Cel mai probabil, decizia de a-l exclude din partid pe Mircea Geoana va genera o serie de dezbateri și discuții, toate având ca temă luptele pentru putere din interiorul PSD. Poate că va fi o discuție interesantă în care se vor afla detalii din culise despre diferitele zone de putere din interiorul partidului, despre poziția lui Ponta de după acest episod (a ieșit întărit din asta sau nu?), despre ce va face Geoană (va urma un nou partid? se va duce înspre UNPR?), despre ce-a făcut Hrebenciuc la New York (cum, nu știați?) și altele asemenea. Sau poate nu va fi o discuție interesantă. Cert este că în analiza acestor jocuri interne de putere, vor rămâne (din nou) neadresate problemele structurale ale PSD-ului. O parte din aceste probleme sunt globale, prin urmare PSD nu prea are multe de făcut în privința lor. Altele sunt însă cauzate de incapacitatea și lipsa de imaginație politică a liderilor acestui partid de a răspunde provocărilor structurale, locale și globale cu care se confruntă. Evident, nu mi-am propus o analiză detaliată ci doar schițarea unor teme generale.
Epuizarea rolului istoric al partidelor clasice
Principala formă de organizare politică în secolul 20 a fost Partidul-Stat. În esență, Partidul-Stat urmărea preluarea puterii asupra statului în numele intereselor de clasă pe care le reprezenta. Structurile statului trebuiau să devină interne structurilor partidului, iar de cele mai multe ori partidele însele erau organizate în asemenea mod încât copiau aproape identic structurile statului. În spatele acestui tip de organizare politică existau două mari presupoziții. Prima presupoziție se referea la antagonismul fundamental dintre stânga și dreapta (sau dintre muncă și capital) pe care, în diferite formule, o împărtășeau toți participanții la lupta pentru putere. Prin urmare, partidul era în același timp o instituție de clasă și una de masă: mobilizarea se făcea la nivelul întregii societății pe baza acestei diviziuni esențiale. A doua presupoziție era aceea că accesul la punctele de comandă ale statului era esențial pentru obținerea și exercitarea puterii. Statul era principalul nod de acumulare a puterii. Desigur, în diferite momente între 1968 și 1989, și din diferite cauze care nu pot fi schițate aici, aceste presupoziții au fost în mare parte abandonate. O urmare esențială a acestui fapt este aceea că, astăzi, peste tot în lume, partidele ca formă de organizare politică de masă sunt în criză, adică nu mai joacă rolul istoric pentru care au fost create. Așadar, acestea sunt o rămășiță a trecutului. Accesul acestora la putere se face mai degrabă inerțial, nu atât prin mobilizarea populației, cât mai degrabă prin demobilizarea și depolitizarea acesteia. Cum bine se știe, România e perfect parte din acest fenomen global. Pentru cine a uitat, la alegerile parlamentare din 2008 au votat puțin peste 39% din cei cu drept de vot. Pentru a pune această cifră în context, PSD (în alianță cu PC) a obținut puțin peste 2 milioane de voturi, atât la Camera Deputaților cât și la Senat –adică puțin peste 10% din totalul celor cu drept de vot. Fără să exagerăm prea mult, se poate spune că PSD-ul atrage o dată la 4 ani un număr de votanți comparabil cu numărul zilnic de cititori ai principalelor publicații sportive din țară.
Există două moduri principale prin care se încearcă depășirea blocajului ridicat de epuizarea rolului istoric al partidelor clasice: pe de o parte, populismul (adică renunțarea la caracterul de clasă al partidelor clasice), pe de alta inventarea unor mișcări mai mult sau mai puțin grassroots (în principiu, alterarea modului de organizare și expresie politică pe bază de rețea), menite a reînvigora partidele clasice deja existente sau de a le înlocui complet, după caz. Populismul și mișcările grassroots nu se exclud reciproc, ba din contră, în multe cazuri sunt complementare: în America, Tea Party susține Partidul Republican, în Ungaria, Fidesz a beneficiat semnificativ în urma mobilizărilor de tipul Gărzii Marghiare, iar în România scenariul optimist este acela că mișcarea Noua Republică (mai degrabă astroturf, decât grassroots) să dea un imbold necesar PDL-ului în alegerile de anul viitor.
În acest context, PSD-ul pare într-adevăr blocat în secolul trecut. Și nu este deloc vina lui Ion Iliescu, așa cum se spune. Trebuie observat în primul rând faptul, uluitor în sine, că PSD-ul a fost realmente incapabil să articuleze într-un mod inteligibil și concret valul de nemulțumiri populare generate de criza economică și de răspunsul neoliberal-inept al guvernului și președintelui. În plus, PSD-ul pare de asemenea că nu are nici un fel de forță politică și organizațională pentru a mobiliza contradicțiile existente acum în societate în cadrul unui proiect politic coerent. În fine, PSD-ul pare complet închis în propriile idiosincrasii și mecanisme instituționale încât rămâne opac față de diferitele mișcări alternative de stânga și anti-sistem care s-au conturat în România în diferite forme începând cu 2008. Aceste rigidități acumulate în funcționarea partidului nu pot fi atribuite unor cauze sistemice, precum cele generate de epuizarea rolului istoric al partidelor clasice, ci trebuie căutate în contextul local al istoriei și funcționării partidului în ultimele două decenii.
PSD și politica de clasă post-1989
PSD este partidul capitaliștilor autohtoni. Mare parte din deținătorii locali de capital sunt în PSD, sau în orice caz, apropiați acestuia. Alianța cu PNL (în care sunt restul de capitaliști autohtoni), pe care unii în mod eronat au considerat-o împotriva naturii pe baze ideologice (uitând astfel că alianțele se fac pe bază de interese de clasă), a transformat USL în mod explicit în forța politică a capitaliștilor locali. Astfel, această alianță este una dintre cele mai semnificative mișcări politice și de clasă de după 1989 și singura de altfel care a ieșit din logica anti-comunistă a tranziției, în care politica era subordonată unor dubioase considerente „morale”, deci non-politice. Acest pol se află în competiție cu PDL, un partid care în mod explicit din 2004 până azi a reprezentat interesele capitalului global în România, atât în mod direct (prin susținerea fățișă a unor proiecte precum Roșia Montană sau Nokia la Cluj) cât și indirect (prin măsurile neoliberale de dezmembrare a statului, privatizare, reduceri bugetare, etc). Nu e de mirare că România a fost lăudată la Berlin recent, în centrul din ce în ce mai nedemocratic al imperiului UE, pentru măsurile „de austeritate” luate (adică, în traducere, pentru măsurile burtale de reducere a costului reproducerii forței de muncă în raport cu capitalul global).
Această polarizare de forțe este rezultatul mecanismelor tranziției și nu este specifică doar României (Ungaria și Ucraina sunt cazuri comparabile). Oricum ar fi, este o dispunere atipică. În vestul Europei partidele care reprezintă interesele capitaliștilor autohtoni sunt cele în general plasate la dreapta (vezi Italia sau Olanda drept cazuri exemplare), fiind așadar în poziție să mobilizeze sentimentele populare împotriva capitalului global și a elitelor locale care îl reprezintă, prin condamnarea efectelor acestora (coruperea națiunii, creșterea imigrației, dispariția slujbelor în industria națională etc). De cealaltă parte, elitele tehnocratice neoliberale, în general salariate și nu proprietare de capital, sunt mai degrabă plasate la centru-stânga, în diferite combinații de a treia cale și liberalism a l’americaine.
În planul local românesc, și aici este de găsit problema PSD-ului, lucrurile nu stau pe dos (ar fi prea simplu), ci sunt suprapuse. Asta pentru că PSD-ul reprezintă în același timp și clasa capitaliștilor autohtoni, și clasa tehnocratică neoliberală, cosmopolită și transnațională. Suprapunerea este întruchipată în mod exemplar, evident, de Adrian Năstase – o altă problemă recurentă a PSD-ului. Originea îndepărtată a acestei stări de fapt vine din faptul că în Partidul Comunist Român nu a existat o scindare între o veche gardă conservatoare și o facțiune liberal-reformatoare, spre care să se facă transferul de putere în 1989. Opoziția s-a manifestat doar în legătură cu Ceaușescu și cu cei câțiva din jurul său, prin urmare Partidul, din nou cu mici excepții de la vîrf, a supraviețuit intact trecerii în noua viața de după 1989. Adevărata scindare în Partidul Comunist s-a petrecut odată cu ruperea FSN-ului în 1992, între cele două aripi (Iliescu și Roman) – o scindare, după cum se vede astăzi, care a structurat în mod fundamental politica românească (rolul partidelor “istorice” fiind chiar mai marginal decât s-a crezut inițial). Sciziunea FSN nu s-a făcut aleatoriu, ci pe baza clivajelor de clasă pre-existente înainte de 1989: simplificând, pe de o parte nomenclatura de partid de la toate nivelurile (de la ministere, la șefii de fabrică), pe de alta intelighentsia tehnică (incluzând aici diferite categorii, precum ingineri, birocrați, intelectuali). Primii au câștigat în 1992 promițându-le muncitorilor și țăranilor o dezmembrare blândă a economiei socialiste (pe fondul acumulărilor primitive de capital de după 1989), iar rolul lui Ion Iliescu în acest proces a fost imens (atât de a păstra masele muncitorești sub control –vezi mineriadele- cât și de a media discrepanțele acumulărilor de capital, evitându-se polarizări majore, așa cum a fost cazul în Ucraina sau Rusia). Iliescu și aripa sa au revenit la putere în 2000, după o scurtă perioadă de reorganizare politică în opoziție, în care practic partidul a trecut de la un partid post-comunist tipic, organizat în jurul acumulării primitive de capital (perioada 1992-1996), la un partid social-democrat european modern care a pregătit aderarea la UE (2000-2004). Desigur, guvernarea dezastruoasă a CDR dintre 1996 și 2000 a făcut această tranziție mult mai simplă decât ar fi putut fi în realitate. Așadar, această schimbare a fost determinată mai puțin de presiuni venite din partea bazei electorale a partidului (deși muncitorii industriali și țăranii din 1992 nu mai existau în aceeași formă în 2000, fiind transformați la rândul lor, în diferite forme, de efectele tranziției), cât de presiunile pentru integrarea în sistemul de producție și acumulare a UE a noilor deținătorilor autohtoni de capital. Contradicția aceasta acumulată în partid (între interesele capitaliștilor autohtoni și efectele integrării UE) s-a resimțit cel mai acut în momentul pierderii alegerilor în 2004 de către Adrian Năstase (să ne amintim că atunci partidul a ieșit totuși câștigător la parlamentare), înfrângere suferită pe fundalul unui paradox: măsurile neoliberale luate de guvernul său au dus la crearea segmentelor de clasă care au votat împotriva sa. Altfel spus, guvernarea Năstase a dus la crearea unui electorat de dreapta (noua clasă muncitoare din multinaționale, emigranții din Spania și Italia, profesioniștii meseriilor liberale, etc) pe care PSD-ul însă nu-l putea mobiliza și capitaliza electoral. Această contradicție a fost exploatată de Traian Băsescu și de PD (deci de aripa Roman a FSN) care s-a mutat decisiv la dreapta, acolo unde se aflau interesele economice ale unei clase nou formate (și care odată ajunsă la putere a condamnat freudian comunismul, adică facțiunea lui Ion Iliescu).
Trebuie reamintit cum în campania pentru alegerile din 2004 mai mulți observatori au notat următoarea imagine contrastantă: în timp ce Năstase săruta doamne în vârstă prin diferite sate ale României, Băsescu discuta despre arhivele Securității cu intelectualii de la GDS pe Calea Victoriei și devenea candidatul cool al generației tinere care ratase momentul 1996. Astfel, în timp ce Năstase și PSD încercau să mobilizeze în zadar fostul electorat al lui Ion Iliescu (între timp dispărut, sau complet depolitizat și demobilizat de urmările nefaste ale tranziției), Băsescu și PD reușeau să mobilizeze un electorat adus la viață chiar de Năstase. Au trecut aproape 8 ani de atunci, și PSD-ul pare prins, inert, în aceleași dileme, deși contextul a evoluat semnificativ. În timpul celor două mandate succesive, Băsescu și PD(L) au urmat traiectoria pe care au intrat în 2004 și și-au asumat în mod explicit o poziție conservatoare, reușind astfel să efectueze o ruptură definitivă cu ruptura fondatoare precedentă, cea a FSN-ului. Acest moment a fost evident în alegerile din 2008/2009 când opoziția nu a contat, singurele poziții existente fiind pro sau anti-Băsescu. La scară mai largă, victoria lui Băsescu a reprezentat de fapt incapacitatea capitaliștilor locali de a se (re)mobiliza politic în noul context în vederea preluării politice asupra statului, relativ ostil cu privire la propriile lor interese. Totodată, prin figura patetică a lui Geoană, a demonstrat faptul că PSD-ul, ca partid, a devenit subordonat jocurilor de culise (inevitabil transpartinice) ale capitaliștilor autohtoni și nu principalul mediator al acestora, așa cum fusese cazul în perioadele Iliescu și Năstase. Concomitent, dreapta conservatoare a reușit să își consolideze propriile poziții, mobilizând mai ales noua clasă muncitoare din multinaționale (de tipul celor care au fluierat la concertul Madona când a venit vorba de romi și care cred despre ei înșiși că fac parte din clasa de mijloc doar pentru că lucrează într-un birou, și nu la fabrică, susceptibili așadar la mesaje atât naționaliste cât și anti-stat), segmentul relativ înstărit al agricultorilor și al negustorilor locali, sub-proleatrii migranți, intelectualii anti-comuniști conservatori, precum și micii funcționari privați de tipul notarilor. Această mobilizare s-a făcut printr-un mix specific de măsuri neoliberale, anti-comunism, populism (incluzând aici activarea sentimentelor naționaliste, xenofobe și anti-roma), dar mai ales prin exacerbarea retoricii anti-stat, adică prin declanșarea de sus în jos a luptei de clasă cu cei care primesc diferite forme de venituri de la stat (angajați, pensionari, etc). Desigur, aceste segmente de clasă, precum și lucrătorii industriali încă sindicalizați din fabricile străine (Dacia, Nokia), studenții, artiștii și intelectualii urbani critici ar reprezenta bazele rearticularii unui electorat PSD. Așadar, asistăm la o mutație semnificativă, care nu poate fi exprimată aici decât în termeni foarte schematici și reductivi: dreapta conservatoare este partidul noii clase muncitoare (în sens larg), în timp ce PSD-ul (plus PNL), cel al elitei capitaliste locale și al clasei de mijloc apropiată (dacă nu chiar dependentă, cum este cazul cu mare parte din oamenii din media și ONG-urile autohtone) de interesele acestora. Evident, unul dintre principalele efecte ale acestei mutații este regândirea relației stânga-dreapta, atât în sensul contradicției dintre muncă-capital, dar și a articulării acesteia în politici de clasă și electorale. Deocamdată însă aceste lucruri nu par a tulbura pe nimeni din PSD (sau USL), partidul continuând să joace în deplasare, pe terenul adversarului, atât din punct de vedere al electoratului cât și al gândirii economice. Deși ne aflăm în plină criză a capitalismului, programul economic al PSD-ului rămâne în continuare unul neoliberal, cu ceva față umană, partidul nefiind pregătit să își asume vreun risc în afara doxei. În plus, toți liderii PSD, de la Ponta la Mazăre sunt în competiție directă cu Băsescu la concursul de populisme fără egal. Nu cred că miră pe cineva că Băsescu e cel care câștigă. Ceea ce ne aduce la ultimul punct.
Ce-ar fi de așteptat?
Lipsa de combativitate în afara partidului face ca întreaga luptă să se transpună în interior. Episodul Geoană apare astfel drept ceea ce e: o nouă probă de impotență la vârful PSD, de reacțiune în loc de acțiune. Nici nu contează cine pleacă și cine rămâne, sau cine o să capitalizeze o presupusă victorie în partid. Aceasta nu se va putea capitaliza în exterior oricum. Problemele structurale ale PSD-ului sunt mult mai mari, iar pericolele pe măsură. Un scenariu foarte probabil pentru viitorul nu foarte îndepărtat este, mutatis mutandis, repetarea în România a situației din Ungaria, în care partidul conservator a obținut aproape 70% din voturi, iar social-democrații puțin peste 17%. Mi se pare un scenariu plauzibil, tocmai pentru că ne aflăm într-un context dominat de lipsa unor politici de clasă clar delimitate, de evanescență ideologică și de vot uninominal, în care partidul are dificultăți din ce în ce mai mari de a implementa o politică unitară la nivel național, prin urmare alianțele orizontale, transpartinice, la nivel local pot deveni extrem de importante. Întrebarea care se pune atunci: este Victor Ponta omul care să reinventeze partidul, să-l rupă cu adevărat de moștenirea Iliescu (în sensul descris mai sus nu în sensul destul de grobian pe care îl invocă tot mai frecvent Ponta) și să determine mobilizarea în jurul unui nou proiect economic și de clasă? Cel mai probabil nu. Asta pentru că Ponta nu se poate impune nici în fața capitaliștilor autohtoni, ale căror interese să le subordoneze partidului, nici în fața vechilor lideri, precum Iliescu și Năstase. Și acest eșec pare a fi unul de strategie. Ponta și-a început mandatul de președinte al PSD destul de promițător, părând că înțelege nevoia unei reorientări a partidului, atât în sens electoral cât și doctrinar. Tinerețea părea totodată un atu în raport cu vechii leaderi. Tricourile cu Che, în toată naivitatea lor, păreau a fi semnalul unei poziționări mai clare la centru stânga, sau măcar disponibilitatea de a introduce în mainstreamul politic o serie de teme culturale și sociale de stânga (în condițiile în care economia e un subiect tabu tot timpul). Foarte rapid însă, noua conducere a PSD a picat în jocul populist al puterii (și desigur în fascinația freudiană pentru Băsescu), iar impulsul insurecțional inițial a devenit doar luptă internă de partid. În mare parte, Ponta pare a repeta traiectoria lui Mircea Geoană de după ce a devenit președintele partidului (fricțiuni cu fostul leder, obsesie cu Băsescu). Ca și Geoană, Ponta pare a fi mai degrabă parte din trecutul partidului, decât din viitorul acestuia.
Cel mai probabil, PSD-ul condus de Ponta își va propune acum să își pună cât mai puține piedici, sperând astfel că va scoate un scor mulțumitor la alegerile parlamentare viitoare. Chiar dacă le va câștiga însă, diferența va fi prea mică pentru a fi semnificativă. E greu de crezut însă că PSD-ul va câștiga prezidențialele, indiferent cine va fi candidatul conservator. Aceștia au deja o mașinărie ideologică foarte bine pusă la punct, plus toate armele populiste la îndemână. Ponta, în eventualitatea unei candidaturi, ar fi o victimă sigură.
Cel mai puțin probabil (cel puțin pe termen scurt), PSD-ul se va muta ceva mai viguros la stânga pe teme economice, sociale și culturale și va ataca astfel în mod frontal temele conservatorilor, scâpând totodată de obsesia cu Băsescu. Totodată ar readuce în discuție rolul statului în economie pe coordonate ceva mai Kensyene. Practic, PSD-ul ar trebui să propună un New Deal național între capitalul și munca autohtone și o acomodare ceva mai puțin obedientă a intereselor capitalului global. Pentru că stânga e la pământ peste tot în Europa, e greu de imaginat forme de alianță la nivelul Uniunii, prin urmare nemulțumirile populare generate de efectele crizei ar trebui capitalizate prin alianțe cu diferite mișcări populare. În fine, partidul ar trebui deschis spre forme mai puțin rigide de conducere și conectat la seria de mișcări orizontale existente, păstrând însă beneficiile pragmatice ale centralismului și ierarhiei specifice unui partid. Prin urmre, o serie de lideri actuali ar trebui împinși în spate și o dată cu ei o serie de practici de tip Vanghelie (care oricum nu pot genera decît un număr limiatat de voturi și în zone strict localizate). În acest scenariu, președintele partidului ar trebui să fie o femeie, promovând un alt tip de feminitate decât Elena Udrea și un alt tip de retorică politică decât cel macho-penibil existent. Desigur, acest scenariu poate părea utopic (deși e modelat în mare parte pe experiența recentă și cât se poate de concretă a Islandei de după criză). Însă, utopia pentru PSD ar fi să creadă că actualul model de oranizare și de politică îi poate aduce, în mod realist, mult mai mult decât 10% din totalul de voturi posibile. Poate a venit vremea să se preocupe și de restul de 90%.
Gasesc foarte convingatoare demonstratia dvs, sa speram ca veti fi citit de cit mai multi.
Draga Florin,
analiza ta este interesanta și provocatoare. Cred insa ca una dintre premisele tale principale „PSD este partidul capitalistilor autohnoni” nu este in intregime adevarată. Nu există în mod real un astfel de partid în România, deși ar fi bine să existe. Ceea ce constați tu este un epifenomen: PDL este reprezentantul capitalului internațional pentru că este partid de guvernamânt, iar deschiderea sa spre companiile multinaționale este percepută ca o necesitate pentru a aduce în România capital străin. Cred că în sens statistic în PDL sunt, acum, mai mulți reprezentanți ai capitalismului național decât în orice alt partid. „Deschiderea” PDL pentru afacerea Roșia Montană nu trebuie explicată prin ideologie, ci printr-un banal mecanism de corupție, foarte extins, este adevărat. De asemenea, venirea Nokia la Cluj a fost sprijinită inițial de PNL, ulterior transpartinic. Adoptarea de către PDL a unei legislații a muncii favorabilă companiilor multinaționale a fost realizată ca urmare a condiționalităților externe, fiind justificată de ideologii dreptei în termeni doctrinari. Dacă analizezi modul în care se cheltuiesc resursele bugetare în perioada 2010-2011 poti constata o direcție strategică în oferirea de contracte generoase capitaliștilor autohtoni.
Florin
Draga Florin, sunt de acord ca tusele sunt cam groase intre capitalistii globali si cei locali, respectiv diviziune lor pe partide. desigur ca nu exista entitati pure aici. eu am vrut sa sugerez o traiectorie istorica de formare in care PSD-ul a fost, si cred eu ca a ramas partidul cel mai conectat la detinatorii de capital local. si nu ma refer doar la cei foarte bogati si vizibili, ci mai ales la nivele medii si foarte locale. Altfel, PD(L)-ul a venit la putere cu discursul anti-coruptie, anti-baroni, care era evident indreptat exact impotriva capitalistilor autohtoni. sa ne amintim de disensiunile majore dintre Basescu si Patriciu chiar in campania din 2004, tocmai ptr cele doua tendinte nu putea fi armonizate, si nu intamplator apoi PNL s-a mutat inspre PSD. Patriciu si Basescu nu pot fi in aceeasi barca ptr ca au interese divergente.
cred totusi ca observatia d-lui Abraham este pertinenta: baroni locali, deci capitalistii autohtoni sint de ambele parti si mai mult, unii dintre ei sint transpartinici. La Cluj se vede cel mai clar ca PDL si-a avut capitalistii sai autohtoni si ca cei ai PSD-ului au pactizat cu dusmanul (cazul lui Ioan Muresan).
La fel, marile privatizari si deschiderea Romaniei spre corporatii au fost operate incepind cu CDR (Romtelecom) si continuind pe scara larga cu guvernarea Nastase. Aducerea “investitorilor” straini cunoscuti in Romania nu este opera PDL-ului (Dacia cumparata de Renault in 1999, Nokia si Emerson aduse la Cluj in timpul presdintiei CJ a liberalului Nicoara).
Mie mi se pare ca PDL a impartit felii din infrastructurile publice de energie si utilitati si si-a creat astfel o clasa de capitalisti locali.
Daca va urma indicatiile dlui Poenaru, PSD nu va lua nici 10%. Dle Poenaru, traiti in Romania sau sunteti bursier de profesie? Ganditi la fel de utopic precum alde Mihail Neamtu, pe partea-ailalta.
Poate ca e utopic dar realitatea este ca organizatii intregi din PSD trec la Partidul Poporului.
Care organizatii ? Unde? Cati membri ?
Ca asa dupa cate tin minte Petre Roman si ai sai erau cica partidul .. Insa la alegeri .. vai si of ! Deci daca doi-tei seri de organizatie trec .. fara sa fie urmati de “masa” ….
http://www.tvsud.ro/politica/4130-partidul-poporului-cauta-primari-tradatori-de-partid.html
http://viatabrailei.ro/migrare-politica-spectaculoasa-la-bertesti-organizatia-psd-si-cativa-membri-ai-pnl-au-trecut-la-pp_1876
Si daca mai cautati sint convins ca veti mai gasi.
asta cu “bursier de profesie” e varianta 2.0 la “n-ai mancat salam cu soia”? desi din pacate nu e inca cazul, imi place ideea.
E bine ca va place ideea. Asta e, daca n-ai mancat salam cu soia sau esti bursier de profesie, fie si in devenire, inseamna ca esti amator de caviar. In cazul de fatza, de stanga caviar.
Mai lasati-l drq pe Foucault si coborati printre oamenii din Romania reala.
articol placut, intr-adevar.
Articol foarte interesant.. numain cà partidele politici români nu conteazà… nici mai mult nici mai putin decît capital român pe piata internationalà… Poate sà zicà ceva sau altceva cine ascultà?… Numai poruncile de la Bruxelles si de la Washington dirigeazà tàrii. Toate partidele sunt niste papusi mafiote.. mafiotismul lor este aceptate de Bruxelles si de Wasington dàcà nu derangeazà marele capital stràin sà-is fàcà belsugul de tip “take the money and run”….
Foarte corecta afirmatia dvs! Autorul face abstractie de aceste lucruri in articol, din prudenta analitica, presupun. Ar mai fi de criticat stilul cam savant insa acest lucru ma gindesc ar putea veni ca o consecinta a dorintei de precizie. CA ar trebui sa inceapa sa scrie si pentru muncitori nu doar pentru universitari.
@Claude Karnoouh
Interesant si (in)actual articolul. Insa, umbra inutilitati sale aplaneaza necesitatea depasirii blocajului generat de epuizarea rolului istoric al partidelor politice, ba mai mult, ridica mingea la fileu si le serveste idei, scrutand sfios calea deja otelita a neoliberalismului…Ar mai fi de asteptat gandirea depasiri blocajuluio, dar, dincolo de inselatoarea clivare a contractului social in multitudinea pactelor: sociale, economice sau educaţionale, de care nu e straina nicio putere sau discurs de partid
de acord, cam asta am incercat sa sugerez in legatura cu epuizarea rolului partidelor si a preluarii puterii asupra statului, mai ales in unul periferic ca romania. dar ramane intrebarea atunci, ce forme de organizare politica trebuie inventate ca sa raspunda la procesele pe care le invocati dumneavoastra.
Domnule Karnooh, ati zis-o… Insa si dincolo e la fel. Lumea asta tot timpul s-a bazat pe ierarhii si relatii de vasalitate.
Pentru tarile mici, cu adevarat important e cat, cum si cui platesti birul… Noi o stim mai bine. Mii de ani istoria a fost asa si din pacate nu se va schimba prea curand.
Iar partidele politice romanesti pot sa evolueze. Nu e o problema de resurse, aservire si balanta de putere , ci una efectiv culturala ce se va ameliora doar cu schimbul de generatii.
E adevarat ca incet si greu si nu cu rezultate majore.
Insa in final totul se rezuma la ambitie, curaj, tupeu, mandrie si demnitate (vezi cazul grecilor), ingrediente care le lipsesc politicienilor mioritici cand discuta cu Inalta Poarta (problema veche de altfel).
Vrabia lui Mihai Viteazu, malai viseaza! “PSD-ul ar trebui să propună un New Deal național între capitalul și munca autohtone …etc”. domnilor despre cine/ce vorbim? trezitiva!!
stinga pe care o visati in romania nu exista. doar pe CA. atit.
iar ideile vehiculate de dumneavoastra ar duce tara in faliment si ar accentua tentinta romanilor de a fi dependenti de stat si asistenta sociala.
mai intii invatati ceva de la sindicatele germane care nu omoara economia de dragul ideologiei.
modul lor de comportament in criza este exemplar si rezultatele se vad.
mai avem nevoie inca de vreo 20 de dreapta, apoi mai vorbim.
” sindicatele germane care nu omoara economia de dragul ideologiei.”, omoara oamenii de dragul economiei (eufemism ca ptr profitul companiilor).
Au publicat recent rata somajului in Germania ca. 6.5%, foarte putin.
Dar nu s-a aratat in media romaneasca citi muncesc part-time, citi lucreaza pe salari de 6-8 euro/ora (la ei e foarte putin). Nu sint considerati someri cei care urmeaza cursuri de calificare propuse de stat, acestia primind un ajutor de 400 euro/luna. Anumite categorii de hadicapati care cistiga 300- 600 eur/luna, etc…
Somajul este in realitate peste 10%. Iar pentru categoria 16 – 28 ani somajul este de 22%.
Sigur ca nu e ca in Spania, 20% – 24% si 50% ptr tineri.
Ponta nu are nici inteligenta, nici carisma, nici simtul ridicolului, nici poleiala macar, de cultura.
Geoana este mult peste Ponta. PSD a aratat ca “se poate si mai rau”.
PSD este apropiat de PNL inca de dinaintea guvernarii CDR; pe plan local alesii PSD conlucrau cu succes cu cei ai CDR, mai ales ai PNL. Adica furau impreuna. Nu au fost niciodata despartiti, ideologia este a banului si atat.
Dvs vorbiti aici de ideologii… iar in Romania ideologiile sunt pur financiare si de putere.
PSD nu are ce reinventa, PNL nici atat, PDL si-a dovedit limitele.
cum a spus si Dl. Poenaru, analiza este reductiva si simplificata. E obligat la asa ceva.
E o incercare buna cred de a analiza scena politica romaneasca, mi-a placut ca a incercat o impartire in clase pe criterii economice a societatii. Nu pe criterii religioase, nationaliste sau comunist-securist versus corect-incoruptibili (obsesia “dreptei” romanesti).
Mai e interesant cum de noii angajati din corporatii au mentalitatea specifica lor? Toti sau mare parte din angajatii din corporatii au mentalitate comuna? Care e mentalitatea/ crezul lor politic?
Exista o mentalitate / crez politic comun patronilor de IMM-uri?
Diferea mentalitatea angajatilor din IMM-uri locale fata de cea a angajatilor din corporatii? In ce fel?
Daca constatam mentalitati comune si clase, ce fel de discurs asteapta fiecare clasa?
Care clasa e mai activa politic (va participa la vot)?
De acord cu dl. Florin Abraham, partidele de la putere sint presate sa faca pe plac capitalului global si pot capata o tenta de pro-capital global.
De acord si cu Dl. Karnoouh ca toti sint mafioti.
Analiza este reductiva, simplificata si gresita. Datele statistice arata o imagine diferita (vezi analiza lui Mirel Palada alias Turambar):
**in functie de criteriul economic, votantii PSD sunt mai saraci decat cei ai PNL si PDL (s-a folosit aici criteriul bunastarii subiective – respectiv masura in care se considera saraci sau bogati pe o scala de la 1 la 10 – si nu nivelul absolut al veniturilor)
**in functie de criteriul ideologic, votantii PSD contin cea mai mare pondere de persoane care se auto-definesc ca fiind de stanga, votantii PDL contin o pondere mai mare de persoane “de dreapta” iar cei ai PNL se autodefinesc intr-o proportie mai mare “de centru” (funny, in doar cativa ani PNL a facut rocada cu PDL)
Cat despre clasa cea mai activa politic, aceasta este cea a persoanelor de peste 50 de ani, cele care se apropie de pensionare + pensionarii “tineri” (respectiv cei pentru care dependenta de stat se apropie si cei care au ajuns deja in situatia asta). La polul opus cel mai mare dezinteres il arata tinerii (20-30 de ani), mare parte din ei tineri corporatisti care si-au castigat un oarecare grad de independenta si in timpul liber prefera sexul activismului politic (nu ca ar fi ceva de condamnat…)
si daca cei mai activi sint pensionari sau pensionarii tineri, care sint si cei mai numerosi si voteaza si cu PSD, cum de a pierdut PSD-ul? Sau poate ei nu voteaza cu PSD. Sau cei care luceraza afara sint mai numerosi, mai activi? sau?
Cine a votat cu PDL? Ce categorii sociale ar vota cu PDL=ul acum?
“tineri corporatisti care si-au castigat un oarecare grad de independenta si in timpul liber prefera sexul activismului politic”
Nu poti sa preferi si activismul politic si sexual?
Eu stiu de ce a pierdut PSD-ul: fiindca prostimea nu s-a dus la vot. S-a ajuns, din nefericire, la ideea ca votul nu mai conteaza, ca oricum iese cine trebuie, bla bla. Sustin obligativitea votului. Nu votezi? Amenda! Nu mai poti da vina pe ailalti daca nu iti place ce a iesit.
Parca exista tari in care votul e obligatoriu. Ma insel?
Frumos limbaj de “intelectual care simpatizeaza cu cei multi”: prostime…
Pe de alta parte, solutii tipic comuniste: obligativitate, amenda, coercitie. Daca omul n-are chef sa voteze, nu voteaza si basta si n-are a da nimanui socoteala. Dar probabil ca pentru un comunist e foarte greu de inteles de ce ar trebui omul sa aiba chefuri personale in loc sa execute supus ordinele partidului-stat.
In Belgia e obligatoriu si cu amenda pentru cei care nu vor dar nu sustin ideea asta in actualul cadru electoral. Intr-o democratie participativa mi s-ar parea normal.
Pai eu daca as fi in Belgia m-as duce la vot si as anula buletinul stampiland la nimereala de vreo trei-patru ori. In acest fel fentez amenda dar nici nu votez cu adevarat.
Nu ma poate obliga nimeni sa-mi dau girul unor insi in care nu am nici umbra de incredere.
Probabil ca unii asa fac. In fine, conteza mai mult ce vrea Albert decit ce vor belgienii caci daca ar fi dupa ei Belgia nici nu ar exista.
“ce vor belgienii”
Belgienii nu vor nimic pentru ca nu exista. Exista doar flamanzi si valoni.
In curind vor fi numai flaminzi si flaminzi.
Vot obligatoriu in Europa: Belgia *sub sanctiunea amenzii), in rest Grecia, Cipru, Luxemburg. In afara Europei parca Brasilia si Bolivia, unde daca nu votezi ai dificultati la obtinerea pasaportului sau permisului de conducere…
@serban. nu imi dau seama la ce faceti trimitere. daca aveti date demografice mai complexe, poate le si impartasiti. altfel, ce ziceti pare mai degraba ca confirma decat infirma ce sugeram in articol, apropo de mobilizare.
*In primul rand pun la indoiala veridicitatea afirmatiei “PSD este partidul capitaliștilor autohtoni”. Nimic nu recomanda PSD ca fiind asa ceva: nici structura votantilor nici preferintele oamenilor de afaceri autohtoni. Poate a fost (in masura in care PSD-istii au fost cei care si-au insusit parte din activele statului dupa 90 si au devenit noii capitalisti) insa nu cred ca mai e valabil acum. Exista din pacate 2 tipuri de antreprenoriat autohton: cel care traieste din contracte publice (care migreaza de regula catre putere si este apropiat acum de PDL) si cel care nu este legat in mod direct de politic si care a fost in mod categoric anti-PSD si probabil mai apropiat de PNL decat de PDL. Si cred ca in pofida haosului actual perspectiva unui PSD la putere nu il incanta prea tare pe cel de al doilea (motivele sunt binecunoscute: impozitare, legislatia muncii etc).
*In al doilea rand mi se pare haios ca vorbiti de guvernarea dezastruoasa CDR si de partidul european si modern care a fost PSD intre 2000-2004. Pai guvernarea aia dezastruoasa (si ma refer la primii 2 ani mai ales) ne-a reintrodus in circuitul economic si politic international, ne-a salvat de intrarea in incapacitate de plata, a eliminat parte din gaurile negre din economie si a pus bazele cresterii de dupa 2000 (sigur costurile in acel moment au fost mari, dar…). Iar noile segmente de clasa care “l-au dat jos pe Nastase” as spune eu ca s-au creat in pofida masurilor acestuia, nicidecum ca urmare a lor. (Si apropos de masuri neoliberare: pe vremea aceea, la un salariu de cca 300$ pe luna eram privit de guvern ca unul din bogatii Romaniei: intram in categoria maxima de impozitare iar nivelul era unul halucinant, ajungea pe la 40% daca imi aduc bine aminte)
*In al treilea rand noua clasa muncitoare din multinationale este are o pondere atat de mica in structura populatiei si este atat de greu de mobilizat la vot incat as spune mai degraba ca nu conteaza prea tare. O importanta cred eu mai mare a avut-o cum bine spuneti componenta nationalista care, dupa declinul lui Funar si Vadim a permis PDL-ului sa preia discursul lor intr-o forma mai atenuata si sa castige electoratul din Transilvania. Iar retorica anti-stat este o poezie mai recenta…
PS analizele din postarea anterioare pot fi gasite pe vox publica, autorul lor este Mirel Palada.
Excelenta analiza. Am totusi o obiectie. Opozitia dintre capitalul autohton si cel transnational sugereaza un oarecare echilibru intre cele doua. Insa relatia este, in opinia mea, profund disproportionata in favoarea celui din urma. Exact la fel cum relatia dintre munca si capital este una complet dezechilibrata. Astfel, cum bine punctezi la inceput, dinamica politica domestica are foarte putin de-a face cu procesele care o afecteaza in mod direct si care functioneaza extra-teritorial. Politicienii romani pot cel mult sa ridice tonul in mod populist in raport cu masurile ce satisfac exigentele capitalului strain in timp ce semneaza pentru facilitatile cerute.
Dinamica de ansamblu e cea clasica a subminarii democratiei de catre capital. Transformarea imperialista a UE sub egida Merkozy e doar ultimul exemplu. In acest context importante sunt aliantele conjucturale dintre capitalisti si politicienii cei mai bine plasati sa-i apere interesele. Din cate vad primii par a merge pe mana PSD-ului in urmatoarele alegeri. E probabil mai ieftin si mai igienic asa, PDL-ul pare prea “bocit” si costurile resaparii ar fi probabil prea mari si pana la urma nejustificate.
Altfel, una dintre putinele carti ce mai pot fi jucate pentru redimensionarea rolului partidelor si reechilibrarea relatiei cu capitalul ar fi schimarea radicala a modului lor de finantare. Costurile campaniilor electorale ar putea fi acoperite din bani publici la un plafon clar stabilit si minimal. Asta ar face aproape necesara reconectarea partidelor cu posibilii alegatori. Orice organizatie sau miscare locala, de dreapta sau stanga, ar deveni imediat relevanta si ar putea sa-si impuna elemente ale propriei agende.
Florin, sunt de acord ca relatia dintre capitalul autohton si cel global e disproportionata in favoarea celui din urma. peste tot e asa, la nivel global. in acelasi timp insa, capitalistii autohtoni au destula putere ca in conjunctie cu mecanismele statului sa joace un rol destul de important ca mediator sau buffer zone. nu mi se pare ca s-a intamplat. unul dintre motive este pentru ca nu au destul capital (poate doar patriciu, dar e un caz singular), si aici ne intoarcem la tranzitie. altfel am fi fost intr-un scenariu de tip Ucraina in care partidul regiunilor este bratul politic al oligarhilor locali fara de care nu misca nimic in front. de exemplu, toate invesitiile ptr organizarea CE de la vara a trecut prin ei, dar nu numai (vezi si sectorul de energie). problema in ucraina nu e neaparat capitalul global care ar putea sa le atace interesele ci oligarhii si mai bogati din rusia. deci cred ca in anumite contexte si circumstante preularea puterii asupra statului poate modifica, chiar daca doar regional, patternul de acumulare de capital.
cat despre PDL n-as fi asa optimisit. la cati bani germani s-au bagat in partid in ultimii doi ani si ceva (si in institutiile adiacente) cred ca are putere de renastere destul de mare. plus ca, spre deosebire de PSD, PDL chiar si-a luat in serios electoratul si il tine mobilizat constant, chiar daca e la guvernare in plina criza.
Cica “PSD este partidul capitaliștilor autohtoni”. Aiurea! Este succesorul PCR/FSN/PDSR, e un partid de fosti activisti cu Stefan Gheorghiu sau succesori ai acestora care nu stiu decit sa devalizeze si sa distruga intretinind relatii mafiote. Ideologic sint de extrema stinga desi tot freaca menta cu “social democratia”.
Geoana: “Pare sa se intoarca negura perioadei bolsevice in partidul nostru”. Negura care de fapt a fost prezenta tot timpul.
De fapt disensiunile astea arata adevarata fata a acestei struto-camile cu pretentii de primadona: nesimtire, tupeu, linsaje staliniste pe la spate, joc dublu etc. Orice ca sa ajunga la putere.
Din partea mea, cu cat mai multe asemenea scandaluri cu atat mai bine. N-are decat sa se aleaga praful de PSD, chiar am sa deschid o sticla de sampanie daca si cand se va intampla acest lucru.
hihi, esti tare frate!
@Florine,
Am nevoie de o lamurire si de un raspuns:
a. Consideri echivalente “capitalism autohton” si “capitalism national”!?
b. Pentru o societate inca feudala, care nu a parcurs definitiv etapa revolutiei democratice, putem vorbi de epuizarea rolului partidelor!? Nu este cam devreme!?
@Gabi
Problema nu este una de context istoric ci de context geopolitic. Arderea etapelor istorice se poate face (cu dificultate, e adevarat) insa producerea contextului geopolitic este de fapt marea incercare. Revolutia trebuie sa fie globala, altfel va esua.
@Gabi. capitalistii autohtoni sunt in genere aia care nu prea au cum sa impacheteze si sa plece in alta parte atunci cand costul fortei de munca a devenit prea mare. productia e invariabil localizata si foarte greu sau deloc delocalizabila. cat despre Romania ca societate feudala nu sunt deloc de acord. e cat se poate de integrata, ca periferie, sistemului capitalist global. Partidul comunist a facut acest pas decisiv. e drept insa ca s-ar putea sa ne intoarcem intr-un fel de ev mediu tehnologizat cat de curand, daca continuam pe traiectoria istorica in care ne aflam acum.
Intrebarea a. avea sens.
Voiam sa stiu unde incadrezi capitalul romanesc localizat in Insulele Caiman sau pe cei care se supara, isi iau catrafusele si se muta peste Dunare (v. Ion Nicolae). Eu ii incadrez la capitalul global, de exemplu (ca national nu poate fi iar autohton are sens doar daca ne gandim la originea formarii…). Atunci, raman autohtone doar IMM-urile; asta modifica substanta analizei tale.
b. modernizarea tehnologica a Romaniei s-a produs (cu decalajele de rigoare); modernizarea politica si sociala incepuse, apoi a existat un regres lent, o zvacnire la inceputul anilor 90 si un regres continuu, din nou. Capitalismul este un mod de productie foarte adaptabil la societati diverse. Nici nu cred ca este deranjat de relatiile ”feudale”; coexista si cu scalvagismul, cand nu-l produce…
exista capitalismul asta si in “comuna primitiva”?
Exista insa privata comunei (sic!)!
Articol foarte frumos, clar, concis si la obiect.
As sublinia un singur lucru. Alianta intre capitalismul global si “muncitorimea” de la noi, reprezentata de Basescu si PDL, este destul de naturala. Capitalismul global e sinonim cu externalizarea productiei spre tarile mai ieftine. La noi, capitalismul global inseamna noi locuri de munca, in Vest, inseamna mai putine locuri de munca. Prin urmare, la noi, nu e chiar atat de atipica alianta mai stransa intre capitalismul global si muncitorimea (in sensul larg de ne-capitalisti) careia i-a dat de munca, reprezentata de Basescu si PDL; dimpotriva, as spune ca e chiar naturala. Pozitia singulara a PSD-ului, strans la mijloc intre muncitorime si capitalismul globalizant, nu este asadar conjuncturala, ci are cauze profunde, posibil chiar insurmontabile.
o analiza foarte buna
Poate ca de la distanta, de pe planeta Marte, asa arata PSD-un partid al capitalistilor autohtoni. Pe Pamant, din spatiul Carpato-Danubian, lucrurile se prezinta cu totul altfel. PSD, la fel cu celelalte partide, este lipsit de ideologie, nu exista niciun teoretician, cat de cat apt s-o puna de o ideologie sau macar de vreo urma a acesteia. Partidele se prezinta ca fiind niste asocieri, cu valente de nepotism si asociere in scopul de a face orice, inclusiv incalcari de norme legale, de cele mai multe ori guvernate de interese strict economice constand in cucerirea puterii pentru ca pe aceasta cale sa se obtina cat mai mult din averea statului. Ca de aici deriva si atitudinea fata de capitalul strain sau cel autohton, este o chestiune de oportunitate. In plus, partidele sunt patrunse de clanuri, structurate asemenea unor triburi unde seful este urmat cu smerenie de toti membri. In alegeri nu conteaza capacitatea candidatului de a rezolva problemele comunitatii, nu conteaza moralitatea, nu conteaza cinstea, nu conteaza nimic in afara de mita electorala pe fondul de saracie si dorinta de a obtine orice, fara niciun efort, pentru cei ce voteaza (putini si tot mai putini!). Interesanta este in partidele romanesti relatia nas-fin pe care o gasim prezenta la centru si in structurile teritoriale ale acestora, dar mai ales aceasta relatie intre indivizi din partide care chipurile ar fi adversare. Exemple. Mitrea are sotia deputat si in acelasi timp este nasul lui Nicolicea-UNPR. Ginerele lui Sarbu, Ponta, casatorit cu Daciana sunt nasiti de Maior-SRI. Basescu e nasul lui Falca, Paul Lambrino si prin frate-su a lui Bercea Mondial si tatal celebrei europarlamentare plina de succesuri. Nici Boc nu-i lipsit de astfel de increngaturi.
Florin,
Cand afirmi ca PDL stands for multinational capitalists si PSD pentru capitalistii locali pe ce te bazezi?
E o analiza a pozitiilor asumate public de cele 2 partide, a legilor si masurilor pe care le promoveaza?
Mai mult, daca da, cine a facut/publicat aceasta analiza? Daca nu, distinctia e doar una de ‘eseu’? E o ipoteza pe care tu o avansezi?
Capitalistii globali fiind in general in postura ofensiva/dominanta, tind in principiu sa se regrupeze in jurul puterii, iar cei locali fiind in postura defensiva/dominata, se regrupeaza in principiu in jurul opozitiei (exceptand categoria baronilor locali, care formeaza clientela locala a puterii si care e o categorie instabila, fiindca unii baroni reusesc sa devina clienti transpartinici, altii nu).
Pe vremea guvernului Nastase, globalii erau cu el, pe vremea lui Tariceanu erau cu el, acum sunt cu Boc aka Basescu. Localii au o optiune in mod firesc mai simpla cand in opozitie e un partid de dreapta, insa au probleme de reprezentare cand opozitia e de stanga sau o mixtura incerta ca USL, pentru ca puterea ii oprima, dar nici in opozitie n-au incredere ca o sa-i sustina. Asta e explicatia pentru care PSD a venit cu propunerile recente, “peneliste”, de taieri de taxe si stimulente pentru intreprinzatori, stiind ca PDL nu-si poate permite asa ceva, tinut fiind de acordul cu FMI si de situatia din Europa.
Dar nu neaparat credinta in propunerile astea e ceea ce va aduce voturi ale localilor pentru USL, ci faptul ca o categorie de locali s-au saturat pur si simplu de guvernarea PDL, perceputa ca incompetenta, corupta, asupritoare pentru intreprinzatori si excesiv de agitata cu teme aiurea, ca reorganizarea teritoriala. Acesti locali voteaza USL din nevoia de stabilitate si poate si din nostalgia epocilor in care au dus-o mai bine sub PSD si PNL.
Mai exista insa o categorie de capitalisti locali furiosi, mai ales din categoria celor mai mici si mai noi, care nu isi gasesc niciunde reprezentare si care ori voteaza cu picioarele, mutandu-se in Bulgaria (in realitate si pe tacute, nu declarativ ca baronul santajist Niculae), ori raman aici proclamandu-se evazionisti fiscali si injurand laolalta PDL si USL, pe care le considera la fel de socialiste si de corupte. Categoria asta mi se pare cea mai interesanta, pentru ca isi cauta cu o disperare fara precedent in Romania o reprezentare politica noua, de dreapta “adevarata”. Un nou partid nu-i va putea multumi insa pe toti, fiindca gradele lor de radicalism difera. Pe unii ii gasim pe Blogary si pe forumul Noii Republici, unde micii intreprinzatori convietuiesc cu angajati din mediul privat si chiar cu bugetari. Pe ceilalti ii gasim pe blogul lui Giurgea, unde bugetarii si asistatii sunt tratati curat fascist, angajatii in general sunt considerati oameni de categoria a doua, iar lui Giurgea i se cere neincetat sa-si faca partid, ca sa aiba si ei cu cine vota.
Draga Florine, sper ca mai jos sunt doar exageratiunji poetice
……..Partidul, din nou cu mici excepții de la vîrf, a supraviețuit intact trecerii în noua viața de după 1989.
Foarte enervant. Partidul a disparut in 24 de ore si peceristii mai activi politic au intrat in toate celelalte partide. Nu cumva te iei dupa cei care in 1990 scandau cu kmutre timpe “Olee, olee, ole ole/Frontul sta ce mai e/PCR/PCR”
Adevărata scindare în Partidul Comunist s-a petrecut odată cu ruperea FSN-ului în 1992, între cele două aripi (Iliescu și Roman) – o scindare, după cum se vede astăzi, care a structurat în mod fundamental politica românească (rolul partidelor “istorice” fiind chiar mai marginal decât s-a crezut inițial).
Da, apartitia FDSN a fost datorita ticalosiei lui Roman. In FSN era si o aripa de stinga, aceea care nu dorea distrugerea economiei nationale ca sa se imbogateasca. Dar e enervant sa repetati cliseul tembel cu FSN=PCR. Pentru ca tocmai FSN a dat legea ticaloasa de interzicere a PCR.
, pe de o parte nomenclatura de partid de la toate nivelurile (de la ministere, la șefii de fabrică), pe de alta intelighentsia tehnică (incluzând aici diferite categorii, precum ingineri, birocrați, intelectuali). Primii au câștigat în 1992 promițându-le muncitorilor și țăranilor o dezmembrare blândă a economiei socialiste (pe fondul acumulărilor primitive de capital de după 1989), iar rolul lui Ion Iliescu în acest proces a fost imens (atât de a păstra masele muncitorești sub control –vezi mineriadele- cât și de a media discrepanțele acumulărilor de capital, evitându-se polarizări majore, așa cum a fost cazul în Ucraina sau Rusia).
Asta, scuza-ma e o aiureala. Adica FDSN-ul era partidul nomenclaturistilor. Sa fim seriosi. Ahaa, si pedistii erau ingineri.
E o ultrasimplificare contraproductiva
Mi se pare un articol care, dincolo de punctele de vedere personale, propune o paradigma si ofera o baza de discutie – cu argumente pro si contra.
Din pacate, lipsesc audientele semnificative pentru astfel de articole, partial pentru ca presa s-a obisnuit sa mearga pe linia minimei rezistente, adica a impactului afectiv in defavoarea celui rational. Cum iti formezi publicul, asa il ai… Dincolo de asta, sunt de acord ca USL cade in capacana contracararii adversarului cu armele acestuia. Lipsa de pozitii coerente in ceea ce priveste guvernanta economica si statul minimalist (notiuni totusi usor de explicat “maselor”) si blocarea in logica anti-basesciana fac ravagii pe termen mediu si lung. In plus, trebuei vazut si modul mult mai primitiv in care sunt percepute lucrurile la nivel local, unde ideologia nu conteaza, ci conteaza numai dorinta de a-l da jos pe pedelist ca sa vina al nostru, chiar daca al nostru sufera de exact aceeasi boala a incompetentei, usor reconognoscibila la puterea de azi.
USL nu pare capabil si mai ales nu are curaj sa treaca la propuneri solide legate de meritocratie, de explicarea rolului statului in contextul crizei. Daca statul se retrage de peste tot, omului nu i se spune la ce mai e bun statul – doar ca instrument represiv? Sanatate nu, educatie nu, bugetari nu, asistenta sociala nu – dar PSD nu pare sa vada posibilitatea de a glisa spre o stanga veritabila, echilibrata, care sa inlocuiasca sistemul de valori.