Gazul de şist, marea escrocherie

nafeez-mosaddeq-ahmed-england-bangladeshde Nafeez Mosaddeq Ahmed – specialist în politici publice, director al Policy Rsearch and Development din Brighton (Marea Britanie)

Energie ieftină contra poluare prelungită: în Statele Unite, dilema referitoare la exploatarea gazelor şi petrolului de şist nu a preocupat nici industriaşii, nici autoritățile publice. În mai puţin de un deceniu, se presupune că aceste noi resurse vor duce America pe drumul creşterii economice, vor stimula angajarea şi vor reface competitivitatea. Dar dacă această „revoluţie” nu este decît o bulă speculativă pe punctul de a exploda?

Dacă ar fi să dai crezare titlurilor presei americane care prezic o dezvoltare economică datorată „revoluţiei” gazului şi petrolului de şist, ţara se va scălda în curînd în aur negru. Raportul „Perspective energetice mondiale 2012” al Agenţiei Internaţionale a Energiei (AIE) anunţă, într-adevăr, că la orizontul lui 2017, Statele Unite vor smulge Arabiei Saudite locul de cel mai mare producător mondial de petrol şi vor ajunge la o „cvasi-suficienţă” în domeniul energetic. Potrivit AIE, creşterea programată a producţiei de hidrocarburi, care va trece de la 84 de milioane de barili pe zi în 2011 la 97 în 2035, va proveni „în întregime din gaze naturale lichide şi din resurse non-convenţionale” (în principiu, gazul şi uleiul de şist), în timp ce producţia convenţională îşi va începe declinul odată cu… 2013.

Extrase prin fracturare hidraulică (injectarea sub presiune a unui amestec de apă, nisip şi detergenţi meniţi să fisureze roca, pentru a scoate de acolo gazul), graţie tehnicii forajului orizontal (care permite agitarea mai îndelungată a stratului geologic dorit), aceste resurse nu pot fi obţinute decît cu preţul unei poluări masive a mediului. Dar exploatarea lor în Statele Unite a antrenat crearea mai multor sute de mii de slujbe şi oferă avantajul unei energii abundente şi ieftine. Potrivit raportului din 2013 „Les perspetives énergétiques: un regard vers 2040”, publicat de grupul ExxonMobil, americanii vor deveni exportatori neţi de hidrocarburi începînd din 2025, graţie gazului de şist, în contextul unei creşteri puternice a cererii mondiale de gaz.

Dar dacă „revoluţia gazului de şist”, departe de a fortifia o economie mondială convalescentă, ar umfla o bulă speculativă pe punctul de a exploda? Fragilitatea reluării creşterii, ca şi experienţele recente, ar trebui să îndemne la prudenţă faţă de entuziasme. Economia spaniolă, de exemplu, odată atît de înfloritoare – a patra putere din zona euro în 2008 –, este în paragină de cînd bula imobiliară de care ea se agăţa orbeşte a explodat fără avertisment. Clasa politică a tras puţine învăţăminte din criza din 2008; iat-o pe punctul de a repeta aceleaşi greşeli în sectorul energiilor fosile.

O anchetă a New York Times din iunie 2011 dezvăluia deja cîteva fisuri ale edificiului mediatico-industrial al „boom”-ului gazului de şist, divulgînd îndoielile nutrite de diverşi observatori – geologi, avocaţi, analişti ai pieţelor – referitor la efectele anunţului companiilor petroliere, bănuite de „a supraestima deliberat, şi chiar ilegal, randamentul exploataţiilor şi volumul zăcămintelor lor”[1]. „Extragerea gazului din şisturile subsolului”, scria cotidianul, „s-ar putea dovedi mai puţin facilă şi mai costisitoare decît pretind companiile, după cum o indică sute de e-mailuri şi documente schimbate între industriaşi pe această temă, ca şi analizele datelor culese din mai multe mii de foraje.”

La începutul lui 2012, doi consultanţi americani au tras semnalul de alarmă în Petroleum Review, principala revistă a industriei petroliere britanice. Întrebîndu-se în legătură cu „fiabilitatea şi durabilitatea zăcămintelor de gaze de şist americane”, aceştia relevă faptul că previziunile industriaşilor coincid cu noile reguli ale Securities and Exchange Commission (SEC), organismul federal de control al pieţelor financiare. Adoptate în 2009, acestea autorizează de fapt companiile să îşi evalueze volumul rezervelor după bunul plac, fără verificarea unei autorităţi independente[2].

Pentru industriaşi, supraestimarea zăcămintelor de gaz de şist permite trecerea în plan secund a riscurilor legate de exploatarea lor. Or, fracturarea hidraulică nu are doar efecte nocive asupra mediului: ea ridică de asemenea o problemă strict economică, deoarece generează o producţie cu o durată de viaţă foarte scurtă. În revista Nature, un fost consilier ştiinţific al guvernului britanic, David King, subliniază că randamentul unui puţ de gaz de şist scade cu 60 pînă la 90 de procente la sfîrşitul primului său an de exploatare[3].

O scădere atît de brutală face ca orice obiectiv de rentabilitate să fie evident iluzoriu. Odată ce un foraj este spuizat, operatorii trebuie să sape cît mai repede altele, pentru a-şi menţine nivelul producţiei şi pentru a-şi rambursa datoriile. Cînd conjunctura este favorabilă, un astfel de elan poate să iluzioneze timp de cîţiva ani. Aşa se face că, în conjuncţie cu o activitate economică slabă, producţia de puţuri de gaze de şist – lipsită de forță pe termen lung, dar fulgurantă pe termen scurt – a provocat o scădere spectacuolasă a preţului la gazul natural din Statele Unite, care a trecut de la 7-8 dolari pe un milion de BTU (British Thermal Unit) în 2008 la mai puţin de 3 dolari în 2012.

Specialiştii în investiţii financiare nu sînt naivi. „Economia fracturării este o economie distructivă”, avertizează jurnalistul Wolf Richter în Business Insider[4]. „Extracţia devorează capitalul cu o viteză uimitoare, lăsînd exploatările pe un munte de datorii în timp ce producţia se prăbuşeşte. Pentru a evita ca această degringoladă să le afecteze veniturile, companiile trebuie să pompeze tot mai mult, compensînd puţurile secate prin altele care vor seca mîine. Din păcate, mai devreme sau mai tîrziu, un astfel de plan se loveşte de un zid, cel al realităţii.”

Dl Arthur Berman, un geolog care a lucrat pentru Amoco (înainte de fuziunea ei cu BP), se declară el însuşi surprins de ritmul „incredibil de ridicat” al epuizării zăcămintelor. Amintind locaţia Eagle Ford, din Texas – „mama tuturor cîmpurilor de ulei de şist” –, el arată că „scăderea anuală a producţiei depăşeşte 42%”. Pentru a obţine rezultate stabile, operatorii vor trebui să foreze „aproape o mie de puţuri suplimentare în fiecare an, în aceeaşi locaţie. Adică o cheltuială de 10 pînă la 12 miliarde de dolari pe an… Dacă se adună toate acestea, se ajunge la suma totală investită în salvarea industriei bancare în 2008. De unde vor lua toţi aceşti bani?”[5].

Bula gazului şi-a produs deja primele ei efecte asupra unora din cele mai puternice companii petroliere din lume. În iunie anul trecut, CEO-ul ExxonMobil, dl Rex Tillerson, se lamenta explicînd că scăderea preţului la gazul natural în Statele Unite era, fără îndoială, un noroc pentru consumatori, dar un blestem pentru compania lui, victimă a unei scăderi drastice a veniturilor. În timp ce, în faţa acţionarilor săi, ExxonMobil pretindea în continuare că nu a pierdut nici un cent din cauza gazului, dl Tillerson a ţinut un discurs aproape plîngăreţ în faţa Council on Foreign Relations (CFR), unul din think-tank-urile cele mai influente din ţară: „Sîntem cu toţii pe cale să ne pierdem și cămaşa de pe noi. Nu mai cîştigăm bani. Totul este pe roşu.”[6]

Aproape în acelaşi moment, compania de gaz britanică BG Group se vedea obligată la o „depreciere a activelor sale din gazul natural american de nivelul a 1,3 miliarde de dolari”, sinonimă cu o „scădere sensibilă a profiturilor ei intermediare”[7]. Pe 1 noiembrie 2012, după ce compania petrolieră Royal Dutch Shell a înregistrat trei trimestre consecutive de rezultate mediocre, cu o scădere cumulată de 24% într-un an, biroul de presă al Dow Jones raporta această ştire funestă, îngrijorîndu-se din cauza „prejudiciului” produs de entuziasmul pentru gazul de şist în întregul sector bursier.

De la panaceu la panică 

Chiar dacă pionier în cursa gazului de şist, Chesapeake Energy nu a scăpat nici ea bulei. Strivită sub povara datoriilor, compania americană a trebuit să îşi scoată la vînzare o parte din active – cîmpuri gazifere şi conducte pentru o valoare totală de 6,9 miliarde de dolari – pentru a onora acordurile cu creditorii ei. „Compania îşi mai reduce puţin din avînt, în condiţiile în care CEO-ul ei a fost unul din liderii revoluţiei gazului de şist”, regretă Washington Post[8].

Cum au putut eroii acestei „revoluţii” să decadă atît de mult? Analistul John Dizard observa în Financial Times din 6 mai 2012 că producătorii de gaz de şist cheltuiseră sume „de două, trei, patru, chiar cinci ori mai mari din fondurile lor proprii pentru a cumpăra terenuri, a fora puţuri şi a-şi duce la bun sfîrşit programele”. Pentru a finanţa goana după aur a fost nevoie de sume astronomice „în condiţii complexe şi exigente”, Wall Street nefăcînd derogare de la regulile lui de conduită obişnuite. Potrivit lui Dizard, bula gazului ar trebui, totuşi, să continue să crească, din cauza dependenţei Statelor Unite de această resursă economică explozivă. „Ţinînd cont de randamentul efemer al puţurilor de gaz de şist, forajele vor trebui să continue. Preţurile vor ajunge să se ajusteze la un nivel ridicat, şi chiar foarte ridicat, pentru a acoperi nu doar datoriile trecute, ci şi costuri de producţie realiste”.

Nu este exclus, cu toate acestea, ca mai multe companii petroliere mari să se confrunte simultan cu acelaşi dezastru financiar. Dacă această ipoteză s-ar confirma, spune dl Berman, „am asista la două sau trei falimente sau operaţiuni de răscumpărare răsunătoare, în virtutea cărora fiecare şi-ar recupera ce e al lui şi capitalurile s-ar evapora. Ar fi cel mai rău scenariu.”

Cu alte cuvinte, argumentul potrivit căruia gazul de şist ar proteja Statele Unite sau întreaga umanitate faţă de „vîrful petrolului” – nivelul începînd cu care combinaţia de constrîngeri geologice şi economice va face extragerea ţiţeiului insuportabil de dificilă şi scumpă – ţine de basme. Mai multe rapoarte ştiinţifice independente publicate recent confirmă că „revoluţia” gazului nu va aduce o amînare în acest domeniu.

Într-un studiu publicat în revista Energy Policy, echipa lui King ajunge la concluzia că industria petrolieră a supraevaluat cu o treime rezervele mondiale de energii fosile. Zăcămintele încă disponibile nu depăşesc 850 miliarde de barili, în timp ce estimările oficiale vorbesc de vreo 1300 de miliarde. Potrivit autorilor, „deşi cantităţi imense de resurse fosile rămîn cu certitudine ascunse în adîncimile Terrei, volumul petrolului exploatabil la tarifele pe care economia mondială are obişnuinţa de a le suporta este limitat şi destinat să scadă pe termen scurt.”[9]

În ciuda comorilor de gaz smulse subsolului prin fracturare hidraulică, diminuarea rezervelor existente are loc într-un ritm anual estimat între 4,5 şi 6,7%. King şi colegii lui resping, astfel, categoric ideea conform căreia exploatarea gazului de şist ar putea soluţiona criza energetică. În ce-l priveşte, analistul financiar Gail Tverberg aminteşte faptul că producţia mondială de energii fosile convenţionale a încetat să progreseze în 2005. Această stagnare, în care el vede una din cauzele majore ale crizei din 2008 şi 2009, ar anunţa un declin susceptibil să agraveze încă şi mai mult recesiunea actuală – cu sau fără gazele de şist[10]. Asta nu e tot: într-o cercetare publicată imediat după raportul AIE, New Economics Foundation (NEW) prevede apariţia vîrfului petrolului pentru 2014 sau 2015, în timp ce costurile de extragere şi aprovizionare „vor depăşi costul pe care economiile mondiale şi-l pot asuma fără să aducă un prejudiciu ireparabil activităţilor lor.”[11]

Aceste lucrări nu au reţinut atenţia nici a mass-mediei, nici a cercurilor politice, inundate de retorica publicitară a lobby-ştilor din energie. Este un fapt regretabil, deoarece concluzia lor e uşor de înţeles: departe de a restaura o anumită prosperitate, gazul de şist umflă o bulă artificială care camuflează temporar o profundă instabilitate structurală. Cînd ea va exploda, va provoca o criză a aprovizionării şi o creştere bruscă a preţurilor care riscă să afecteze în mod dureros economia mondială.

Articol preluat din Le Monde Diplomatique, martie/2013

Traducere de Ciprian Șiulea

 



[1] „Insiders sound an alarm amid a natural gas rush”, The New York Times, 25 iunie 2011.

[2] Rund Weijermars şi Crispian McCredie, „Inflating US shale gas reserves”, Petroleum Review, Londra, ianuarie 2012.

[3] James Murray şi David King, „Climate policy: Oil’s tipping point has passed”, Nature, nr. 481, Londra, 26 ianuarie 2012.

[4] Wolf Richter, „Dirt cheap natural gas is tearing up the very industry that’s producing it”, Business Insider, Portland, 5 iunie 2012.

[5] „Shale gas will be the next bubble to pop. An interview with Arthur Berman”, Oilprice, 12 noiembrie 2012, http://oilprice.com

[6] <Exxon: „Losing our shirts” on natural gas>, The Wall Street Journal, New York, 27 iunie 2012.

[7] „US shale gaz glut cuts BG Group profits”, Financial Times, Londra, 26 iulie 2012.

[8] „Debt-pagued chesapeake energy to sell $6.9 billion worth of its holdings”, The Washington Post, 13 septembrie 2012.

[9] Nick A. Owen, Oliver R. Inderwill şi David A. King, „The status of conventional world oil reserves – Hype or cause for concern?”, Energy Policy, vol. 38, nr. 8, Guildford, august 2010.

[10] Gail E. Tverberg, „Oil supply limits and the continuing financial crisis”, Energy, vol. 37, nr. 1, Stamford, ianuarie 2012.

[11] „The economics of oil dependency: A glass ceiling to recovery”, New Economics Foundation, Londra, 2012.

 

Temele SocialAtac sînt sprijinite de Fundaţia Friedrich Ebert România