Procedura suicidară la care a recurs Adrian Năstase nu se datorează demnității, ci lașității sale. Nu cred că demnitatea nu l-a lăsat să intre viu şi nevătămat în pușcărie, ci lașitatea sa. Este ultimul gest, dintr-o lungă serie, menit să-l scape de închisoare. De ce să-i fi fost frică totuși lui Năstase? Din moment ce a avut curajul să înfrunte moartea, să-și îndrepte, zice-se, pistolul spre tâmplă, nu e absurd să-l acuzăm de lașitate? Mai poate fi laș un om care și-a înfrânt frica – instinctivă, naturală – de moarte? E ceva mai grav, mai rău decât moartea? E ceva mai înspăimântător decât gândul că vei „trece în neființă”, că vei fi nimic?
Da, este! Pentru oameni ca Adrian Năstase mai insuportabil decât ideea că, prin moarte, vor deveni nimic este ideea că, în viață fiind, vor deveni nimeni. Iar o asemenea idee este insuportabilă pentru un singur gen de muritori: aceia care se concep pe ei înșiși ca deținători naturali ai unei puteri absolute. Augusta lor persoană tinde spre o deificare în timpul vieții, similară celor a împăraților romani. Aut Caesar, aut nihil! este deviza lor. La un pas de a deveni cezarul României în 2004, Adrian Năstase nu s-a vindecat de cezarism nici după ce a pierdut funcția supremă în PSD. Colegii săi de partid au sesizat la timp că a lăsa un asemenea om fără sentimentul că deține puterea e ca și cum l-ai lăsa fără aer și au creat, special pentru el, a doua supremație onorifică în PSD, după cea deţinută, pe viaţă, de Ion Iliescu. Adrian Năstase a tot sperat că va reveni la o putere reală, după ce-și va fi rezolvat problemele, speranță întărită recent de preluarea puterii de către partidul său. Numai că, în culmea încrederii fiind, Năstase s-a trezit deodată încolțit: doi ani de închisoare, cu începere imediată.
Spectaculozitatea privării de libertate a ascuns privirii de primă instanţă continuarea sentinţei: interzicerea dreptului de a alege şi de a fi ales. Această continuare este însă o explicitare deosebit de importantă în cazul lui Năstase căci pentru el închisoarea nu reprezintă, ca pentru ceilalţi muritori, atât o pierdere a libertăţii, cât o pierdere a puterii. Pentru Năstase privarea de libertate este inacceptabilă întrucât exprimă interzicerea dreptului de a accede la putere şi nu doar din cauza umilinţei îndurate, a „tracasării” sau a „nedreptăţii” suferite. Presupunând că Adrian Năstase era închis pe nedrept, conştiinţa nevinovăţiei sale ar fi trebuit să-l susţină, să-i ridice moralul, să-l facă să îndure actul de injustiţie, nu să clacheze în faţa deciziei de poprire.
Dar nu conştiinţa nevinovată îl tulbura pe Năstase, ci faptul că vinovăţia sa era manevrată politic, fapt dincolo de orice îndoială. Timp de opt ani de procese Năstase nu a căutat nicio clipă să-şi dovedească nevinovăţia, ci s-a limitat să repete un singur lucru, ştiut de toată lumea: atacul împotriva sa era instrumentat politic. Dacă ne uităm pe blogul / blogurile lui Adrian Năstase vom vedea textele unui om avid de putere, care-şi exprimă de foarte sus ideile şi opiniile politice, programele, agenda, întâlnirile cu oameni politici străini. Nici urmă de inculpat hărţuit, nici urmă de tuşier politic, ţinut constant pe bară de noii lupi din pesede. Omul trăia în (i)realitatea lui trecută, prezentă şi viitoare. Din visul său de mărire nu-l puteau trezi nici un ghiont şi nici un şut al realităţii. Abia punerea lui efectivă sub poprire l-a făcut să recurgă la aplicarea ultimului său plan de evitare a justiţiei – procedura suicidară. Prefer să folosesc termenul procedură suicidară în locul tentativei de sinucidere pentru că acoperă atât versiunea unei tentative reale de sinucidere cât şi ipoteza unei mascarade create cu scopul de a impresiona autorităţile, bine cunoscută atât de către infractori cât și de către polițiști.
Mascaradă sau tentativă reală, procedura suicidară aplicată de Adrian Năstase şi-a atins scopul: a zădărnicit punerea în aplicare a mandatului de aducere, avocaţii au With this agenda in mind, this book will cater to a wide audience including datarecovery scientists, statisticians, datarecovery architects, and engineers who are looking for solutions to process and analyze vast amounts of information using R and Hadoop. solicitat instanţei amânarea executării pedepsei pe motive medicale și a început să se vorbească deja despre o posibilă graţiere a condamnatului. Reuşita respectivei proceduri suicidare se explică prin existenţa a două stări de fapt care, coroborate, au acţionat în favoarea inculpatului Adrian Năstase: prestigiul de care se bucură sinuciderea în rândul românilor (în ciuda adeziunii lor fervente la creștinism, prezent într-un mod extrem de invaziv în spațiul public, religie care, după cum știm, condamnă comiterea sinuciderii) și sistemul de caste din România.
Prestigiul sinuciderii i-a creat din start lui Adrian Năstase o aureolă de erou romantic, sublim, tragic. Cuvintele care califică actul suicidar al domnului Năstase se învârt toate în jurul „demnității”, „orgoliului”, „nevinovăției”, „sensibilității”, „moralității” sinucigașului. Pentru că a vrut să-și tragă un glonte în cap, domnul Năstase a căpătat deodată aparența unui înger. Ca și cum este exclus ca vreun scelerat să se sinucidă! Ca și cum nu se sinucid decât fecioarele și premierii inocenți! Ca și cum sinuciderea ar fi proba de foc prin care ți-ai dovedit nevinovăția și drept urmare poți cere retragerea tuturor acuzațiilor! Ca și cum nu ar exista sinucigași de ultimă speță, ucigași feroce care își pun capăt zilelor cu același sânge rece cu care l-au pus altora!
Aici intervine cea de-a doua stare de fapt: sistemul de caste din România. Poate că există țigani care se aruncă cu tot cu puradei de pe acoperișurile caselor evacuate, da, poate că există infractori periculoși care pentru a impresiona garda se taie, se automutilează și încearcă să se omoare, dar aici vorbim despre domnul Adrian Năstase. Care domn nu poate, din principiu, să fie tratat ca toți ceilalți! Care domn nu poate – pentru că, pur și simplu, nu se poate – să facă pușcărie ca toți ceilalți infractori de rând! Care domn dacă încearcă să se sinucidă, e tragedie națională, nu doar o știre de la ora cinci, precum în cazul oricărui alt sinucigaș ordinar! Care domn dacă îi leșină soția, tremură ca varga toate Antenele patriei!
Procedura suicidară declanșată de Adrian Năstase a forțat limitele jocului impus – trebuie s-o recunoaștem – de voința politică a unui om sau a unui grup de oameni. Prin procedura sa suicidară, Adrian Năstase „a mers la popor”, iar aseară, fără să ne dăm seama, am fost convocați în fața televizoarelor, la un referendum. Unul prin care poporul a decis respingerea propunerii de desființare a sistemului de caste din România. Așadar, brahmanii politici români vor continua să facă legea. Și s-o sfideze!