Epitaf pentru o mişcare defunctă

Era extrem de greu să nu te laşi luat de valul mişcării Occupy, înfiinţate în septembrie trecut, în parcul Zuccotti, din New York, şi răspândite apoi, din Oakland, California, până la Chicago, Londra sau Madrid. Şi, într-adevăr, mulţi nu i-au rezistat. Leniniştii au aruncat cât colo abecedarele organizării de partid marxiste, sorbind cocktailul anarhist până la ultima picătură.

 Ocupanţii păreau să aibă un foarte complicat sistem de comunicare – în care gesturile cu degetul aveau un rol fundamental. Şi, aşa cum se-ntâmplă în cazul tuturor mişcărilor bazate pe consens, totul dura foarte, foarte mult timp. Să fi existat oare vreun lider, vreun mic colectiv de conducere, sechestrat undeva prin toată acea harababură de corturi? În clipa aia era imposibil de spus şi oarecum neloial chiar să te-ntrebi aşa ceva. Atitudinea cinică faţă de mişcarea Occupy nu era deloc la mare preţ. Şi totuşi, noile mişcări au întotdeauna nevoie să se confrunte cu un dram de cinism. A te duce la adunările Occupy semăna cu mersul la biserică. Orice chestiune legată de organizare era anulată instantaneu de forţa mesajului de bază – noi suntem cei 99%; ei, restul de 1%. Probabil cel mai de succes slogan de la “Pace, Pamânt, Pâine” încoace.

 N-a trecut mult, şi adunarea celor de la Occupy Wall Street, din parcul Zuccotti, şi-a creat propria-i cultură, cu imnurile şi tam-tamul de rigoare. Asemenea multor privitori, şi eu m-am întrebat “Ce naiba vor să facă? Care-i planul?” Dar mi-am ţinut cuminţel gura. Nici mie nu-mi venea vreo idee mai răsărită-n minte, iar ca un redactor cu state vechi la CounterPuncher să se-apuce să schiţeze-un plan mi s-ar fi părut de un tupeu fără seamăn. În sinea mea, însă, în ciuda vorbăriei meşteşugite şi a nesfârşitelor discursuri, simţeam că Occupy se-ndrepta vertiginos spre un dezastru.

 Înaintea acestuia, însă, au existat acţiuni eroice şi oameni lăsaţi fără cunoştinţă de poliţie. Şi totuşi, aceşti oameni curajoşi se chinuiau să rămână pe poziţii.

 Au fost şi alte particularităţi ale mişcării care cred că i-au deranjat pe mulţi: cultul pentru Internet, obsesia postării pe Twitter, ş.a.m.d, iar mie mi-a displăcut îndeosebi imensa aroganţă de care dădeau dovadă Ocupanţii susţinând că sunt cea mai importantă mişcare radicală din istoria recentă.

 Unde era respectul pentru trecut? În anii ’40, protestatarii nonviolenţi mărşăluiau cu un curaj nebun împotriva războiului. În anii ’50, stângiştii au luat în piept întreaga forţă a McCarthysmului. Odată cu anii ’60, asistăm la apariţia unor eforturi de organizare şi rezistenţă revoluţionară. Cu toate astea, când am încercat să discut despre această istorie cu unii dintre participanţii la Occupy m-am lovit de o indiferenţă totală.

 În plus, părea să existe şi destul de multă naivitate politică cu privire la forma societăţii pe care încercau să o schimbe. Cert este că ei credeau cu-adevărat că poate fi schimbată – iar ideea că sistemul ar fi imposibil de îndreptat le era complet străină. După o vreme, părea că, aşa cum se întreba şi Tom Naylor: “E posibil ca adevăratul scop al mişcării Occupy Wall Street să n-aibă de-a face nici cu cei 99%, nici cu cei 1%, ci cu menţinerea Stângii americane într-o stare descentralizată, complet dispersată, “ocupată” şi total incapabilă să facă faţă prăbuşirii Imperiului American…

 Ocupanţii se îndeletnicesc plini de zel exact cu ceea ce manipulatorii lor vor ca ei să se îndeletnicească, adică să fie ocupaţi până peste cap. Pe scurt, Occupy Wall Street reprezintă o imensă distracţie.” Şi-atunci a venit iarna, cu ploile ei. Parcul Zuccotti a fost luat cu asalt în repetate rânduri; corturile din parc şi din Catedrala Sf. Pavel au fost demontate. La începutul acestui an, totul se sfârşise deja.

 Mulţi au scris articole complicate în care încercau să demonstreze că nu-i aşa, că nu s-a terminat, dar, dacă am văzut vreodată o mişcare moartă, aceasta cu siguranţă este Occupy.

 A lăsat ea în urmă ceva demn de reţinut? În privinţa asta, răspunsul trebuie cu siguranţă să fie da. Cu Bob Diamond fâstâcindu-se în faţa parlamentarilor englezi şi politicienii acuzându-se reciproc pentru scandalul Barclays, amintirea celor 99% şi a celor 1% e în continuare cât se poate de vie.

 Tot ceea ce au prezis stângiştii s-a adeverit, la fel şi ceea ce au prezis analiştii duri despre cursul probabil, dar inoportun, pe care îl va lua populismul extatic din Piaţa Tahrir. Consider că e de datoria acelor veterani radicali care au scris sute de articole în care-şi proclamau conversiunea religioasă la mişcare să se justifice, altfel, totul se va întâmpla din nou exact la fel.

 

Comentariile sunt închise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.