Nu intenţionez să aduc aici în discuţie chestiunea vinovăţiei lui Adrian Nastase – există o sentinţă a instanţei şi până la proba contrarie e o obligaţie morală să consider această sentinţă drept validă şi corectă. Nici speculaţiile pe marginea politizării dosarului lui Năstase nu mă interesează– in lipsa unor dovezi elocvente, mi se pare firesc ca oricine nu deţine argumente solide să se abțină de la interpretări şi teorii conspiraţioniste, pentru a nu decredibiliza inutil clasa politică şi sistemul de justiţie, a căror cotă de încredere este, şi asa, la pământ.
Ceea ce mă preocupă însa este reacţia societăţii şi a mass media vis vis de tentativa de sinucidere a lui Năstase. În mod paradoxal, acest gest extrem , care în mod normal ar trebui să genereze o minimă compasiune, pare să alimenteze şi mai mult furia déjà existentă faţă de acest personaj politic. Categoriile de analiză în care se încadrează gestul lui Năstase se învârt în jurul unor concepte destul de similare între ele : făcătură, gest teatral, tentativă de manipulare, simulacru, înscenare, vodevil . Şi, culmea cinismului, în seara zilei de joi, când Adrian Nastase fusese internat la spital, un grup de tineri printre care şi Mihai Neamţu, au protestat în faţa casei fostului prim ministru împotriva gestului acestuia, argumentând că Năstase « trebuie să aibă demnitatea de a merge în arest ». Iniţiativa a fost lansată de un redactor al revistei Kamikaze pe Facebook şi iată cum descrie o participantă experienţa si motivaţia acestui protest : « În esenţă le-au spus televiziunilor că reprezentăm masa tăcută a românilor corecţi, care recunosc legea şi respectarea ei şi care am fost stupefiaţi de gestul total nedemn pe care l-a făcut un fost prim-ministru, un jurist, care ar fi trebuit să fie primul care să ştie că legea trebuie respectată, să-şi asume acest fapt bărbăteşte şi nu să recurgă la metoda autovictimizării prin tentativa ratată de suicid ».
Mărturisesc că un protest mai cinic ca acesta nu mi-a fost dat să cunosc şi nici o paradă mai hilară de bigotism nu am pomenit . Pata de ketchup pe care participanţii la protest erau îndemnaţi să şi-o mâzgălească în zona gâtului, referinţele la demnitate şi bărbăţie mi se par de o cruzime de care îi credeam incapabilă pe cei mai mulţi din jur şi mai ales pe un teolog cum e Neamţu . Înteleg perfect furia împotriva personajului politic Adrian Năstase, frustrarea adâncă împotriva unui sistem al cărui simbol a ajuns să fie, înţeleg şi dorinţa arzătoare de a vedea dreptatea înfăptuită. Dar de aici şi până la monumentul de cinism si zeflemea cu care este tratată tentativa de sinucidere e o distanţă cosmică. Eu cred că până şi ultimul criminal merită compasiunea noastra umană atunci când cade, când se prăbuşeşte, fără ca empatia arătată să anuleze, evident, sentinţa de judecată sau raţionamentul referitor la vinovăţia sa. Dacă compătimim, nu absolvim şi nu graţiem. Nu iertăm. Nu prescriem pedeapsa. Nu ştergem cu buretele o decizie a unui tribunal. Doar suntem umani, atâta tot. Speram, nu ştiu de ce, că în fiecare din noi există mai multe sertare pentru diferitele categorii de emoţii şi informaţii, care să permită reacţii variate, dar care să nu se anuleze reciproc : un sertar pentru sentimente de empatie, altul pentru compasiune, altul pentru sentimente justiţiare. Poate mi se va reproşa că vorbesc de rafinamente emotive exagerate, că oamenii sunt dintr-o bucată, dar cred ca a fi uman implică un efort şi un rafinament colosal. Cred că această compartimentalizare a emoţiilor „pe sertare » este crucială pentru orice fiinţă umană şi mă întreb dacă nu cumva, la nivel psihologic, ea reprezintă chiar chintesenţa antitotalitarismului. Atunci când o emoţie tinde să închidă ermetic celelalte sertare, devenim abuzivi şi pasibili de excese. Dezvoltăm un totalitarism emoţional.
Întrezăresc câteva cauze pentru această furie împotriva unei sinucideri ratate. Prima ţine de privaţiunea simbolică, prin care justiţiarului i se neagă posibilitatea de a pune pedeapsa în aplicare. Imaginaţi-vă un călău care stă cu sabia ridicată de asupra victimei şi dintr-o dată victima moare subit înainte ca lama tăioasă să cadă peste grumazul său. Nu mai contează ca a murit ! Lucrul care ne înfurie şi ne frustrează este că nu a murit de mâna noastră ! Un duşman care moare pentru că vrea el şi mai ales atunci când vrea el ne văduveşte de principalul deliciu al răzbunării : acela de a avea soarta lui în mâinile noastre. Acela de a-l face subiectul voinţei noastre. Cred că acesta e unul dintre resorturile psihologice care stau la baza isteriei colective împotriva tentativei de suicid a celui care întruchipează pentru foarte mulţi viciile sistemului clientelar şi corupt cu care s-a pricopsit România după revoluâie. Chiar dacă nu a reuşit să se sustragă tăişului legii, Adrian Năstase a încercat, iar asta ne turbă. Numai aşa îmi explic raţiunea promenadei fularelor murdare de ketchup din Zambaccian – prin frustrarea provocată de încercarea victimei de a se sustrage puterii justiţiarului, recurgând la libertatea ultimă, accea de a-şi lua viaţa.
Celălalt motiv cred că rezidă într-o tentţtie aproape naturală a românilor de a arunca totul în derizoriu, de a goli orice gest de tragism printr-un fel de mecanism aproape magic. Rezolvăm marile dileme morale printr-o glumă piperată, soluţionam disonanţele cognitive acute printr-o băşcălie şi cu asta am încheiat povestea. Ilustrativ pentru acest tip de profil psihologic mi se pare personajul Pristanda, care atunci când este prins cu o neregularitate de către superiorul său, prefectul, se fofilează cu dibăcie şi se consolează printr-un monolog de pomină : « Grea misie, misia de polițai…Și conul Fănică cu coana Joițica mai stau să-mi numere steagurile…Tot vorba bietei neveste, zice: „Ghiță, Ghiță, pupă-l în bot și papă-i tot, ca sătulul nu crede la ăl flămând…”. Prin contrast cu acesta, îmi vine în minte un personaj dintr-o nuvelă a lui Cehov, şi el un mărunt funcţionar care are ghinionul să strănute în faţa superiorului furios şi care rămâne cu impresia că această impoliteţe i-a atras mânia iremediabilă a şefului său. Aceasta posibilitate îl tulbură atât de tare, încât nu îşi găseşte altă consolare decât un glonte pe care şi-l trage în cap la sfârşitul unei zile de calvar. Funcţionarul lui Cehov şi funcţionarul lui Caragiale îmi evoca două tipuri de reacţii radical diferite la un stimul similar – nemulţumirea superiorului. Rusul transformă drama într-o tragedie, românul face dintr-o dramă o comedie. Or, fiind structural incapabili de excese de dramatism proiectăm reacţiile noastre proprii asupra semenilor. Într-o lume în care totul e băşcălie, Adrian Năstase nu are cum să fie un individ tragic. Noi vedem doar un vodevil acolo unde, cu siguranţă, a fost multă dramă, chiar dacă, repet, drama nu anulează culpa juridică.
Şi mai e un motiv pentru furia naţională. I se reproşează lui Năstase că a fost incapabil să îşi ducă gestul la bun sfârşit, că nu a vrut cu adevărat să moară, că a fost o înscenare de prost gust. Presupunând că la mijloc e chiar o lipsă de curaj, cu ce drept poate un om să reproşeze unui alt om lipsa curajului de a-şi lua viaţa ? Singurii autorizaţi moralmente să facă un asemenea reproş sunt doar cei care au avut acest curaj şi care, logic, nu mai sunt printre noi. Nu vi se pare de un cinism incomensurabil acest gen de reproş ? E ca şi cum cineva care nu a cunoscut în viaţa lui foamea ar reproşa unui înfometat că nu e capabil să se detaşeze de obsesia foamei. Nici eu nu cred că Adrian Năstase voia cu adevărat să moară. Nu cred asta pentru că, de regulă, tentativele de sinucidere « la cald », provocate de impactul unei emoţii de moment, nu ascund o dorinţă persistentă şi asumată de a muri. Este doar un strigăt disperat după ajutor şi incapacitatea de a întrezări orice altă soluţie valabilă. Ceea ce nu înseamnă că moartea nu e prezentă în ecuaţie, că adesea distanţa ce desparte viaţa de moarte e dată de numai cei doi milimetri în plus sau în minus cu care deviază traiectoria glontelui. Iar calvarul celui angajat în actul de parasuicid este la fel ca cel al sinucigaşului autentic.
Într-un editorial de pe Voxpublica, Mihai Goţiu vedea în glonţul în gât al lui Năstase ultima sa aroganţă, produsă de umilinţa de a fi învins. Nu zecile de mii de vieţi distruse de guvernarea sa le avea fostul premier pe conştiinţă atunci când a dus pistolul la tâmplă, ci imaginea propriei umilinţe. Cel mai probabil lucrurile stau exact cum le descrie domnul Goţiu. Dar, oare nu orice sinucigaş este un munte de aroganţă ? Nu reprezintă sinuciderea gestul de aroganţă supremă prin care individul refuză să se supună inexorabilului existenţei ? Cioran spunea că doar optimiştii ajung să se sinucidă, pentru că numai ei au aşteptări de la această lume. Parafrazându-l, aş spune că doar aroganţii se sinucid, pentru că indivizii umili îşi acceptă soarta cu mai multă resemnare. Dar nici aroganţa, nici optimismul nu fac un om demn de a fi obiectul urii dezlănţuite. Aşa cum nici lipsa curajului de a muri nu poate atrage blamul moral şi nici ura. De fapt, în mod normal, nimeni nu trebuie să facă obiectul urii nimănui, dar toţi trebuie să facem obiectul justiţiei. Ura ţine de animalitatea din noi, de legea junglei. Justiţia ţine de statul de drept şi de civilizaţie. Atâta timp cât reacţiile noastre în cazul Năstase rămân dominate de ură, ne situăm, indefinit, în sfera animalicului şi a iraţionalului. Vom ieşi din imperiul urii când vom simţi compasiune pentru sinucigaşul Năstase, fără ca asta să afecteze raţionamentul referitor la vinovăţia sa. Şi vinovaţii au dreptul să sufere.
PS:
As vrea sa nuanţez afirmaţia de la începutul acestui text, acolo unde susţin că mi se pare o decizie morală şi corectă acceptarea sentinţei tribunalului până la proba contrară. O discuţie cu un bun prieten m-a făcut să îmi revizuiesc această opinie. Cred că este dreptul oricărui cetăţean să pună în discuţie orice decizie venind din partea autorităţilor- fie Guvern, justiţie sau autorităţi locale. Afirmaţia mea se referea mai curând la un principiu personal, la o regulă individuală de acţiune, neavând character de recomandare: există subiecte faţă de care îmi recunosc incompetenţa şi, prin urmare, asupra cărora nu mă consider îndreptăţită să mă pronunţ. Cazul AN este un asemenea subiect: toate informaţiile mele provin din presă, nu am o pregătire juridică, şamd., prin urmare mă abţin. Dar dreptul oricărui cetăţean, educat sau needucat, informat sau neinformat, de a pune în chestiune deciziile autorităţii este esenţial într-o democraţie şi orice îngrădire a a acestui drept este fie aroganţă elitistă, fie autoritarism.