Oraşul şi economia sa

În greaca veche, economie înseamnă “legile casei”, regulile bunei sale funcţionări (oikos-casă, nomos-legi, reguli, norme). Economia ar trebui să se ocupe de gestionarea responsabilă a resurselor deja existente şi de garantarea existenţei resurselor pentru generaţiile viitoare. Ceea ce defineşte însă economia actuală este risipa: pierderi enorme de energie[1] şi material[2] au loc înaintea şi după plasarea  produselor, precum şi înaintea, în timpul şi la finalul consumului.

În imaginarul colectiv, economia încă pare a fi ceva imaterial, o abstracţie, delocalizată de un context concret. Consumăm fără să ştim, fără să ne intereseze cantitatea de resurse folosite la producţia bunurilor noastre de consum, fără să observăm efectul ecologic al producerii acestora, inegalităţile şi exploatarea pe care le promovează[3]. Oraşul, dincolo de a fi doar un motor economic şi catalizator social al dezvoltării, este şi o fantasmă a auto-suficienţei. Oraşul îşi imaginează că este privilegiat în raport cu zonele pe care le exploatează, zone ce nu intrau în orizontul privirii sale decât atunci când circulaţia bunurilor şi a banilor era într-un fel sau altul încetinită. Deşi trăim în cadrul unei societăţi informaţionale, aceasta este selectiv consumată: în prezent, “ecosistemul” urban este autofag informaţional (consumă în special informaţia pe care o produce sau pe care o admite în sfera sa de influenţă) şi, prin urmare, nu are dreptul de a se auto-numi ecosistem. În logică, denumirea dată unui set de convingeri ce este inflexibil la informaţii ulterioare ce schimbă setul de informaţii iniţial se numeşte monotonic. Economia capitalistă (economie a rispei convertite în profit) generează sisteme urbane (e suficient să ne uităm la un oraş precum Las Vegas, construit în mijlocul deşertului, departe de surse proprii de apă sau de orice altceva ar consuma, sau la Dubai, construit şi întreţinut numai cu banii proveniţi din vânzarea de petrol), care se definesc astfel drept nimic altceva decât acumulări de resurse şi acumulări de oameni (fie forţă de muncă, fie forţă de consum). O astfel de logică a generării urbane este o logică monotonică. În primul rând pentru că premisele iniţiale ale posibilităţii exploatării resurselor (cantitate, regenerare, consum, spaţiu) nu mai sunt de multă vreme aceleaşi, iar în al doilea rând pentru că ignoră (voit sau nu) degradarea accelerată a mediului (adică a ceea ce face posibilă resursa). O economie poate apărea şi se poate susţine numai într-un spaţiu concret, cu resurse materiale localizabile, nu cu derivative sau pieţe imobiliare.

  1. Un ecosistem urban este un compus format din: mediul natural, mediul urban construit şi mediul socio-economic;
  2. Ecosistemele urbane nu sunt separate de mediul din care fac parte, ele afectându-l direct şi indirect pe acesta, precum şi vice-versa;
  3. Gestionarea ecosistemului urban necesită instrumente de decizie socială, economică, şi ecologică precum şi instituţii flexibile capabile să se adapteze la schimbările ce apar în oricare dintre aceste sisteme;
  4. Ecosistemul urban necesită alinierea oraşului la zonele în care resursele, procesele şi producţia necesităţilor sale sunt folosite într-un mod eficient, cu un grad cât mai mic de risipă.

Plecând dintr-un astfel de punct şi preluând distincţia făcută de economistul Daren Acemoglu şi James A. Robinson între instituţiile “incluzive” şi cele “extractive”[4], voi urmări premisa că tipologia majoritară a modelelor electorale româneşti (cu referire parţiala la Cluj) se bazează pe un tip de instituţie extractivă, predominant însărcinată cu gestionarea (acumulării) resurselor economice ale oraşului, mai puţin cu distribuţia largă a acestora şi împuternicirea politică.

În măsura în care modelul occidental rămâne destinaţia cea mai visată de către candidaţi, aceştia vor încerca să emuleze funcţionarea şi organizarea acestuia, în ciuda semnalelor că acesta tinde tot mai mult către un model extractiv (de sorginte neo-liberală). Într-un articol recent[5], Eniko Vincze a analizat în ce măsură tema inegalităţii sociale se regăseşte în platformele electorale a trei dintre candidaţii la Primaria Clujului. Această tematică (a protecţiei sociale) nu este numai de orientare incluzivă, ci marchează şi o organizare etică în jurul căreia dezvoltarea unui oraş ar trebui să aibă loc. Teme precum inegalitatea socială/economică, discriminarea şi distribuţia resurselor trebuie să fie centrul dinspre care radiază orice platformă electorală. Doar atunci va fi vorba de politică. Doar atunci vor avea sens noţiuni precum “Clujul merită totul”, “Întotdeauna pentru Clujeni” sau “Clujean DeVotat”, cînd Cluj nu va reprezenta doar un punct de tranzit al capitalului sau al acumulării financiare pe harta globală a investiţiilor. La ce bun promisiunile unui Cluj[6] occidental atât timp cât din acest occidentalism se preia orice, iar cetăţenii săi sunt probabil dezvrăjiţi (fie ca foşti muncitori la negru/legal în acele tări, fie forţaţi de criză etc. )? A quoi bon, întreb cioranian, când obstacolele peste care trebuie să trecem în viitor (resurse limitate, schimbarea climei, energie alternativă, sustenabilitate locală) nu au fost depăşite nici de către ţările pe care le admirăm atât?

Modelul economic promovat de gândirea oraşului ca punct de concentrare financiară este întotdeauna urmărit de câteva locuri comune în discursul electoral:

  1. Parcări şi aducerea investitorilor străini. Primul, vorbeşte în special clasei de mijloc, frustrată probabil de traficul greoi prin care cu greu îşi mişcă SUV-urile cu consum de 16 litri la suta de kilometri. Al doilea, vorbeşte mai puţin celor fără locuri de muncă, şi mai degrabă elitelor deja constituite, ce văd în astfel de investitori combustibil pentru propriile lor planuri de dezvoltare a oraşului şi intrarea în Occident prin  libertatea fluxului de capital. Primul este o reprezentare a direcţiei în care se îndreaptă organizarea urbană – aglomerare, acumulare, concentrare, periferizare -, iar al doilea este o reprezentare a modului prin care oraşul poate creşte – bani, iar nu cetăţeni.
  2. Construcţii de mii de locuri puse în serviciul pieţei de divertisment (opusul conceptului de spaţiu pentru recreere);
  3. Sănătate şi curăţenie – deseori însemnând nimic altceva decât spitale, străzi curăţate şi nişte pubele în plus. Desigur, sunt necesare şi acestea, însă se ignoră ceea ce este cu adevărat necesar (pentru a evita spitalele): spaţiu verde suficient, spaţii de recreere (culturală&fizică), un stil de viaţă ce nu îndeamnă spre consum abuziv (de orice fel) sau niveluri extreme de stres,  siguranţa locului de muncă (nu precum “job”-urile de la Nokia), o alimentaţie sănătoasă, reciclare şi minimizarea producerii de deşeuri&poluare (un lucru dificil de făcut dacă aducem industriile mai aproape de noi, sau dacă încurajăm şi mai mult traficul auto construind mai multe parcări), precum şi implicarea cetăţenilor în problemele propriilor spaţii de trai;
  4. Chestii gratis. Fie că e vorba de transport, fie de orice altceva, aproape orice candidat ajunge să rostească acest termen preluat din strategiile de marketing ale industriei vânzării. Nimic, aproape, nu este la fel de potent într-o societate în care nimic nu e gratis, iar ceea ce părea a fi (sănătatea, învăţământul, ajutorul social) nu a fost de fapt niciodată. În urma crizei, se pare că lucrurile gratis ne-ar costa cel mai mult (aşa susţin tehnocraţii aflaţi la putere), deşi ele nu au fost pro bono vreodată, doar negândite până atunci ca marfă pusă la vânzare. Nu există gratis. Există doar disponibilitatea de a plăti mai mult, mai puţin, sau deloc pentru că plătesc alţii, pentru un serviciu/produs. Când dreptul la acel serviciu/produs nu mai este  o noţiune determinantă pentru felul în care individul se raportează la el, serviciul/produsul este expus transformării în bun de consum şi, deci, profitului ca scop (politic) ulterior. Din punct de vedere economic, probabilitatea este că alte costuri vor creşte pentru acoperirea pierderii determinate de gratuitate.
  5. Pentru a putea împăca şi capra şi varza, adică şi mai multe locuri de muncă, dar şi mai puţină poluare şi mai multe spaţii verzi, este evident ceea ce oraşul/Clujul va deveni: un centru al oferirii de servicii, în timp ce industriile, puţine câte au mai rămas, se vor muta pe meleaguri mai puţin interesate (sau atente) de protejarea propriului lor mediu natural. Astfel, oraşul/Clujul va intra pe făgaşul normal al oraşului ce-şi produce propria informaţie, monoton faţă de alte medii datorită raţiunilor economice ale auto-dezvoltării.

Nu trebuie să ne lăsăm înşelaţi de promisiunile cu iz ecologic ale primarilor iubitori de natură. Doar dacă un model economic alternativ risipei consumeriste actuale este adus în discuţie, pot aceste miraje să devină realitate practica, iar nu prin aducerea mai aproape de noi a industriilor responsabile de consum, sau a mutării zonei de producţie departe de ochii noştri.

Nu toate oraşele pot cunoaşte dezvoltarea ca “hub” al industriei IT sau prin oferire de servicii. Cineva trebuie să şi producă, iar a ignora “lanţul trofic” al consumului, al producţiei şi al serviciilor dă dovada unei cecităţi costisitoare precum si lipsite de etică.


[2]   http://www.eea.europa.eu/data-and-maps/figures/packaging-waste-generation-per-capita-and-by-country-9. Date valabile în intervalul 1997-2008 ce se referă numai la ambalajele produselor de consum. Pentru celelalte tipuri de deşeuri, consultaţi:  http://epp.eurostat.ec.europa.eu/portal/page/portal/waste/data/main_tables.

[4]   Diferenţa dintre instituţiile de tip incluziv şi cele de tip extractiv este urmatoarea: în primul tip de instituţie, puterea politică şi economică au ca scop dezvoltarea  unei cât mai largi baze de acces la resurse si oportunităţi, pe când în celalalt caz, puterea politică şi economică este concentrată în mâinile câtorva entităţi ce ajung să determine felul în care o comunitate se va dezvolta, îşi va folosi resursele şi care anume ar fi nevoile sale. În primul caz, instituţiile îşi pot auto-determina reacţiile în funcţie de context, în al doilea caz însă, instituţiile sunt limitate la gestionarea unor contexte ce le pre-determină (interese private, influenţă şi putere politică/economică). E clar că între cele două tipuri, primul este cel mai flexibil şi capabil să răspundă unor situaţii noi şi neanticipate.

[6]   A se insera numele oricărui alt oraş est-european ce speră la o poziţie pe harta fluxului de capital. Să nu uităm însă că harta nu este niciodată teritoriul.

 

Comentariile sunt închise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.