieu, fără îndoială pentru a face textul ceva mai prietenos pentru audienţa vorbitoare de limba engleză, care în 1979 era puţin familiarizată cu scrierile sale şi pentru care problema „opiniei publice” şi a sondajelor de opinie era la acea dată mult mai prezentă, importantă şi dominantă decât în Franţa. Din păcate, lipsa de familiarizare cu opera lui Bourdieu face ca această a treia versiune să pară în prezent destul de învechită, mai ales când vine vorba de vocabularul conceptual şi încercarea de a simplifica excesiv scriitura specifică lui Bourdieu. Deşi ambele traduceri sunt cu siguranţă mai cizelate decât textul în limba franceză, afinitatea mai mare dintre română şi franceză în comparaţie cu cea dintre engleză şi franceză face ca textul iniţial să fie vizibil mai adecvat traducerii în română. Din moment ce fiecare versiune prezintă avantaje şi dezavantaje semnificative, am ales să traduc mai întâi textul iniţial, pe care l-am adaptat ulterior folosind parţial structura paragrafelor şi a frazelor din traducerile în engleză, precum şi împărţirea în secţiuni din textul apărut în Communication… . Am adăugat, de asemenea, multe dintre completările făcute în această a treia versiune; atunci când am considerat că nu este necesar, deşi ar fi fost posibil să aducă un plus de claritate, am adăugat note de subsol cu traducerea din limba engleză.

Textul este evident influenţat într-o foarte mare măsură de contextul imediat al Franţei post-1968. Nu întâmplător Bourdieu se foloseşte atât de mult de exemplele sistemului de învăţământ, educaţiei şi capitalului cultural. La fel, nu întâmplător insistă atât de mult asupra importanţei situaţiilor de criză şi a rolului sondajelor în astfel de situaţii. Fără îndoială, textul a fost iniţial menit să răspundă unei situaţii în care sondajele de opinie erau folosite din ce în ce mai agresiv pentru scopuri poltice mai mult sau mai puţin imediate, mai mult sau mai puţin evidente—cu alte cuvinte, unei situaţii în care numele sociologiei şi, mai general, al ştiintelor sociale era instrumentat pentru a înainta scopuri cât se poate de diferite de potenţialul progresist şi eliberator pe care Bourdieu l-a atribuit întotdeauna înţelegerii sistematice a socialului. Departe de a fi una dintre ştiinţele de casă ale celor puternici, sociologia, aşa cum o vedea Bourdieu, pentru a-şi atinge potenţialul epistemic şi a-şi îndeplini menirea socială, trebuie să fie o ştiinţă care deranjează; sociologia şi critica socială sunt unul şi acelaşi lucru. Critica ideii de opinie publică, a sondajelor de opinie şi a instrumentalizării politice a acestora este, astfel, o contra-ofensivă firească şi necesară.

În ciuda dificultăţii acestui text, sper ca ceea ce spune Bourdieu aici să se dovedească util pentru cititorii din România, care sunt în mod constant asaltaţi de sondaje şi supuşi tentativelor de manipulare, mai mult sau mai puţin conştiente, din partea sondorilor şi sondajelor de opinie—şi, prin intermediul acestora, a presei, a politicienilor şi a pseudosociologilor din apanajul acestora. În ciuda faptului că multe dintre argumentele empirice făcute de Bourdieu nu mai sunt valabile astăzi nici măcar pentru cazul Franţei, textul oferă o linie foarte bună de înţelegere a unor mecanisme universal valabile când vine vorba de „opinia publică” şi de sondaje, precum şi o serie de mijloace prin care acestea pot fi atacate şi contracarate. Încercaţi doar să înlocuiţi exemplul sistemului de învăţământ cu problema Roşiei Montană pentru a începe să vă întrebaţi dacă opinia publică, aşa cum ne este prezentată ea, există într-adevăr.

Lăsând la o parte cazul particular al defunctului eventual referendum, unde fiecare am fi avut ocazia şi privilegiul să ne exprimăm pe furiş şi în izolare o opinie izolată, din punct de vedere al funcţiei şi funcţionării sondajelor analizate aici de Bourdieu, întrebarea „Ce credeţi că ar trebui să facă autorităţile în cazul proiectului Roşia Montană?” (sau a gazelor de şist) este cvasiidentică cu „Ce credeţi despre politica lui Edgar Faure?”: o întrebare sincretică înlocuieşte, dacă nu două sute, măcar câteva zeci de întrebări care ar fi putut şi ar fi trebuit să acopere cât mai mult din complexitatea sociologică a controversei legate de Roşia Montană, întrebări care să ne permită apoi, nouă tuturor, să începem să înţelegem din punct de vedere sociologic variaţiile, clivajele şi punctele de convergenţă care constituie şi animă această controversă. Efectul imediat este, după cum au arătat deja Vintilă Mihăilescu şi mai ales Marius Lazăr, şi după cum insistă Bourdieu în acest text, de a presupune că toată lumea are o opinie despre o chestiune asupra căreia funcţionează de ani buni un adevărat embargou informaţional; în consecinţă, de a îi pune pe oameni în faţa unor întrebări pe care nu şi le-au pus niciodată, de a îi forţa să ia subit o poziţie faţă de o problemă despre care nu sunt informaţi, reanimând în paralel vechile marote ale investitorului străin şi locurilor de muncă şi, drept urmare, stergând totodată cu buretele legătura dintre opiniile deja constituite asupra proiectului de exploatare şi grupurile de presiune din spatele acestora—întreţinând, deci, iluzia că toate opiniile valorează la fel. De aici nu mai este decât un pas până la deturnarea răspunsurilor şi transpunerea lor în termenii unei problematici înguste şi particulare impuse de politicieni (şi, bineînţeles, de cealaltă sursă a cererii—investitorii), la însumarea aritmetică a acestora indiferent de câţi numără în centimetri şi câţi în kilometri, de câţi dau note de la 0 la 20 şi câţi de la 9 la 11, producând în final un procentaj: să zicem că prima pagină a ziarelor ar titra „68% dintre români sunt pentru promovarea acestui proiect de către autorităţi.” Iată şi efectul de consens, în acelaşi timp produs şi premisă. După ce am trecut peste toate aceste obstacole, asumându-ne în totalitate validitatea celor trei postulate implicite, putem spune, deci, cu siguranţă că „50% dintre francezi sunt pentru închiderea căilor ferate.”

Nu este vorba, bineînţeles, cum întâlnim în textul lui Bourdieu, de un exemplu ipotetic, ci de un caz cât se poate de real—cel al sondajului realizat de compania Sociopol, condusă de Mirel Paladă, care, la câteva ore după publicarea rezultatelor sondajului respectiv, a fost numit oficial într-o funcţie pe care oricum o îndeplinea, probabil şi parţial, fără să îşi dea seama (până la urmă, ne avertizează Bourdieu, sondajele—aceste instrumente profund democratice, cum ni se spune mereu—nu servesc la nimic altceva decât la calibrarea strategiilor şi acţiunilor politice ale celor puternici). Pe lângă distorsiunile grave pe care le produc cele trei postulate implicite, mai avem de-a face în acest caz cu probleme ceva mai prozaice: întrebări părtinitoare formulate într-un mod părtinitor, inducerea răspunsurilor prin modurile de formulare a întrebărilor, omiterea anumitor întrebări relevante şi a unor opţiuni de răspuns posibile, ignorarea nonrăspunsurilor, simplificarea prezentării rezultatelor deja produse într-un mod simplist, etc. Desigur, textul lui Bourdieu ne previne şi ne ajută să luptăm împotriva incompetenţei şi imposturii.

 

[1]Varianta din Communication and Class Struggle este aici uşor diferită de textul original: “Problematicile propuse de sondajele de opinie corespund unor interese specifice. Dacă despre orice problematică se poate spune că ar corespunde unor interese specifice, în acest caz particular ceea ce susţine aceste problematici sunt interesele politice […].”

[2] În textul din Communication…, această propoziţie e precedată de “Relaţiile de forţă nu pot fi niciodată reduse la relaţii de forţă.” Deşi e menită să aducă un plus de claritate, din moment ce nu este clar dacă este vorba de un joc de limbaj tipic bourdieuian sau de o distincţie între noţiunile de putere şi forţă, pe care traducătoarea uită să o facă, am preferat să nu includ această completare pentru că ar fi generat, fără îndoială, confuzie. Mai mult, ar fi trebuit apoi, pentru a evita parţial confuzia, să înlocuiesc „forţă” cu „putere” în frazele imediat următoare (aşa cum a preferat să facă traducătorul în Sociology in Question), decizie care, deşi aparent firească, ar fi riscat să distorsioneze înţelesul iniţial şi să producă la rândul ei alte confuzii.

[3] Seymour Martin Lipset, sociolog şi politolog american, autor al unui faimos studiu despre presupusul autoritarism al clasei muncitoare (“Democracy and Working-Class Authoritarianism,”1959, American Sociological Review 24(4):482-501). Studiul respectiv a făcut carieră inclusiv în România, unde în anii ‘90 şi începutul anilor 2000 devenise oarecum popular între sociologi, în ciuda caracterului deja dubios pe care îl căpătase ipoteza lui Lipset după patru decenii de critici. Bourdieu face o analiză critică extinsă a argumentului lui Lipset, precum şi a filosofiei politice şi a consecinţelor politice ale sondajelor de opinie vis-à-vis de clasa muncitoare în La Distinction.

[4] La nouvelle société, o viziune mai puţin rigidă a societății franceze propusă de prim-ministrul Jacques Chaban-Delmas în 1969 (n. tr. engl.).

[5]Dezbaterea pe tema egalităţii de şanse în viaţă, a progresului social şi a măsurilor fiscale a avut loc pe 17 martie 1970. Înregistrarea dezbaterii este parţial disponibilă aici: http://www.ina.fr/video/I00017662.

[6] Jean-Jacques Servan-Schreiber, jurnalist şi politician francez, fondator al săptămânalului L’Express, preşedinte la acea dată al Partidului Radical, susţinător şi, mai târziu, consilier al lui Giscard d’Estaing.

[7] Valéry Giscard d’Estaing, la acea dată ministru al economiei şi finanţelor, lider al Federaţiei Naţionale a Republicanilor Independenţi şi, ulterior, preşedinte al Franţei.

[8]Textul din Communication e aici completat astfel: „Imaginaţi-vă, ipotetic vorbind, o problemă ca actul pedagogic într-un context în care toate cursurile sunt cunoscute în avans. O analiză de conţinut a presei generaliste, a presei sindicale, a presei politice, etc., ar putea constitui baza unui gen de hartă care să conţină toate poziţiile cunoscute. Oricine propune o poziţie care nu se află pe hartă ar fi considerat eclectic. Fiecare opinie este obiectiv situată în raport cu o serie de poziţii cunoscute.”

[9] Bourdieu se foloseşte aici, ca în multe alte ocazii, de polisemia cuvântului „interes.” Varianta din Communication… sună astfel: „Cu cât cineva e mai implicat într-o anumită problemă, cu atât va fi mai interesat de ea şi cu atât va avea mai multe opinii despre respectiva problemă.”

[10] În Communication… textul este uşor diferit: „Întorcându-ne la exemplul sistemului de învăţământ, găsim că rata răspunsurilor e foarte strâns legată de proximitatea personală faţă de sistemul de educaţie, fie ca angajat, profesor, părinte sau fost student, precum şi cu probabilitatea de a avea putere asupra problemei de faţă. Opinia mobilizată e opinia celor cu influenţă.”

[11]În Communication… acest sistem de dispoziţii e echivalat cu etosul de clasă. Desigur, e vorba de conceptul de habitus, atât de central pentru Bourdieu.

[12] Edgar Faure, ministrul educaţiei între 1968 şi 1969, responsabil pentru adoptarea unor reforme privitoare la sistemul universitar.

Citeste și: http://www.criticatac.ro/16515/spirala-tcerii-spirala-neruinrii-institutul-roman-pentru-evaluare-strategie/