In Dilema a apărut un articol, Ferentari , care, citând o lucrare ong-istă, Comunităţi ascunse. Ferentari, coordonată de Florin Botonogu, prezintă unele exagerări şi estetizări atât de bine ticluite că dau fiori pe şira spinării. Estetizările aparţin cel mai probabil istoricului Andrei Pippidi, autorul articolului, şi vizează Aleea Livezilor, una din străzile cartierului bucureştean.
Locuiesc din toamna lui 2009 pe Aleea Livezilor şi lucrurile stau un pic diferit faţă de peisajul descris de articol. În fapt, situaţia e intr-adevăr dramatică în cele 9 sau 10 blocuri de garsoniere, dar articolul (nu ştiu dacă şi lucrarea ong-istă, fiindcă nu am citit-o) extrapolează situaţia asupra întregii străzi, care mai cuprinde vreo 20 şi ceva de blocuri de familişti, de 2 sau 3 camere; iar articolul, care se numeşte Ferentari, inalţă, ca-n basme, situaţia la rang de exemplaritate pentru întreg cartierul de 100.000 de suflete: 
“Garsonierele nu sînt singurul tip de locuinţă, există şi apartamente cu două camere. Blocurile sînt clădite din panouri prefabricate mari, pe modelul subsol + parter + 4 etaje. Aglomeraţia şi murdăria sînt de neînchipuit: <<o treime dintre locuitori admit că aruncă gunoiul pe fereastră… ceilalţi îl duc lîngă bloc>>. În aceste condiţii trăiesc aproximativ 100.000 de oameni.” Chiar aşa, 100.000 de ferentarişti=100.000 de boschetari? Acum de exemplu mă uit pe geam şi văd aşa: 12 masini bunicele (loganuri) sau bune (adică străine, în special germane) parcate între blocul meu şi blocul de vizavi, şi o singură dacie; opt instalaţii de aer condiţionat; gărduleţe metalice, noi-nouţe, care împrejmuiesc parcele de pământ unde fie sunt flori, fie locuri de parcat maşini. E drept, blocurile nu sunt încă reabilitate în oribilele culori ţipătoare vizibile în restul oraşului, ci au in continuare griul tern al postcomunismului (excepţia o reprezintă 2 blocuri care au demarat programul de reabilitate). De asemenea, e iarăşi drept că din unghiul în care privesc pot să număr 7 antene digi tv (pe care nu ştiu de ce le asociez cu sărăcia) şi că copiii care se joacă afară sunt îmbrăcaţi cu haine de la Europa, la fel ca toată lumea de aici.
1. Ruptura de nivel
E suficient să păşeşti pe Alee ca să-ţi dai seama că există o ruptură clară între estul sălbatic al celor 9-10 blocuri de garsoniere, unde au fost izolaţi drogaţii şi dezadaptaţii, şi unde într-adevar gunoaiele se aruncă pe geam, tencuiala e căzută şi cercevelele geamurilor pleznite – si restul de 20 şi ceva blocuri ale Aleii Livezilor, care respiră un aer de sărăcie relativă sau de prosperitate contrafăcută din materiale chinezeşti ieftine. Dacă te plimbi mai mult, descoperi că Aleea arată chiar mai prosper decât celelalte zone de blocuri învecinate din Ferentari – Tunsu Petre, unde nu sunt interfoane la uşi şi construcţiile arată aşa cum le-a lăsat Dumnezeu şi Ceauşescu (doar balcoanele au fost închise şi supradimensionate malign, în foamea oamenilor de spaţiu).
De altfel, pe Aleea Livezilor, oamenii au izolat şi lingvistic cele doua zone – zonei de garsoniere i se spune simplu, la ghetouri (“unde stă amărâtul asta?”, “Unde să stea, la ghetouri”). Există o stradă care separă cele doua zone şi contrastul e spectaculos, impresia de două lumi complet distincte aflate la 30 de metri distanţă una de alta e foarte pregnantă. Într-o parte pare că un bombardament nuclear a distrus cândva oraşul şi supravieţuitorii sălbăticiţi şi-au făcut culcuş acolo, în cealaltă vezi o civilizaţie stângace cu miros de working class – civilizaţia geamurilor de termopan alb, a interfoanelor, plus o mulţime de copaci care îneacă spaţiul dintre blocuri; vezi mămici care împing cărucioare, auzi larma unor copii îmbrăcaţi în haine ieftine şi curate sau hohote de adolescenţi la trening, care o freacă pe stradă. Nimeni nu-şi aruncă gunoaiele pe geam, ba chiar o vecină mi-a făcut scandal când, fumând la geam, am aruncat chiştocul jos în stradă; în plus, oamenii plătesc serviciile de salubritate şi tomberoanele aferente, altfel n-ar avea în ce să caute amărâţii de la ghetouri, de la garsoniere. E drept, blocurile sunt fără balcoane, camerele foarte mici şi nedecomandate, dar oamenii cârpesc sărăcia cum pot şi pe scara unde stau majoritatea şi-au renovat apartamentele, au pus termopane la geamuri şi au schimbat uşile de pfl cu altele lucioase de metal. În interior, ca să dea luciu, au spart pereţii (inclusiv pe cei de rezistenţă) şi au pus laminat pe jos. Sărăcia s-a schimbat şi ea, nu mai arată ca-n anii 90.
Lumea care populează apartamentele nu lasă nici ea o impresie de pungă fatală de sărăcie, de insulă de Lumea a Treia, cum o prezintă Andrei Pippidi în Dilema, chiar dacă preţurile, pentru servicii, sunt la jumătate faţă de oraş (2,5 – 3 lei berea la bar de exemplu). Nu neg fireşte că oamenii n-ar fi săraci, e clar că sunt mai săraci decât în restul oraşului şi de cum cobori din autobuz te izbeşte un aer de anii 90 – observ doar că sărăcia pare mai hardcore decât e şi din cauza unui efect de perspectivă, fiindcă multora li se pare intolerabil ca Bucureştiul să conţină o zonă atât de săracă, uitând că o mulţime din orăşelele aparţinând unor judeţe falite din România arată aşa (unul din colegii mei de apartament îmi spunea de pildă că se simte foarte acasă aici, că Ferentarii seamănă foarte mult cu oraşul lui natal din Moldova). Dar, la fel ca restul Bucureştiului, şi Ferentarii se ridică, chiar dacă nu lasă în urmă semne atât de evidente ca celelalte părţi ale Capitalei.
Oamenii pe care i-am cunoscut în crâşmele din zonă nu lasă nici ei impresia de sărăcie extremă, majoritatea muncind pe salarii mici în oraş sau în zonă. De pildă, un ceangău de 23 de ani venit din Bacău lucrează într-o fabrică de pâine din Ferentari şi locuieşte într-o cameră din fabrică; nu e foarte fericit, dar preferă Ferentarii decât să se întoarcă în curul lui de sat din Moldova (are şi ceva rude în Italia, dar nu s-a putut adapta acolo). Un alt tip, la vreo 30, după ce a bătut câţiva ani Occidentul, s-a angajat la REBU şi a încercat să mă convingă că nu-i e ruşine de ce face, că profesia lui, aşa prost plătită cum e, e foarte onorabilă: nu fur, nu dau în cap. Un turc de pe fosta insulă Ada Kalleh care s-a stabilit în Ferentari după ce s-a plimbat prin lume, s-a angajat la bătrâneţe om bun la toate într-un bar din zonă. Fosta mea gazdă lucrează ca infirmieră într-un spital bucureştean, iar bărbatul ei e zugrav. Altă cunoştinţă s-a angajat un timp la tata Nuţu (una din cele mai respectate figuri din zonă, care are monopol pe lemne de foc pentru casele din Ferentari şi din zonele învecinate), unde cântărea lemnele şi le căra cu spatele, apoi ospătar la Hanul Drumeţului şi acum la o firmă de fier vechi, unde demontează şi cară fierul pe care-l aduc oamenii. În fapt, zonele de blocuri ale Ferentariului sunt restrânse (5-6 zone, în care Aleea Livezilor e cea mai extinsă) şi cea mai mare parte a cartierului e ocupat de casele din extensia vechii mahalale. Articolul din Dilema vorbeşte despre faptul că oamenii de la blocuri squattează apartamentele – eu n-am auzit asta de la locatarii de la blocurile din zona de familii, care au se pare o situaţie juridică destul de clară, cred că situaţia îi priveşte mai repede pe cei care stau fie la ghetourile de garsoniere, fie la case, în zona străzii Humuleşti, unde se sfârşeşte oraşul – şi unde, în haosul anilor 90, tot săracul şi-ar fi putut ridica o casă dacă ar fi ţinut neapărat. Acolo, în zona de case, inegalităţile se văd prin forţa lucrurilor mai tare, cu castele sau case de şmecheri pe două – trei nivele, reliefându-se stinghere dintre case joase şi amărâte de mahala sudistă. Tot acolo (pentru că se termină oraşul), oamenii mai practică o agricultură de subzistenţă, cu trei straturi de arpagic şi salată, două animăluţe şi trei găini. Poţi cumpăra de la ei lapte, ouă şi murături bio, la preţuri care desfid orice concurenţă (3,5 lei kilul de lapte, 4 lei kilul de varză murată sau murături asortate, 7 lei castraveţii la butoi).
2. Restaurantele şi viaţa bună
Restaurante nu există în zonă; în schimb, pe Prelungire, au proliferat fastfood-uri care servesc la geam shaorma sau sandvişuri – motiv pentru care sărăcia a început să se civilizeze şi ea şi să arate ca afară, cu supraponderali. Chiar dacă beau mult, oamenii nu-şi permit restaurante – când beau, o fac de obicei în faţa blocului sau a magazinelor alimentare, stând pe lăzi de bere. Pe stradă, se bea de obicei bere la pet, doar haladiţii beau bere la sticlă.
Totuşi, există şi trei crâşme în apropiere (nici una pe Alee, doar la şosea, pe Prelungire): una are aspect de boacază comunistă de tablă ruginită, cu doua mese înghesuite şi o plasmă imensă tronând pe un perete. Cealaltă crâşmă functionează şi ca magazin alimentar, permiţând clienţilor să bea pe terasă bere la pet de un litru. Cea mai haladită e La băiatu, pe Zeţarilor, care are şi biliard şi pe vară ţine pornit un ventilator şmecher, care împrăştie vapori îngheţaţi. Până anul trecut a avut şi lăutari de manele (au disparut însă, pentru că nu le ieşea banul). De fapt mint, la crâşma-magazin alimentar mai cântă doi lautari old school, de muzica lautarească, care se acompaniază singuri cu acordeonul. E mai ieftin să cânti lăutarească, nu-ţi trebuie orgă, trupă, instrumente de amplificare – doar un acordeon. Crâşma asta are multă personalitate – deţine o terasă foarte frumoasă, cu mese amărâte de plastic, budă turcească şi o vie care o acoperă în totalitate, foarte răcoroasă pe vară şi care toamna (adică acum) lasă un miros ameţitor de struguri, din care ciugulesc ca păsările pământului clienţii barului.
Am incercat să-l conving pe patron să fac un eveniment acolo, să aduc oameni din oraş să-i audă pe lăutarii bătrâni care îţi cântă pe 5 lei dedicaţia, dar m-a refuzat. Mi-a zis că nu are nevoie de vizibilitate, îi ajunge cât câştigă şi să-mi văd de treabă. Ok, skillurile mele sociale sunt firave, put de la o poştă a burghezie, dar pe de altă parte patronii nu sunt chiar în regulă şi lucrurile stau ca în satul meu natal din Ardeal, unde rulajul e slab şi marfa, ca să iasă profitul, rareori e trecută prin casa de marcat. Nu le plac figurile noi, nu vor complicaţii, le e suficient că au pe cap poliţia şi celelalte organe de stat abilitate cu controlul, care le iau (un fel de) taxă de şmecherie – o dată am văzut cum, din chioscul de zarzavaturi de lângă mine, poliţistul de proximitate a plecat cu portbagajul plin.
În lipsă de bani, oamenii socializează în draci. Toţi se plâng că ceilalţi sunt perverşi şi răi, că nu mai poţi avea încredere nici în rude, dar continuă să-şi scoată scaunele sau păturile pe trotuarul din faţă şi să pălăvrăgească la nesfârşit, să se plîngă de sărăcie şi să susţină că în timpul lui Ceauşescu era mai bine (chiar şi adolescenţii au adoptat discursul ăsta, a observat antropologul maghiar Gergo Pulay, care scrie o teză de doctorat despre Ferentari). Seara, străzile se umplu de oameni, nicăieri n-am văzut atâţia oameni pe stradă ca-n Ferentari – încât te întrebi ce fel de comunităţi vor să construiască ong-iştii, de ce se plâng atât că nu există comunităţi şi că ele trebuie construite. E adevărat că lipsa de încredere e generalizată în Ferentari, dar aceeaşi lipsă de încredere, atât în cel de lângă tine cât şi în autorităţi, o pun în evidenţă şi studiile sociologice cu bătaie mai largă (Cătălin Augustin Stoica are un studiu pe tema asta). Întreaga Românie, după douăzeci de ani de capitalism sălbatic şi sute de amoralism familial, trebuie să înveţe solidarizarea civică, nu doar Ferentarii. Oamenii nu au încredere nici în persoane din afara familiei, nici în acţiunea politică şi, ca peste tot în ţara asta, democraţia li se pare vorbă în vânt: ce-i mai mari hoţi sunt politicienii, care după ce ies la alegeri se pişă pe oamenii care-i votează – e un clişeu pe care-l auzi peste tot, nu doar în Ferentari.
3. Pacea cartierului sau mafia, poliţia şi bodyguarzii
Nu susţin însă că zona ar fi doar un resort ruginit de veselie proletară şi austeritate economică. Are şi o parte mai dubioasă, cum ştie o ţară întreagă şi cum observă şi Andrei Pippidi (“Din cauza ratei de criminalitate şi pentru a controla traficul de droguri, numărul poliţiştilor şi al jandarmilor, în Ferentari, este dublu faţă de celelalte cartiere din Bucureşti.”). Ce nu prea vede istoricul e diacronia, că infracţionalitatea nu mai e ce a fost cândva – pe scurt, s-a civilizat şi a devenit crimă organizată (i.e. mafie). Ca să fie lăsată să-şi facă treburile, contribuie şi ea la menţinerea liniştii pentru săracii care-şi cresc aici copii. Nu am fost niciodată tâlhărit pe Alee, chiar si atunci când am venit rupt de beat acasă. De fapt, cei care se mai iau de oameni sunt smardoiaşii (bătăuşii) sau bagabonţii din găştile de adolescenţi care împart colţuri de stradă şi noaptea se sparg în figuri teritoriale de putere. În anul când m-am mutat aici, un smardoiaş de ăsta s-a desprins de gaşcă şi m-a abordat pe mine si pe amicul meu, că voi sigur nu staţi pe Alee. Ca să se dea mare, a scos un cuţit cu arc şi ni l-a plimbat prin faţă. Dar nu ne-a întrebat de bani, demonstraţia era de amorul artei.
Ferentariştii înşişi îţi spun că zona s-a liniştit mult de câţiva ani, că sunt duşi anii 90 când “intrai la costum şi diplomat şi ieşeai în chiloţi”. Afacerile se fac acum pe ascuns şi locuitorii sunt lăsati în pace, mai mult, economia ilegală contribuie şi ea la piaţa de joburi a zonei – se aude că spălătoriile de maşini care înfloresc în zonă rulează bani nefiscalizaţi, obţinuţi pe căi chestionabile.
Dar asta nu ţine de un specific al Ferentarilor, România e în definitiv un stat mediteranean şi, chiar dacă mafiile au apărut şi proliferat cu o oarecare retardare istorică, i.e. după căderea comunismului, finalmente au adus şi în partea asta balcanică de lume sincronizarea cu lumea democraţiilor occidentale din partea sudică a continentului: o vizită la Napoli mi-a lăsat o impresie covârşitoare de asemănare cu Ferentarii, deşi arhitectura era complet diferită, respirând grandoarea arhitecturii secolului 18 (cum epicentrul Bucureştiului splendoarea unui Mic Paris). Singurele care au reuşit să pună mafia cu botul pe labe au fost fascismele (recte Mussolini) şi comunismele estice. E trist, dar nu poţi avea şi democraţie/libertate privată, şi în acelaşi timp să scapi de mafie, pur şi simplu nu se poate – de mafie poţi scăpa doar dacă întăreşti supravegherea şi intri în spaţiile private ale oamenilor (spun nu eu, ci un expert, Diego Gambetta ). Democraţia are costuri şi beneficii, iar incapacitatea de a lupta eficient contra mafiei e unul din costuri.
Oricum, cât timp nu-ţi bagi nasul şi nu te interesezi de chestiile din subteran, ai viaţă bună aici şi nimeni nu se ia de tine. In primul an, când încă mai lucram ca jurnalist, am avut probleme cu cineva cu care credeam că m-am împrietenit, pe scurt, dupa ce m-a lăsat vreo două luni sa beau cu el şi să trăncănesc mesaje de pace şi iubire, a schimbat brusc foaia si m-a ameninţat că o să-mi rupă picioarele dacă o să-mi mai vadă mutra pe acolo. Pe de altă parte, a fost şi vina mea, am minţit şi nu am spus de la început că sunt jurnalist; în plus, sunt autist şi interacţionez prost cu oamenii, mai ales când au familii sau nu vin din clasa mea de intelectual burghez.
Un joc ciudat par să facă serviciile de protecţie şi pază – senzaţia mea e că sunt un fel de interfaţă între poliţie şi mafiile locale: astfel, în faţa singurului magazin de legale care a mai rămas deschis pe Prelungire, e tot timpul o maşină a unui astfel de serviciu – şi nu mi-e deloc clar cui face jocurile: îi ţin de şase pe patroni sau îi raportează la Poliţie pe cei care cumpără prafuri? Cei mai probabil fac jocurile ambelor tabere, un sociolog mi-a spus că aşa merg lucrurile în România, poliţia şi serviciile conlucrează cu mafia, e felul lor de a ţine lucrurile sub control. De asemenea, nunţile de şmecheri care se ţin în stradă au parte de unul sau mai mulţi bodyguarzi care (Gergo Pulay dixit) separă simbolic zona invitaţilor la nuntă de a simplilor gură cască care s-au adunat să audă gratis lăutari faimoşi de manele. Poliţiştii în uniformă apar la petrecere doar să-şi ia tainul şi uneori se întâmplă să mai închidă petrecerea. Oricum, poliţiştii sunt la fel de golani ca şmecherii şi, în afara uniformei, nimic nu-i distinge – acelaşi limbaj şi glume, acelaşi machism, acelaşi ton răstit. Dar probabil altfel nu se poate, e o lume mai dură aici şi de aceea poliţiştii au ajuns, într-un sens, să capete culoarea locului, ca să facă faţă: poliţiştii de centru par nişte pekinezi şamponaţi pe lângă cei din Ferentari.
4. Boschetarii şi ong-iştii
Peisajul mai conţine şi boschetari, săraci lipiţi care cară fier vechi sau scormonesc în gunoaie după mâncare, sticle sau plastic. Sunt puţini (în nici un caz 100.000), dar sunt foarte vizibili pentru că sunt şocanţi, sar în ochi. Majoritatea sunt drogaţi sau distruşi (de alcool), îi recunoşti dupa privirea goală, abstrusă, şi aerul de câini jigăriţi – nebărbieriţi, cu haine murdare care atârnă pe trupuri descărnate. Toţi sunt scofâlciţi şi ireal de slabi. Uneori te opresc, temători, pe stradă să îţi vândă mărunţişuri furate. Nu au curaj să intre în magazine şi crâşme, sau să se oprească în faţa magazinelor unde bea lumea – fiindcă lumea are boală pe ei şi îi izgoneste din spaţiile astea de socializare. Există (tot Gergo Pulay dixit ) un consens general că drogaţii sunt răul cel mare al cartierului – într-o zonă extrem de mixată etnic, spune antropologul, nimeni n-are tupeu să facă pe faţă ură de rasă şi toată ura se duce spre drogaţi (expresia ură de rasă a pătruns în limbajul ferentarist, am auzit-o din gura cuiva într-o crâşmă). Sunt însă parte din peisaj şi lumea nu reactionează decât când se injectează fără ruşine în public, atunci îi alungă ca pe maidanezi, cu şuturi în fund şi blesteme.
În fine, o altă categorie umană, chiar mai restrânsă numeric decât boschetarii, sunt ong-iştii. Cel mai bine se descurcă aici cei cu origini ţigăneşti, prin forţa lucrurilor ridicaţi din familii simple – ca profesoara Elena Radu, care, la 18 ani, a fugit din orăşelul ei din Moldova unde ai ei vroiau să o mărite cu un alt ursar din neam şi, lucrând ziua şi învăţând noaptea, a ajuns profesoară pe Prelungire la Şcoala 136 şi apoi a fost cooptată de ong-uri să le facă intrarea în teren. Ştie să le vorbească oamenilor pe limba lor, cu fă şi alea, într-un limbaj care, când nu te rupe de râs, face să roşească hârtia de cât de verde e. Dar puţini ong-işti au calităţile Elenei Radu, majoritatea celor pe care i-am cunoscut sunt ca mine, par corpi străini din clasa de mijloc rătăciţi în peisajul Ferentarilor.
5. Lumpenii
Dar, repet, boschetarii care caută în gunoaie, şmecherii realizaţi financiar sau smardoiaşii care fac legea pe stradă sunt doar o parte a cartierului; majoritatea e de fapt constituită din oamenii din fosta clasă muncitoare, azi deprofesionalizată. Clasa proletarilor şi subproletarilor, ca să mă exprim corect. Cei care au o calificare îi dispreţuiesc pe necalificaţi, în special pe bodyguarzi, că nu ştiu să facă nimic şi nu fac nimic, doar stau toată ziua cu ochii în soare pe 7 – 800 lei. Job de loseri cum ar veni, deşi după Criză a devenit probabil singura opţiune cu carte de muncă pentru un bărbat fără şcoală: înainte oamenii mai plecau pe afară la lucru, iar în ţară se angajau în constructii sau ca ospătari în restaurante. Acum joburile astea au dispărut şi doar cei mai răsăriţi dintre ei s-au angajat ca taximetrişti – unde, dacă lucrezi 12 ore pe zi 6 zile pe săptămână, scoţi 20 milioane. Cei mai mulţi dintre ei par să îngroaşe clasa de lumpeni a bodyguarzilor, în mod misterios rămas singurul job care are nevoie nesecată de forţă de lucru. Nu poţi să nu te întrebi dacă job-ul ăsta nu e un fel de a masca şomajul într-un stat care a renunţat la şcolile profesionale de trei ani, a încurajat prin pasivitate abandonul şcolar şi s-a trezit cu o masă de subproletari cu care nu are ce face.
Ce aer de familie îi uneşte pe oamenii de aici? Simplu, că nu au nimic de-a face cu burghezia, mică sau mare, a Bucureştiului – şi că, chiar şi când se îmbogăţesc, nu se integrează clasei de mijloc, ci categoriei lunecoase a şmecherilor, fiindcă nu au în spate o istorie personală care să conţină suficientă şcoală. Ce nu prea întâlneşti în Ferentari sunt oameni educaţi, cu facultate, care cam lipsesc din peisaj – şi când îi vezi îţi sar în ochi ca nişte alieni. După ce oamenii termină facultatea, simt nevoia să se mute în alt cartier – până şi Simona Rădoi, blogăriţa din Ferentari, s-a mutat de aici după ce s-a măritat. Cred că ăsta e motivul pentru care ştirile idioate sau condescendente despre Ferentari proliferează în presă: clasa de mijloc educată lipseşte din peisaj, iar cei puţin educaţi care locuiesc/au rămas aici nu pot şi nu simt nevoia civică de a-şi apăra cartierul, deşi sunt complexaţi de imaginea lui. Prin urmare, poţi liniştit să spui ca Dilema că cei 100.000 de ferentarişti trăiesc ca boschetarii şi nimeni nu o să sesizeze ce metafore suprarealiste faci. În plus, clasa de mijloc există doar prin ong-işti, care n-au interes să facă un portret echilibrat cartierului, întrucât banii vin mai bine dacă sărăcia şi problemele sociale sunt prezentate într-o lumină mai apocaliptică decât sunt. Scopul nobil scuză mijloacele, iar sărăcia rupe inima miloşilor cu bani. La nivelul ăsta, totul e marketing, iar ong-iştii care operează în Ferentari, Italia sau New York ştiu să-şi prezinte marfa – adică sărăcia. Sună cinic, dar aşa stau lucrurile.
6. Concluzie: cine e criminalul?
In concluzie şi ca să revin din punctul de unde am plecat, fie (a) Andrei Pippidi rupe citatele din context, fie (b) studiul din care citează lasă scrupulele metodologice ca să smulgă lacrimi şi bani de la filantropi sau fonduri structurale. Indiferent cum ar sta lucrurile, mi-e teamă că genul ăsta de articole sau studii care exagerează retoric pregătesc gentrificarea cartierului, aflat la doar două staţii de metrou de Piaţa Unirii şi cu preţuri imobiliare la jumătate faţă de restul oraşului (20.000 euro pentru un apartament de două camere, la fel ca în orăşelele moarte din provincie). În cuvintele profetice ale profesorului Pippidi, “reabilitarea acestui teritoriu dominat de mizerie şi inevitabila violenţă care însoţeşte mizeria ar trebui să fie pe agenda edililor noştri înainte de orice alt program ce urmăreşte <<schimbarea la faţă>> a Capitalei. Un oraş trebuie să se dezvolte armonios, nu cu insule de lumea a treia pierdute în indiferenţa generală”.
Să mori tu? E adevărat că oamenii se plâng de faptul că, deşi în Ferentari şi zonele învecinate sunt zone industriale enorme unde se demolează frenetic, nimeni nu se gândeşte să transforme măcar una din zonele astea într-un parc frumos şi mare, ca în celelalte cartiere… Nici nu ar avea cum, dacă e adevărat ce mi-a spus un prieten arhitect, că zonele astea au fost achiziţionate de barosani din imobiliare. Pornind de aici, nu e greu de prevăzut că, în câţiva ani, în locul acestor zone industriale decrepite or sa apară zveltele blocuri ale tinerei şi impetuoasei noastre clase de mijloc. Şi că, după ce or să le izoleze în comunităţi închise şi păzite, poate că or să apară şi ceva părculeţe. Fireşte, tot în interiorul acestor gated communities.
Ferentarii sunt pur şi simplu prea aproape de centru ca să scape, procesul e inevitabil ca o ecuaţie matematică şi în mod ironic facilitat tocmai de ong-urile care luptă împotriva lui. Nu prea îmi vine să cred că ong-urile o să-i scoată pe oameni din sărăcie, sunt costuri prea mari şi un proces infinit de complicat care nu prea a dat rezultate în lume, nici chiar în New York sau Londra; mai repede o să rezolve sărăcia dizlocând-o, mutând-o câţiva kilometri mai încolo, în zone fără potenţial imobiliar.
Acum mă uit din nou pe geam, soarele se cerne moale printre crengile plopului din faţa ferestrei, un vecin şi-a pus covoarele persane la uscat pe un gard şi le păzeşte, jucând table cu alt vecin. Mi se rupe inima să văd un cartier în care ţipă viaţa şi culoarea, cu o viaţă comunitară mai intensă decât orice amfetamină, şi să-mi imaginez că ar putea să dispară. Mă mai doare, masochist, să-l văd distrus, bucată cu bucată, tocmai de ong-istii şi oamenii de stânga care îl apără – dar procesul s-a declanşat şi a devenit bombă cu ceas, în ciuda tuturor intenţiilor bune. În fine, sunt conştient că eu însumi, ca individ din clasa de mijloc, am început procesul de gentrificare, o dată ce am decis să mă mut aici sau să scriu genul ăsta de articole.
Faţă de restul, ca să revin la începutul articolului, nu am sentimente şi ca atare nici pretenţii. Nu am nici o pretenţie de la Dilema, dar ab-so-lut nici una, a scris un articol exact în nota în care mă aşteptam să-l scrie. Dilema nu m-a dezamăgit niciodată.
Notă: fotografiile îmi aparţin, cu excepţia fotografiei din secţiunea 4 (Pacea cartierului sau mafia, poliţia şi bodyguarzii), care aparţine lui Gergo Pulay