bin Laden

Realitatea –o copie nereuşită a ficţiunii

Primele relatări despre găsirea și uciderea lui Osama bin Laden au avut un straniu aer de familiaritate. Parcă mai văzusem filmul ăsta deja, și nu o dată. Scenariul e arhicunoscut: după ani de spionaj hiper-calificat, adăpostul în care se ascunde cel mai mare terorist al lumii este în sfârșit dibuit într-o zonă incertă din punct de vedere geografic, dar vădit înapoiată. O trupă hiper-specială de agenți hiper-secreți, hiper-antrenați și dispunând de ultima tehnologie (elicoptere special construite ce pot deruta radarele inamice, infrarosii, arme cu hipovelocitate, etc) este trimisă să-l elimine. Nimic altceva decât pacea mondială este în joc, dacă nu chiar destinul colectiv al omenirii. Pentru ca tensiunea să fie maximă, teroristul, în mod predictibil, se află în inimia unei baze militare și este bine păzit de acoliții săi. În plus, femeile și copii din jurul lui contribuie la complexitatea situației prin introducerea unor posible dificultăți morale pentru hiper-agenții americani. Din biroul său ultra-secret însuși șeful CIA, coordonatorul întregii misiuni, privește acțiunea în direct, cu ajutorul unei conexiuni secrete prin satelit, și, la rândul său, raportează instant președintelui și ajutoarelor sale –toți amuțiti de importanța istorică a acestui eveniment[1]. Asaltul final este așadar înconjurat de dramă și supus presiunii stricte a timpului: misiunea trebuie îndeplinită pînă ce poliția locală, ignorantă, să poată interveni. De aici povestea se precipită și urmează partea cu efectele speciale: focuri de armă, explozii, sânge, iar focuri de armă și mai mult sânge, totul desfășurându-se într-un clar-obscur terifiant. Într-un final apoteotic, agenții hiper-secreți își îndeplinesc misiunea: teroristul planetei este ucis, dovezile activității sale teroriste și planurile sale diabolice sunt adunate de aceștia (probabil pentru sequel) și dispar apoi în noapte în elicopterele lor silențioase exact când poliția locală ajunge la locul faptei. În America, președintele și oficiali săi izbucnesc în aplauze și îmbrățișări și se felicită reciproc. Ultima secvență a filmului prezintă un grup numeros de americani, care după ce au sărbătorit împreună pe stradă extraordinara victorie împotriva teroristului global, cu cântece patriotice și lacrimi de mulțumire, se întorc liniștiți la traiul lor de zi cu zi.

Nu este de mirare că o asemenea poveste nu a fost credibilă în primă instanță,  cel puțin până când poliția pakistaneză nu a făcut publice câteva fotografii de la locul masacrului. Scenariul prezentat de oficialii americani pentru prinderea lui bin Laden este aproape identic cu oricare dintre filmele hollywoodiene de gen. Singura diferență probabil e că acolo soldații anonimi hiper-calificați (din trupele SEAL să zicem) sunt de obicei personificați de un singur super-erou (să zicem Rambo, Chuck Norris sau chiar James Bond) care face toată treaba de unul singur și care abia apoi se retrage de bună voie în anonimat, bucuros doar că și-a salvat țara, din nou, și pregătit să reapară cu următoarea ocazie. În asemenea condiții este greu de aflat dacă planul operațiunii pentru prinderea lui bin Laden a fost într-adevăr pus la punct de către oficiali ai CIA sau mai degrabă de către scenariștii de la Hollywood și doar “jucat” de agenți reali. Altfel spus, tot ceea ce inițial părea o convenție ficțională specifică filmelor de acțiune, acum trebuia luat drept real – o situație similară cu ceea ce s-a petrecut pe 9/11 când prăbușirea reală a turnurilor gemene, tocmai pentru că era un trop comun în filmele americane, a părut o pură ficțiune. 

Această consubstanțialitate între ficțiune și realitate a fost însă destul de rapid spulberată de către modificările succesive aduse poveștii de succes inițiale. Pe măsură ce distanța temporală față de uciderea lui bin Laden a crescut, scenariul a căpătat cu totul alte noi contururi și semnificații. Pe scurt, am asistat destul de repede la o trecere de la ficțiunea filmelor cu super-eroi, la realitatea împușcării lui bin Laden (care a  apărut exact ca o ”faked staging” a ficțiunii, ca o reproducere nereușită și neverosimilă a acesteia), la Realul împușcării lui bin Laden (adică povestea cu adevărat adevărată și horror). Astfel, pe cât de dramatice sunt detaliile succesive care au schimbat povestea inițială, pe atât întreaga derulare a evenimentelor pare o reluare în viața reală a celebrei întrebări de la radio Erevan dacă e adevărat că Ițik a câștigat o bicicletă. În fața întrebării puse de o planetă întreagă dacă e adevărat că, și în ce mod, a fost ucis bin Laden, răspunsurile nu au fost mai puțin contradictorii: da, e adevărat, l-au împușcat în timp ce trăgea cu arma asupra soldaților americani și se ascundea în spatele nevestii sale luată drept scut; da, e adevărat, dar nu se ascundea în spatele nevestei; da, e adevărat, dar nu a tras cu arma; da, e adevărat, dar nu era înarmat; da, e adevărat, dar nu a opus nici un fel de rezistență. Pe lângă acest lanț ilogic al desfășurării evenimentelor, o serie de alte elemente au introdus o falie și mai mare între narațiunea de tip happy-end hollywoodian și ceea ce s-a petrecut în mod real. De fapt, lupta cu teroriștii care dormeau a fost mult mai unilaterală decât s-a sugerat la prima vedere. Teroriștii n-au apucat să tragă decât un singur foc de armă în toată operațiunea, rezistența lor la capturare a fost inexistentă în condițiile în care, conform rapoartelor, mare parte din timpul celor 40 de minute ale operațiunii, soldații americani l-au petrecut strângând documente și aruncând în aer propriul lor elicopter defect (despre care inițial se spusese că fusese doborât de gărzile de corp ale lui bin Laden dotate cu aruncătoare de grenade!!!), și, mai mult, teroriștii în număr de 5 erau complet în inefrioritate numerică față de cei 80 de soldați americani. Alte persoane au fost de asemenea rănite în raid, printre care soția și fiica de 12 ani ale lui bin Laden, care au asistat la uciderea acestuia, în timp ce un număr nedeterminat de alte femei și copii au fost abandonați legați la mâni și la gură[2].

Dacă această versiune mai extinsă și mai puțin glorioasă nu mai seamănă cu scenariul unui film hollywoodian, seamănă în schimb cu scenariul foarte real de fiecare zi și noapte a milioane de oameni în Afghanistan, Irak, și Pakistan –ca să numim doar câteva locuri- care joacă fără voia lor rolul de teroriști într-un nesfârșit război ”împotriva terorii”, asta evident când nu sunt uciși intenționat, accidental sau colateral de dronele americane. Așadar, insistenţa asupra tuturor detaliilor uciderii lui bin Laden nu reprezintă deloc un fetişism al faptelor sau o formă de juisare jurnalistică în fața unor detalii morbide. Acestea sunt importante tocmai pentru că tipul de operațiune nocturnă care l-a eliminat pe bin Laden nu este chiar o noutate ci modul foarte frecvent de operare al armatei americane în Baghdad sau Kabul (sau, dacă doriți, a celei israeliene în Gaza), care însă nu capătă niciodată vizibilitatea necesară unei discuții serioase. În plus, în cazul uciderii lui bin Laden s-a mai petrecut ceva ciudat: încă înainte ca toate detaliile evenimentului să poată fi stabilite (altfel spus, încă înainte ca evenimentul real să se poată constitui ca eveniment în timp), moartea lui bin Laden a fost instantaneu simbolizată, a fost rapid introdusă într-un cîmp de sens pre-stabilit: justiția a fost înfăputită, teroristul a plătit, victimele au fost răzbunate, civilizația a prevalat – și tot așa, pe aceeași temă.  Altfel spus, evenimentul temporal a fost spațializat simbolic (dovadă manifestările de bucurie de la Ground Zero); istoria a fost înlocuită cu mitologizarea acesteia; realitatea uciderii cu ficțiunea comemorării. Toate detaliile legate de ceea ce s-a petrecut efectiv când bin Laden și alți 4 (sau 5 oameni, informațiile diferă) au fost omorâți au fost complet evacuate, împreună cu alte considerente mai ample legate de justețea și legalitatea acțiunii din punct de vedere al dreptului internațional. Cum ar veni, moartea lui bin Laden, considerat responsabil pentru 9/11 a fost prezentată de fapt ca o formă de justiție divină; o înfăptuire directă a justiției purificată de orice fel de contingențe umane sau sociale. Așadar, în acest caz nu putem vorbi de competiție a diferitelor interpretări ce pot fi date morții lui bin Laden, ci de o ”închidere” simbolică cvasi-totală, cu atât mai mult cu cât oficialii americani sunt singurii care dispun în același timp și de accesul la detaliile efective ale evenimentului dar și la mijloacele sociale necesare pentru simbolizarea sa hegemonică.  

Ficţiunea legii ca realitate a „ţintelor”

Giorgio Agamben, în „Starea de excepţie”[3], apropo de textul lui Derrida „Force de loi: le fondement mystique de l’autorite”, a observat că deşi textul a suscitat numeroase reacţii, lipsa de analiză a formulei din titlu (forţa legii) indică un declin evident al reflecţiei asupra dreptului şi legii în general. Nu este însă moartea lui bin Laden exact confirmarea totală a acestui fapt? Nu ne aflăm exact în faţa unui impas teoretic şi practic pe care, în lipsa instrumentelor necesare abordării sale, îl abandonăm în favoarea unor teritorii critice mai familiare? Noam Chomski a fost unul dintre cei care au pus în mod ferm sub semnul întrebării acţiunea de ucidere a lui bin Laden, observând că o astfel de procedură ar legitima una similară, în care „ţinta” ar fi preşedintele Bush, vinovat cel puţin la fel de mult ca şi bin Laden de uciderea unor oameni nevinovaţi (cel puţin prin invazia Irakului)[4]. Însă Chomski nu merge mai departe pe drumul deschis de această ipotetică ipostază, oprindu-se la mult mai familiarele critici ale imperialismului şi rasismului. Acestea sunt desigur aspecte importante, însă mi se pare că nu mai acoperă în mod satisfăcător, din punct de vedere teoretic şi practic, semnificaţiile globale ale raidului asupra lui bin Laden. Nu ştiu la ce o să mai ajute dacă vom continua să tot vorbim despre „imperiu”, „colonialism” şi „rasism”; mai mult, şi mai pesimist, asemenea termeni par să indice mai degrabă o formă de politică şi de exercitare a puterii după care s-ar putea să devenim cât de curând nostalgici.

Desigur, nu vreau sa sugerez cum că aş avea vreo soluţie, sau măcar o teorie ceva mai complexă. Nu sunt un specialist în drept sau în teoria a dreptului. Problema însă nu e asta; problema e că nimeni nu mai pare a fi sau că nimeni nici măcar nu-şi mai bate capul cu aşa ceva. Într-un fel, justificarea oficialilor americani cu privire la capturarea în viaţă a lui bin Laden conţine o urmă de adevăr: dacă ar fi fost prins şi adus în faţa justiţiei lucrurile s-ar fi complicat enorm. Cine ar fi avut autoritate să-l judece pe bin Laden? Ar fi fost vreo curte din SUA capabile să ofere un proces cu adevărat corect având în vedere gradul mare de emoţii şi sentimente investit în acest caz? Cum ar fi trebuit tratat bin Laden: drept criminalul care a ucis 3000 de oameni la WTC, sau drept criminal de război în cadrul „războiului global împotriva terorii”? Ar fi trebuit judecat atunci de un tribunal civil sau militar? Sau, poate, precum Miloşevici şi alţii, şi bin Laden ar fi trebuit judecat la Haga, de către Tribunalul Penal Internaţional (în caz că cineva îşi mai aminteşte că există o astfel de instituţie)? Mai mult, n-ar fi avut dreptul şi bin Laden, precum oricine, să fie considerat nevinovat, până la dovedirea contrariului în faţa unei curţi de justiţie? Şi mai mult: de unde ştim că bin Laden a fost vinovat de atentatele 9/11 în condiţiile în care cei care au spus că este vinovat sunt tot aceia cu care l-au şi împuşcat, fără ca un proces să aibă loc între timp?

Toate aceste întrebări şi multe altele au fost convenabil evitate cu un glonţ în ochi şi unul în piept, invocându-se doctrina „stării de excepţie” care justifică o asemenea acţiune extra-judiciară şi care astfel suspendă (temporar) limitele legii şi a nevoii de a face justiţie în cadrul instituţiilor judiciare. Problema e, aşa cum s-a observat în repretate rânduri deja, nu numai că „starea de excepţie” poate justifica orice dar că tinde să devină permanentă. Agamben, în textul citat mai sus, a observat că starea de excepţie nu trebuie confundată cu „starea de război”, sau cu „starea de necesitate” – momente clar delimitate în chiar textul legii, şi prin urmare integrate acesteia, şi delimitate clar în timp. „Starea de excepţie” însă este prin definiţie în afara legii; reprezintă suspendarea totală a cadrului legal dat; forma legală a ceva ce nu poate avea formă legală tocmai pentru că existenţa sa ca excepţie este posibilă prin suspendarea „normalităţii” legii. Reformulând, starea de excepţie nu este o formă specială de lege (precum legea marţială) ci o suspendare a legii care stabileşte în acelaşi timp limitele, graniţele acesteia – un act eminamente tautologic: legea (normală) se aplică atunci când nu se aplică starea de excepţie. Desigur, Carl Schmitt a fost primul care a observat două aspecte cruciale aici. Decretarea stării de excepţie este un act eminamente politic, reprezentând astfel marca suveranităţii: suveranul este acela care are posibilitatea (mai exact, puterea) de a decreta „starea de excepţie”. Aşadar, după cum observă Agamben, măsurile excepţionale presupuse de stare de excepţie deşi au pretenţia de a fi acte juridice, ele trebuie totuşi analizate ca acte politice, ca acte de putere.  Ca atare, starea de excepţie nu reprezintă excepţia de la cadrul normal al funcţionării legii în limitele sale, ci din contră, legea ca atare reprezintă o excepţie, o temporară suspendare a „stării de excepţie”. Gradul zero al „legalităţii” este „starea de excepţie”, realul traumatic mascat de realitatea (temporară) funcţionării legii ca atare.   

Prin urmare, justificând împuşcarea lui bin Laden pe baza excepţiei pe care acesta ar fi constituit-o, prin crimele sale abominabile ce nu ar fi putut fi circumscrise nici unei legi în vigoare şi ar fi împiedicat judecarea sa în faţa unui tribunal, fie civil, fie militar) [5], l-a transformat pe acesta în personaj politic –adică în subiect al acţiunii directe a puterii suverane. Anunţul preşedintelui Obama cum că  „s-a facut dreptate” prin uciderea sa trebuie aşadar calificat şi înţeles în accepţiunea sa reală. Fiind socotite în afara legii, adică considerate nu ilegale ci pur şi simplu non-legale, acţiunile lui bin Laden nu mai pot fi „judecate”, nu mai pot fi subsumate criteriilor obişnuite ale legii şi a implementării acesteia. Altfel spus, nu mai fac obiectul puterii legii (power of law), ci intră sub incidenţa legii puterii (law of power). „Dreptatea” care s-a făcut n-a fost deci una legală, ci politică: o „îndreptare”, o recalibrare, o reafirmare ierarhică a relaţiilor de putere. Uciderea lui bin Laden nu reprezintă altceva decât reafirmarea, la scară globală şi într-o formă nemediată, a puterii hegemonice americane. Însă paradoxul care trebuie notat aici este că exact această desfăşurarea impresionantă de forţă (militară  şi simbolică) denotă de fapt lipsa acesteia: ce fel de super-putere este aceea care nu mai poate captura şi judeca un terorist, în schimb simte nevoia să-l elimine cât mai rapid şi să scape de corpul acestuia de frica declanşării unui martiriu? Desigur, aceeaşi întrebare poate fi pusă în termenii culturali-rasiali conservatori foarte familiari: ce fel de putere şi legitimitate mai are civilizaţia vestică, în numele şi în apărarea căreia se poartă războiul împotriva teroriştilor, dacă reprezentanţii acesteia nu mai pot organiza nici măcar un proces corect, în schimb dedându-se la acte de teroare şi tortură precum barbarii împotriva cărora luptă?   

De ce insist totuşi asupra acestui aspect legat de necesitatea ca bin Laden să fi fost efectiv adus în faţa justiţiei şi trecut printr-un proces, când este mai mult decât clar că un astfel de proces, în orice circumstanţă, ar fi fost într-o formă sau alta, părtinitor? Tocmai pentru că în drept există distincţia dintre norma de drept şi aplicarea efectivă a acestei norme la un caz particular –aspect fundamental pentru ceea ce numim „efectuarea justiţiei”. Exact această separare între normă şi aplicarea sa face posibilă existenţa conceptului de „proces” (de trial, de „încercare”): anume trecerea de la coordonatele unui caz particular supus judecării la regula de drept generală care i se aplică, „încercarea” particularului în raport cu generalul. Acest proces de deliberare, de argumentare şi de reflecţie, din nou, făcut posibil chiar de către distanţa ce separă norma de drept de aplicarea sa (şi care face totodată posibil conceptul de „prezumţie de nevinovăţie”), constitutie garantul faptului că legea nu se referă doar la sine, nu se constituie doar în sine şi nu „vorbeşte” direct, prin sine însăşi. Altfel spus, când această separare se menţine prin instituţia procesului, legea nu este un dat, o formă de „divinaţie” implacabilă, ci un proces social contingent[6]. Astfel, „ficţiunea legii” (Schmitt) este împiedicată să se substituie realităţii pe care o normează, să devină mai reală decât realitatea însăşi.

În „starea de excepţie” însă ceea ce se suspendă nu este atât distanţa dintre normă şi aplicarea sa, ci dintre normă şi realitate. Fără a avea totuşi un referent concret în măsura în care legea însăşi este suspendată, în „starea de excepţie” norma se impune direct, prin forţă, asupra realităţii. Altfel spus, acţiunile lui bin Laden nu mai reprezintă doar un caz particular ce trebuie „încercat” în raport cu normele generale, ci o excepţie în raport cu care normele se aplică în mod direct. Consecinţa acestui fapt este că normele legale şi faptele coincind şi prin urmare judecata se suprapune complet peste pedeapsă (pedeapsa nu ca substitut al judecării ci ca semn, dovadă a acesteia –corpul mort al lui bin Laden nu ca dovadă că o pedeapsă a fost dată în urma unei judecări, ci chiar semnul direct al judecării şi înfăptuirii justiţiei– „justice has been done”, după cum a spus, „decretat”, Obama). Desigur, acest tip de acţiune nu este însă specific cazului eliminării lui bin Laden şi nici contextului american, ci are o istorie mai veche, în care anumiţi oameni consideraţi vinovaţi devin automat „ţinte” legitime pentru eliminare; presupunerea vinovăţiei devine adică automat sinonimă cu pedeapsa. Trebuie reamintit astfel faptul că uciderea lui bin Laden a survenit la puţin timp după ce unul dintre fii colonelui Gaddafi a fost ucis într-un raid NATO, în care Gaddafi însuşi era considerat o „ţintă” legitimă, în baza unei alte urgenţe impusă de existenţa unei stări de urgenţă (adică tot în baza unei tautologii şi nu a unui criteriu legal existent).    

De la homo saccer la necropolitică

Reformulând în termenii lui Foucault, dacă operarea „normală” a legii prin intermediul canalelor judiciare constituie o marcă a guvernamentalităţii moderne în care scopul exercitării puterii nu este anihilarea subiectului ci constituirea sa productivă, (iar locu de exercitare nu mai este corpul în mod direct, ci conştiinţa, subiectivitatea), forma de putere exercitată în cadrul „stării de excepţie” pare o întoarecere la o formă de „putere monarhică” caracterizată printr-o acţiune directă, brutală asupra corpului şi prin suprapunerea cvasi-totală (întrupată în figura suzeranului) dintre lege-judecată-pedeapsă.  Să nu ne grăbim însă spre o astfel de concluzie. Carl Schmitt, dintr-un punct de vedere simpatetic însă, a identificat corect faptul că „starea de excepţie” este subsumabilă conceptului de dictatură (dictatorship) şi ca atare este fundamental modernă. Regimul dictatorial nu numai că se întemeiază şi guvernează în baza instituirii stării de excepţie, dar se prezintă pe sine drept o suspendare a legii[7]. Astfel, deşi formal există o ordine juridică, practic aceasta este înlocuită de arbitrarietatea „stării de excepţie”. Exemplul paradigmatic aici este desigur Germania nazistă, care a transferat toate puterile către Fuhrer pe durata existenţei acestui stat, între 1933 şi 1945, anulând astfel separaţia constituţională dintre puterile legislative, executive şi judecătoreşti. La o analiză atentă, o suprapunere similară se poate observa şi în cazul raidului asupra lui bin Laden. Funcţia judecătorească a fost preluată de către puterea executivă, care prin preşedintele Obama a aprobat întreaga operaţiune, suspendând astfel normele legale care spun că cele două puteri trebuie să fie exercitate diferit. Mai mult, sfera civilă şi cea militară au fost de asemenea suprapuse, prin coordonarea acţiunii militare de către şeful CIA –un angajat civil. În fine, raidul a presupus încălcarea suveranităţii unui alt stat şi a uciderii unora dintre cetăţenii săi –deci în afara ariei de jurisdicţie a SUA şi contrar oricăror norme internaţionale.  

Însă caracteristica esenţială a dictaturilor moderne nu este neapărat această suspendare a celor trei puteri şi colapsarea lor într-un singur centru de exercitare a puterii (un fapt frecvent în situaţiile clasice de război, fără ca acest lucru să ducă neapărat la dictatură) ci, mai ales, modul în care în cadrul acestora categorii întregi de populaţie sunt excluse din sistemul politic în mod legal –adică prin abolirea legii ca urmare a introducerii stării de excepţie. Altfel spus, urmând din nou terminologia lui Schmitt, starea de excepţie se instituie împotriva acţiunilor „duşmanului”, a alterităţii radicale ce nu poate fi integrată sistemului, ci doar exterminată. Astfel starea de excepţie apare atât ca urmare a necesităţii de a lupta împotriva duşmanului, cât şi, mai ales, ca forma necesară de luptă eficientă împotriva acestuia. Desigur, declanşarea războiului împotriva terorii a avut drept rezultat imediat construirea categoriei duşmanului suprem -„teroriştii”- şi încarcerea acestora la Guantanamo, un spaţiu prin excelenţă extralegal încă de pe vremea administraţiei Bush. Oamenii plasaţi acolo în urma suspectării lor de acte de terorism (şi, aşa cum s-a văzut în urma documentelor wikileaks, semnele care indicau existenţa unor intenţii teroriste erau pur şi simplu arbitrare) erau deprivaţi de orice statut legal, de orice formă de protecţie juridică (fie civilă, fie a prizonierilor de război), fiind supuşi torturii, şi în general deprivaţi de orice formă de identitate în afară de cea „constructivistă” de „terorist”. Judit Butler a observat că situaţia acestora este comparabilă cu cea a evreilor în lagărele naziste, cu observaţia că dacă evreii încă păstrau o formă de identitate pozitivă (aceea de evreu) şi recunoscută ca atarare, „teroriştii” de la Guantanamo nu mai păstrau decât o formă de identitate negativă (de teorişti) prescrisă de către cei care îi ţineau prizonieri şi ca atare potenţial indefinită.  Mai mult, aceştia erau torturaţi în vederea aflării de informaţii despre bin laden şi al Qaeda sau a altor conexiuni teroriste. Adică, pentru ceva mai mult decât ei înşişi –pentru mărturisirea unui adevăr pe care nu-l deţin[8] – însă tocmai acest potenţial surplus de cunoaştere a împiedicat transformarea lor în simple „ţinte” pentru eliminare. Din acest punct de vedere, ca ţintă supremă, bin Laden a fost întruparea exemplară a lui homo sacer – persoana exclusă din societate, decăzută din toate drepturile civile şi care poate fi ucisă de către oricine (vezi şi recompensa de 25 de milioane de dolari pusă pe capul său, dead or alive). Bin Laden, cu adevărat „subiectul nomad” al globalizării, la moartea sa nu mai avea nici un fel de cetăţenie, deci practic nici o formă de bază legală care să-i confere identitate juridică. Astfel, în termenii lui Girard, bin Laden a reprezentat „ţapul ispăşitor” planetar, fără dimensiunea sacrificial-simbolică implicată de aceasta.

Desigur, scopul acestei observaţii nu este să-i plângem de milă lui bin Laden. Ceea ce trebuie observat este că tipul de putere care a făcut posibilă transformare lui bin Laden în homo sacer este exact tipul de putere contemporană sub acţiunea căreia existăm cu toţii ca indivizi astăzi. Altfel spus, problema nu e dacă bin Laden, pentru faptele sale reale sau doar presupuse, a primit ceea ce merita, ci întrebarea cu adevărat importantă este cine va fi următorul bin Laden? Ce categorii de oameni vor fi în continuare excluse? Ce categorii de acţiuni vor intra în definiţia actelor teroriste? Atunci când, aşa cum a arătat Mbembe, exerciţiul suveranităţii înseamnă controlul asupra morţii, sau mai exact suveranitatea ca exercitare a morţii, viaţa însăşi nu este decât un efect al puterii. Astfel, politica devine de fapt necropolitică iar exercitarea sa se face direct asupra unor indivizi-corpuri a căror existenţă este permanent suspendată de-a lungul liniei foarte subţiri şi foarte mobile dintre „ţintă” şi „non-ţintă”.  Mai mult decât atât, „ţintele teroriste” reprezintă doar întruparea spectaculară şi extremă a restului populaţiei, care în diferite grade şi forme, este la rândul ei produsul şi obiectul exercitării puterii necropolitice în vederea atingerii diferitelor „ţinte”: stat mai mic, datorie mai mică, productivitate mai mare, etc. –proces în care categorii întregi de populaţie îşi pierd demnitatea, drepturile, sursele de subzistenţă, sau, cum e cazul reformelor medicale, chiar viaţa. Aşadar, formula celebră a lui Katherine Verdery, care a vorbit într-un eseu despre „viaţa politică a corpurilor moarte”, trebuie revizuită în sensul că politica nu doar instrumentalizează în propriul beneficiu forţa simbolică a corpurile moarte, ci are drept rezultat, drept finalitate corpuri moarte; efectul exercitării sale este moartea efectivă. În plus, corpul mort, cadavrul, îşi pierde de asemnea funcţia pozitiv-simbolică, şi în noua configuraţie apare ca absenţa, ca loc gol, ca vid –ca dispariţie totală, fără rest. Astfel, dacă în mod tradiţional expunerea corpului ucis al duşmanului  reprezenta forma supremă de afirmare a victoriei asupra sa –un obicei care în toată brutalitatea sa păstra o urmă foarte concretă de respect faţă de cel învins şi de recunoaştere pozitivă a acestuia– ascunderea, obliterarea corpului mort în cadrul necropoliticii contemporane este un semn atât al lipsei reale de putere cât şi al temerii faţă de concreteţea, materialitatea corpului mort. Altfel spus, prin acţiunea sa directă asupra corpului, necropolitica operează o neaşteptată reabilitare a materialismului, înscriind corpul atât ca loc de acţiune directă a puterii cât şi ca sursa predilectă de rezistenţă împotriva acesteia (de la luptele cu poliţia la „suicide bombings”), schimbând astfel radical posibilităţile şi modalităţile de acţiune politică (şi de rezistenţă). Ceea ce, în ciuda discuţiilor contemporane despre nevoia de a recunoaşte locul „corpului” şi al „întrupării”, nu mi se pare deloc o veste prea bună[9].

Coda cinegetică

Reacţia locală la moartea lui bin Laden a fost cea tipică, de perifierie, cu care ne-am obişnuit deja. Comentatorii locali, prin voci autoritare precum cele ale lui Vladimir Tismăneanu[10] şi Stelian Tănase[11], au reiterat naraţiunea dominantă privind înfăptuirea dreptăţii şi, printr-un surplus creativ, au (re)introdus teza salvării civilizaţiei occidentale din faţa asaltului (neo)barbarilor-terorişti, portretizaţi în termeni morali, religioşi şi medicali –elemente de care discursul oficial american s-a ţinut în mod onorabil departe după anunţarea moarţii lui bin Laden. Astfel, în mod mai general, tipul acesta de texte a re-deschis planul discursiv dominant în orice critică sau părere contrară cu privire la acţiunile americane (sau Occidentale, dacă vreţi) este imediat subsumată unei „patologii politice”, anume anti-americanismul –strategie ce a făcut deja obiectul unei teme recente pe criticatac.ro[12]. Desigur, acest tip de mecanism nu poate exista şi nu poate avea sens decât în contextul politic şi cultural autoritar local, în care acţiunile brutale ale poliţiei (care în mod constant „saltă” participanţii încă înainte ca aceştia măcar să aibă posibilitatea de a deveni efectivi manifestanţi, cum a fost cazul în timpul summitului NATO) sunt dublate de cele ale „poliţiei gândului”, nu mai puţin brutală. În SUA, de bine, de rău şi în diferite grade, critica sistemului şi opoziţia deschisă la adresa acţiunilor guvernului sunt considerate (încă) parte a funcţionării normale a democraţiei. Astfel, problema nu e anti-americanismul (în caz că o asemenea sintagmă are totuşi vreun sens), ci faptul că pro-americanii locali nu sunt ei înşişi cu adevărat pro-americani: suprapunerea constantă dintre „valorile occidentale” şi „valorile americane”, departe de a fi doar un reflex imperial, denotă de fapt o formă de evitare a asumării propriuzisă a valorilor americane (individualism, protestantism, populism democratic, pragmatism, cultură de masă, etc) nutrind în secret o fascinaţie pentru cele europene clasice (cultul elitelor, creştinism, monarhism, tradiţionalism, canon şi puterea ierarhiei, etc).  Astfel, juisarea locală la moartea lui bin Laden, departe de a exprima neapărat o formă de adeziune necondiţionată la politica americană, s-ar putea să constituie de fapt un reflex standard la finalul oricărei partide de vânătoare încheiată cu bine.


[1] Vezi poza si o analiza foarte buna a acesteia făcută de Costi Rogozanu aici: http://voxpublica.realitatea.net/politica-societate/vreti-sa-vedeti-poza-lui-bin-laden-62354.html

[2] O descriere mai cuprinzătoare poate fi găsită aici http://www.guardian.co.uk/world/2011/may/05/bin-laden-death-family-compound, însă la rândul ei incompletă şi vagă în legătură cu numărul exact al victimelor şi a modului în care au murit.

[3] Editie românească în traducerea lui Alex Cistelecan: http://infocarte.ro/starea-de-exceptie-carte-detalii-6141

[5] În comentariul său (http://voxpublica.realitatea.net/politica-societate/mai-incet-cu-sampania-pentru-eliminarea-lui-osama-62234.html) Ciprian Şiulea sugerează că este justificată eliminarea lui bin Laden pentru că teroriştii internaţionali nu se supun legilor ţărilor pe care le atacă, fiind cu acestea într-o relaţie de război sui generis. Este posibil să întâmpinăm aici o dificultate în felul în care definim războiul –asociat istoric confruntării dintre două state (în sens larg) care nu ar mai avea aplicabiliate în lumea contemporană. Însă în acelaşi timp, descriind confruntarea cu al Qaeda şi bin Laden în termeni militari şi nu civili, se naşte paradoxul următor: războiul împotriva acestora va fi întodeauna însoţit de o încălcare a suveranităţii altui stat, cum a fost cazul în Afghanistan şi apoi în Irak şi acum Pakistan, în cadrul raidului –situaţie observată chiar de Ciprian Şiulea. Altfel spus, lupta împotriva terorismului global nu are nici un fundament juridic adecvat naturii sale şi, în mod efectiv, se poartă încă pe teritoriul foarte concret al statelor.   

[6] Rădăcinile creştine ale acestei scheme sunt mult prea evidente şi au fost amplu documentate, dovedind în acest fel însăşi contextualitatea acestui mod de gândire şi de aplicare a legii şi justiţiei. Prin urmare, acest model nefiind universal, judecarea lui bin Laden (sau altcuiva similar) în baza lui nu ar reprezenta decât încă o formă de imperialism şi colonialism vestic –după cum sună argumentul post-colonial tipic. Desigur, acest argument este valid, însă continuu să cred că interpelarea ca subiect în cadrul ordinii imperiale este preferabilă aneantizării prin împuşcare în cadrul aceluiaşi imperiu. Altfel spus, în termeni post-coloniali e preferabil să poţi formula critici ale imperiului în limba imperială decât să fii efectiv silenced şi lipsit de orice posibilitate de a “speak back”.   

[7] O reamintire foarte utilă a acestei relaţii, mai ales în lumina ultimelor dezvoltări politice din Ungaria în care guvernul la putere s-a prezentat pe sine ca o suspendare a legii, ceea ce a dus la necesitatea scrierii unei alte Constituţii.

[9] Deoarece pe de o parte (a puterii) există bastoane, pistoale şi rachete, iar pe de alta corpuri pur şi simplu, „de-formate” de de muncă şi capital – nu mi se pare prea echitabil. Iar ideea înarmării populare sub argumentul auto-apărarii (mai ales de abuzurile puterii) merită o discuţie mai amplă decât poate fi sugerată aici, însă exemplul practic american nu oferă prea multe surse de optimism.  

[12] Vezi tema „Cât de anti-americani suntem?”.

 

Comentariile sunt închise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.