Primul şi cel mai important motiv, cred eu, este faptul că USL îşi dă seama de realitatea elementară că oamenii nu au motive legate de guvernare să îi voteze în toamnă, şi atunci recurg la această escaladare a conflictului politic ca surogat al acestor motive.
Desigur, la un nivel mai practic e şi nevoia PSD (în principal) de a controla justiţia, care s-a îmbinat perfect cu nevoia lui Crin Antonescu de a reveni în prim-plan, deoarece candidatura lui la preşedinţie devenea tot mai ipotetică pe măsura scurgerii celor doi ani rămaşi pînă în 2014.
Escaladarea acestui conflictul politic e catastrofică nu atît în termenii abuzurilor (evident şi grave, totuşi) ale USL împotriva instituţiilor. E bine să aducem aceste critici, dar e bine şi să nu uităm care e contextul în care ne plasăm. Toate partidele au abuzat grav de puterea lor în dauna instituţiilor, de la legiferarea ilegală prin ordonanţe de urgenţă pînă la falsificarea votului din Parlament, iar Constituţia fluturată atît de isteric zilele acestea este una adoptată printr-o fraudă flagrantă organizată de toate partidele importante care se ciocnesc acum. Aşa că, despre ce vorbim?
Această escaladare e catastrofică mai ales în termenii legitimării circulare a clasei politice prin prisma adversarului. Avem o clasă politică lipsită în mod evident de orice soluţie sau intenţie de a guverna în beneficiul societăţii largi. Cel mai rău lucru acum e că oamenii, deocamdată, se lasă păcăliţi de acest conflict politic intern şi întreţin hegemonia nocivă a acestui sistem de partide disfuncţional.
Am spus-o de o mie de ori şi o să o mai spun, probabil, de o mie de ori: uitaţi-vă cu un ochi rece la politicile lor: sînt aproape aceleaşi, iar diferenţele mai importante trebuie judecate din perspectiva ansamblului situaţiei politice. Principala diferenţă e că regimul creat în jurul preşedintelui e mai ideologizat decît PSD (USL) şi s-a autodistribuit în rolul de “forţă a binelui”. Această viziune plăcută despre sine implică, într-adevăr, că din partea PDL au fost numiţi oameni cu dorinţa sinceră de a face bine în domeniul lor, ceea ce nu am văzut încă la USL şi, din motive sistemice, nu cred că vom vedea nici în viitor.
Însă apoi vine partea cealaltă. Acest lucru a fost posibil doar în condiţiile exacerbării conflictului politic dintre doi poli (presupuşi, conform schemei de gîndire a unui utopism primitiv) ai binelui şi răului şi în condiţiile unui regim personal, care pe de o parte evită mecanismele cunoscute ale partidelor în numirea oamenilor, în general în conducere, pe de altă parte mută puterea de la nivelul procedurilor la nivelul deciziei personale. Astfel, progresele reale în materie de justiţie sau educaţie au devenit nu doar exorbitant de scumpe, ci probabil exorbitant de scumpe şi lipsite de valoare, în condiţiile în care ele vor dispărea odată cu cel care le întreţinea doar printr-un efort consstant al puterii sale personale (deocamdată procesul e în plin avînd în educaţie, probabil urmează justiţia).
Este Băsescu o victimă? Poate o victimă a jocului creat de el însuşi, care e în parte un joc al demagogiei anti-comuniste şi anti-stînga, pe modul de gîndire aberant preluat de la diverşi liiceni, în parte un joc al puterii personale care ocoleşte partidele. Traian Băsescu a identificat corect problema sistemului de partide şi a democraţiei disfuncţionale, dar soluţia lui, de a le înlocui printr-un regim personal de mînă forte, şi nu de a da substanţă democraţiei prin întărirea condiţiilor egalităţii formale şi materiale, a fost, din păcate, complet greşită.
Pentru mine nu e o victimă, ci un vinovat. E vinovat de eşecul lui politic, de faptul că a mizat pe succesul lui cu libertăţile altora, ceea ce nu ar fi trebuit să facă din principiu. În plus faţă de asta, a şi pierdut.
Acest regim personal nu avea cum să supravieţuiască pierderii puterii personale. Putem şi trebuie să criticăm abuzurile USL, dar pierderea mandatului unui preşedinte care a jucat mai mult un rol de premier este cît se poate de logică în acest moment, în condiţiile antagonismului politic puternic generat chiar de Traian Băsescu. Preşedintele a pierdut puterea executivă prin pierderea lui Emil Boc, demis de cei reuniţi în iarnă în Piaţa Universităţii. Această pierdere a devenit şi mai gravă cînd PDL, eliberat de Emil Boc, şi-a recîştigat indenpendenţa.
Căci nu doar USL se răzbună acum pe preşedinte, ci şi PDL-ul pe care l-a ţinut atît de mult sub papuc, prin intermediul lui Boc. Sigur, PDL se declară alături, va susţine, va rupe etc. etc. De fapt, Vasile Blaga afişează o plictiseală enormă faţă de Băsescu, şi un enorm interes de a recuceri partidul. Şi e normal să fie aşa.
Dincolo de dramoletele şi istericalele generate de suspendare, acest eveniment înseamnă doar revenirea la jocul sistemului de partide politice, după eşecul previzibil al unui experiment de ocolire a acestuia printr-un regim puternic personal. Din păcate, nici sistemul respectiv de partide nu are, într-adevăr, în acest moment, aproape nici un orizont.