Când puterea începe să se teamă

Victoria Stoiciu
Victoria Stoiciu a absolvit Facultatea de Ştiinte Politice din cadrul SNSPA. Între 2001-2006 a lucrat la Societatea Academică din România, iar din 2006 pană în prezent este director de programe la Fundaţia Friedrich Ebert România. A publicat articole de specialitate în revista Dilema Veche, Romania Libera, Ziua, iar în anul 2009 a fost nominalizată pentru premiul Tânărul Jurnalist al Anului, secţiunea Politică Externă, în cadrul concursului cu acelaşi nume organizat de Freedom House Romaânia. Este bursieră Transatlantic Forum on Migration and Integration (GMF) şi absolventă a Şcolii Europene pentru Democraţie din Cadrul Consiliului Europei.

Există o vorbă din bătrâni – paza bună trece primejdia rea – pe care unii dintre guvernanţii noştri par să şi-o fi însuşit cu multă isteţime. Deşi Bucureştiul nu a cunoscut  nici pe departe proteste de amploarea celor din Atena, Madrid sau Londra, vremurile pe care le trăim sunt anevoioase şi imprevizibile, iar precauţia nu strică niciodată. Bineînţeles, această prudenţă se aplică selectiv şi în special atunci când e vorba de propria piele a celor aflaţi la guvernare. Mă refer la proiectul de lege al Ministerului de Interne privind organizarea şi desfăşurarea adunărilor publice, propus recent dezbaterii publice.

Nu cunosc ca în ultimii ani să existe o încercare mai dură de atac la adresa democraţiei , a libertăţii de exprimare şi asociere decât acest proiect de lege. Grăitoare, deşi halucinantă, este eliminarea  dintr-o simplă întorsătură de condei a primului articol din actuala lege (61/1991) care garantează  “libertatea cetăţenilor de a-şi exprima opiniile politice, sociale sau de alta natură, de a organiza mitinguri, demonstraţii, manifestaţii, procesiuni şi orice alte întruniri şi de a participa la acestea ”. Nu sunt printre cei care susţin că  România lui Băsescu  este o dictatură,  însă ştergerea acestui articol de lege mă alarmează nespus. Mi se pare o încercare neghioabă şi exagerată a puterii de a limita drepturile unor cetăţeni care poate au fost prea pasivi, prea amorfi în cei 20 de ani de la revoluţie, făcându-i să creadă că nu există limite ale exerciţiului puterii, dar sper ca reacţiile faţă de proiectul de lege să  contrazică  fantasmele autoritare ale autorilor proiectului de lege .

O altă schimbare importantă se referă la înlocuirea obligativităţii declarării adunărilor publice cu obligativitatea aprobării lor: dacă conform legii 61/1991 era suficient să informezi autorităţile despre intenţia de organizare a unei adunări publice, conform noului proiect de lege de acum înainte va fi necesară aprobarea lor!  Diferenţa e uriaşă, e vorba de o transformare radicală a filosofiei protestului – practic, va trebui să ţi se permită să protestezi! Autorităţile vor putea să refuze aprobarea desfăşurării tuturor acţiunilor incomode, deranjante sau riscante, fără ca cetăţenii să aibă  baza legală de a-şi revendica acest drept în condiţiile în care libertatea de a organiza întruniri sau manifestaţii nu  va mai fi garantată prin lege, fiind eliminată, aşa cum arătam în paragraful anterior.

Dacă pana în prezent manifestările cultural-artistice, sportive, religioase şi  comemorative erau exceptate de la procedura de declarare prealabilă, în cazul în care proiectul de lege se va aproba, singurele tipuri de manifestaţii care nu vor trebui să obţină aprobare vor fi doar cele cu caracter religios şi promoţional. Or,  aceasta întorsătura radicală a situaţiei ne indică cine sunt acoliţii puterii  în România anului 2011 – biserica şi consumul, crucea şi banul! De exemplu, în Chile, în timpul dictaturii lui Pinochet, biserica a reprezentat un adevărat focar de opoziţie faţă  de ororile regimului, având o contribuţie decisivă la erodarea şi prăbuşirea dictaturii. Dacă experienţa noastră din perioada comunistă sau cea de tranziţie ar fi fost similară, cu siguranţa azi manifestările religioase nu erau incluse în  categoria excepţiilor. Dar nu este cazul, la noi religia şi puterea politica trăiesc experienţa unui  amor liber care nu pune cu nimic în pericol stabilitatea guvernării. În ceea ce priveşte promoţiile, de regulă majoritatea comerciale, acestea nu au cum să conţină un potenţial de risc întrucât reprezintă noul “opium al popoarelor” : euforia consumistă ne descătuşează şi ne  cultivă instinctele  hedoniste, care adorm în noi vigilenţa şi nemulţumirea , oferindu-ne compensaţii imediate şi înlocuind  astfel imaginea  pumnului ridicat ameninţător  cu cea a mânii care se întinde nesăţios către produsul de pe raft. 

Spre deosebire de manifestările religioase sau promoţionale, cele artistice pot atenta şi pune în chestiune legitimitatea puterii. Şi o pot face cu  o forţă pe care uneori nu o echivalează nici măcar furia cu care se sparg vitrinele unor magazine sau se scandează injurii în piaţa publică: să  expui public lucrări pictate cu sângele soldaţilor morţi în războiul dintre Irak şi Iran, de exemplu, cum a făcut un artist irakian în anii 80, este un gest politic prin esenţă.  Politica se teme de artă pentru că ambele  au acelaşi scop fundamental – să ne ofere o viziune despre realitate, iar uneori viziunea oferită de una poate intra in conflict cu cealaltă, de aceea manifestările artistice sunt restricţionate.

Proiectul de lege degajă o frică, o frică ireprimabilă a puterii , pe care  încearcă să şi-o atenueze prin reglementări şi prevederi menite să o pună cât mai bine la adăpost. Frica  se poate depista prin noul vocabular pe care autorii proiectului îl asociază manifestărilor publice, utilizând cuvinte neîntâlnite în legea în vigoare, precum „grad de risc”, „protest civilizat” şamd. Astfel, proiectul operează o clasificare a gradului de risc pentru “ordinea şi siguranţa publică” (fără grad de risc, scăzut, mediu, ridicat), aprecierea gradului de risc urmând a fi făcută de comandantul unităţii de jandarmi care este competentă teritorial.

Se  mai prevede  şi interdicţia de a organiza adunări publice “în imediata apropiere a (…) obiectivelor militare sau a celor asigurate cu pază militară”, spre deosebire de actuala lege care aplică interdicţia doar la obiectivele militare. Cum majoritatea instituţiilor publice sunt asigurate cu pază militară, asta înseamnă că cetăţenilor nu le rămâne să îşi strige insatisfacţia decât prin parcuri sau pieţe aflate la distanţă sigură de instituţiile puterii, pentru ca sloganele nemulţumiţilor să nu deranjeze urechea delicată a guvernanţilor, să nu strice tihna foişorului lor de fildeş.

Efectul tulburător al  manifestaţiilor din alte capitale europene, frica provocată de cele întâmplate aiurea e vizibilă şi în încercarea de a controla şi legifera prin lege gradul de violenţă al manifestărilor. Daca Legea 61/1991 îşi limitează această preocupare la o singură  frază, stipulând pur şi simplu că “asemenea activităţi se pot realiza numai paşnic şi fără nici un fel de arme”, proiectul Ministrului Igaş denotă o adevărată obsesie pentru acest aspect, aducând o serie de completări articolului cu pricina.  Adunările publice nu trebuie să se desfăşoare pur şi simplu în mod paşnic, ci şi “civilizat”!!!  Se deschide în acest fel poarta unor serii de abuzuri în ceea ce priveşte aplicabilitatea  noţiunii de civilizat. Este violenţa verbală un semn de lipsă de civilizaţie? Dar utilizarea unor simboluri considerate obscene? Dar faptul că protestezi gol-goluţ? Dacă proiectul de lege va fi adoptat, vom asista la manifestări atât de “civilizate”, încât vor semăna cu nişte elegante parade de modă! De asemenea, acelaşi paragraf interzice nu doar deţinerea de arme, precum legea în vigoare, ci şi cea de “substanţe periculoase sau alte materiale care pot pune în pericol viaţa, integritatea corporală sau sănătatea persoanei”, lucru care nu e neapărat rău, dar care denotă încă o dată o grijă  cu tente paranoice pentru siguranţă.

Despre ce ne vorbeşte apariţia acestui proiect de lege? În primul rând, despre obrăznicia şi indecenţa guvernanţilor care îndrăznesc să arunce o asemenea sfidare şi să limiteze atât de grosolan libertatea cetăţenilor pe care se presupune că îi reprezintă. Dar ea ne indică ceva şi mai important: puterii îi este frică, ea se simte nesigură, ameninţată, pusă la zid. Când puterea recurge la coerciţie, e primul ei semn de slăbiciune. E primul indiciu al faptului  că legitimitatea sa începe să scârţâie şi nu îi mai poate asigura supravieţuirea, de aceea e nevoită să recurgă la abuzuri pentru a  se putea auto-perpetua.   Pe termen lung, aceasta stratagemă este perdantă: nu există putere care sa supravieţuiască doar prin coerciţie. Atunci când e reprimată, nemulţumirea creste în intensitate, se transformă în indignare, începe să dospească  germenii furiei şi apoi ai revoltei , pentru a izbucni finalmente cu o forţă incontrolabilă şi care pur şi simplu ignoră  toate legile si interdicţiile, oricât de elaborate şi sofisticate ar fi ele. Limitând atât de drastic libertatea de exprimare şi cea a adunărilor publice, Ministrul Igaş s-ar putea trezi, la un moment dat, cu un cocktail Molotov aruncat în faţa ministerului pe care îl conduce. Frica este un prost sfătuitor.

aston martin db9
pulaski high school
estimated tax payments
university of london
groupon chicago

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.

Ultimele articole