Mai mult decat un simplu bufon politic. Influenta lui Hrușciov asupra Uniunii Sovietice si a secolului XX

William Taubman, Khrushchev. The man, his era, London, Free Press, 2005

Despre succesorul lui Stalin la conducerea Uniunii Sovietice, Nikita Hrușciov, s-a scris mult. Dar nu întotdeauna adecvat. Lucrarea biografică a lui William Taubman completează un gol care și-a făcut prea multă vreme simțită prezența, propunând o fetilă introspecție în structura psihologică și mediul socio-politic care au contribuit la definitivarea personalității fostului lider sovietic, o adevărată sumă de contradicții. Pentru Taubman, acesta era „un om în a cărui caracter atât de multe contraste erau puternic încrustate: atât autentic credincios și realist rece, oportunist și totuși principial în felul său, temător de război și în același timp prea dispus să îl riște, cel mai nepretențios om chiar și atunci când deținea putere și glorie dincolo de capacitățile sale, complice la rău profund dar și făcător de mult bine.”[1]

Prin ce excelează această biografie? Prin faptul că oferă o lectură captivantă, o narațiune cursivă centrată asupra omului Hrușciov în raport cu realitatea care îl înconjura. Ca orice biografie reușită, cartea se citește pe nerăsuflate, ca un roman din copilărie de care nu te puteai despărți până la ultima pagină. Făcând o paralelă cu alte lucrări biografice din spațiul anglo-saxon care tratează istoria recentă[2], volumul lui Taubman conține un plus de dinamică și de autenticitate: citindu-l, ai permanenta senzație că ești în preajma lui Hrușciov, ca un martor secret și privilegiat al devenirii sale intelectuale și politice. Autorul reușește să fie deosebit de empatic și să transmită această stare cititorilor săi; în cartea sa, Hrușciov apare mai viu ca niciodată, suspus aproape în permanență de-a lungul vieții sale adulte unor situații tensionate cărora reușește să le facă față cu mai mult sau mai puțin succes.

De obicei, Hrușciov este cunoscut astăzi în principal în baza gafelor sale diplomatice, intens mediatizate. Este vorba de atitudinea sa diplomatică insolită, uneori grobiană de-a dreptul, de duritatea și lipsa de tact cu care își aborda deseori interlocutorii, de celebrul episod petrecut la Adunarea Generală a ONU în 1960 când, înfuriat că delegatul filipinez orientase discursul sovietic despre decolonizare înspre dominația ilegitimă a Moscovei asupra spațiului est-european, Hrușciov a început să bată cu pumnii în masă, ajutându-se mai apoi de un pantof – de riscurile nepermise la nivelul politicii externe (criza Berlinului sau criza rachetelor din Cuba), transformate în eșecuri usturătoare. De asemenea, în plan intern, insuccesele sale administrative și agriculturale se adaugă celor externe, conturând imaginea unui bufon ridicol, impulsiv, incoerent și tiranic, a cărui poziție politică devine cu atât mai greu de înțeles, transformându-se, după debarcarea sa în toamna anului 1964, într-un episod pasager din istoria sovietică.

Realitatea este însă mult mai complexă. Amprenta hrușciovistă asupra Uniunii sovietice și a lumii secolului XX este incontestabilă și deosebit de profundă. Hrușciov nu a fost, după Stalin, primul reformator sovietic autentic. Pot fi amintiți aici șeful NKVD, Lavrenti Beria sau Gheorghi Malenkov, de la care Hrușciov preia cu nonșalanță ideea leninstă a coexistenței pașnice și a aburdității războiului în era nucleară, având grijă totodată să îl neutralizeze politic, la fel cum procedase și cu primul. Uns cu tot felul de alifii, cum se spune, Hrușciov a crezut în idealul leninist și a luptat sincer pentru purificarea lui. Când își șoca gazdele americane afirmând „We will bury you”, Hrușciov credea cu sinceritate în spusele sale (care ar trebui înțelese mai degrabă în sensul „vă vom depăși” prin competiție economică și socială pașnică decât literalmente „vă vom îngropa” într-o înfruntare militară). Dovada cea mai puternică în acest sens rezidă în organizarea și coordonarea congresului XX al PCUS, unde acesta a formulat celebra critică a adresa lui Stalin și a metodelor sale de conducere. Chiar dacă urmărea reabilitarea victimelor comuniste a terorii staliniste, la care Hrușciov a contribuit din plin, „discursul secret”, instrumentalizat politic cu deosebită abilitate pentru discreditarea adversarilor, a fost până la urmă, deși limitat, interesat și incomplet, un catharsis al leninismului, inimaginabil în deceniile anterioare sub tutela apăsătoare a lui Stalin. Gorbaciov se recunoaște franc „un copil al Congresului XX”, susținând că atmosfera de optimism reformist a erei hrușcioviste l-a influențat profund. În timpul în care a condus Uniunea Sovietică, nu a făcut decât să încerce o rectualizare a spiritului reformist a cărui gust l-a desprins în perioada tinereții (anii ’50) concomitent cu o depășire a stagnării brejneviste.[3] În lumina influenței enorme pe care a avut-o asupra lui Gorbaciov, moștenirea politică a lui Hrușciov capătă deci o nouă și relevantă dimensiune. În plus, să nu uităm că peste douăzeci de milioane de oameni au fost eliberați din gulaguri sau reabilitați, postum și nu numai, un amănunt pe care Roy Medvedev, cel mai important biograf rus al lui Hrușciov, îl consideră mai important decât toate erorile acestuia.[4]

Tânăr fiind, Hrușciov nu a optat direct pentru bolșevism. Devenirea sa politică este presărată de „deviații” menșeviste sau troțkiste, fapt care, combinat cu atacul asupra lui Stalin îl determină pe Viaceslav Molotov, impenitentul stalinist, să îi refuze calitatea de comunist autentic, recunoscându-i însă concomitent meritele organizatorice. Neputând fi considerat un revoluționar autentic, cu atât mai puțin un teoretician al leninismului, nefastul rol al lui Hrușciov a constat în faptul că „a dezlănțuit (la nivel social, n.m.), aceleași sentimente care l-au animat în viața personală”.[5] Câtă dreptate avea Molotov! Odată aceste sentimente eliberate (credința în reformă, în „legalismul socialist”, în necesitatea abolirii fricii ca stare permanentă a societății sovietice, în câștigarea maselor înspre socialism), ele au depășit cu mult cadrul imaginat de Hrușciov și chiar de discipolul său Gorbaciov, concretizându-se în demantelarea sistemului sovietic însuși. Fostului lider sovietic îi făcea deosebită plăcere să se laude, în memoriile sale, cu faptul a liberalizat călătoriile în exteriorul Uniunii Sovietice, permițând unor artiști sovietici (pianistul Vladimir Ashkenazy sau balerina Maya Plisetskaya) să ofere ofere reprezentații la spectacole vest-europene.[6]

Hrușciov a regretat în permanență absența unei educații adecvate, pe care a pus-o pe seama permanentei sale activități politice. În secret, păstrase o teamă superstițioasă de Dumnezeu, definitorie pentru țăranul rus deși, în ciuda originilor rurale, nu a încetat niciodată să se considere muncitor, făcându-și ucenicia în acest sens la minele de cărbune din Donbass. Odată ajuns la putere, cariera sa politică poate fi divizată în două părți: cea a „bunului Hrușciov”, (aprox. 1955-8), perioada în care reușește să își elimine rivalii politici ajungând „singur în top”, respectiv cea a „răului Hrușciov” (1958-64), când trăsăturile despotice ale personalității sale se accentuează.[7] O dovadă în plus a faptului că puterea corupe, iar puterea absolută corupe în mod absolut. Tocmai după 1958 au avut loc toate inițiativele sale riscante și eșuate de politică externă, cuplate cu gradioasele planuri de rivitalizare a economiei, agriculturii și administrației sovietice, de asemenea lipsite de succes.

Paradoxal, consecințele reformelor hrușcioviste sunt sesizabile chiar și în debarcarea sa, consumată în octombrie 1964. În seara zile respective, „Hrușciov l-a sunat pe Mikoyan (un mebru proeminent al Biroului Politic al PCUS care s-a opus timid neutralizării sale politice, n.m.). «Sunt bătrân și obosit», a spus. «Lasă-i să aranjeze lucrurile între ei. Eu am făcut lucrul principal. Ar fi putut cineva visa să-i spună lui Stalin că nu mai este potrivit și să-i sugereze să se retragă? Nici măcar un punct umed nu ar fi rămas în locul în care am fi stat. Acum totul este diferit. Frica a dispărut, și putem discuta ca egali. Asta este contribuția mea. (subl.m.) Nu mă voi împotrivi (deciziei de a fi pensionat forțat, n.m.).»”[8]

Înzestrat cu „o memorie prodigioasă” și manifestând totodată „o profundă nevoie de a se justifica în fața generațiilor viitoare”[9], Hrușciov obișnuia să relateze în cercul său intim următoarea anecdotă despre „trei oameni aflați în închisoare: un socialist, un anarhist și un evreu umil și pipernicit – un tip semidoct numit Pinya. Ei au decis să aleagă un lider de celulă pentru a supraveghea distribuția mâncării, a ceaiului și a tutunului. Anarhistul, un tip mare și zburlit, era împotriva unui astfel de proces legitim ca alegerea unei autorități. Pentru a-și demonstra disprețul față de lege și ordine, el a propus ca evreul semidoct, Pinya, să fie ales. L-au ales pe Pinya.

Lucrurile mergeau bine, și ei au decis să evadeze. Dar au realizat că primul om care va trece prin tunel (săpat în prealabil, n.m.) va fi împușcat de gardian. S-au întors toți către marele și bravul anarhist, dar acestuia îi era frică să treacă. Deodată micuțul Pinya s-a ridicat în picioare și a spus «Tovarăși, m-ați ales prin liderul vostru prin proces democratic. Pe cale de consecință, eu voi trece primul.»

Morala poveștii este că indiferent de cât de umile pot fi originile unui om, el se ridică la înălțimea funcției în care este investit.

Acel micuț Pinya – acela sunt eu.”[10] Câtă dreptate are Hrușciov identificându-se cu „micuțul Pinya” va decide cititorul. Să sperăm însă că, la finalul cărții, acesta va înțelege și se va convinge că succesorul lui Stalin a fost, așa cum menționez în titlul recenziei, mult mai mult decât un simplu bufon politic.

 _________________

[1] William Taubman, Khrushchev. The man, his era, (London: Free Press, 2005), 647. Textul a apărut în revista Sfera Politicii, (170): 2012, 199-201.

[2] Mă refer la recentele biografii ale lui Stalin și a „tânărului Stalin” scrise de Simon Sebag Montefiore: Stalin. The court of the red tsar (London: Free Press, 2004), respectiv Young Stalin (Londra: Free Press, 2007). Impecabil și inovativ documentate, lucrările lui Montefiore nu îl aduc totuși pe Stalin la viață atât de bine pe cât o face Taubman cu Hrușciov.

[3] Taubman, Khrushchev, 648.

[4] Taubman, Khrushchev, 648.

[6] Edward Crankshaw, Khrushchev remembers (London: Andre Deutsch, 1971), 520-525.

[7] Taubman, Khrushchev, 364-367.

[8] Taubman, Khrushchev, 13.

[9] Taubman, Khrushchev, XIV.

[10] Taubman, Khrushchev, XVII-XVIII.

 

Comentariile sunt închise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.