Ascensiunea Chinei sau povestea unui leninism de succes

Motto: “În lume suflă două vânturi, de răsărit şi de apus. Iar un proverb chinezesc spune: « fie vântul de apus va fi mai tare decât cel de răsărit, fie vântul de răsărit va fi mai tare decât cel de apus ». Or, în vremea noastră, vântul din est suflă mai puternic decât cel din vest.” (Mao Zedong)   /    “Lăsaţi-i pe unii să se îmbogăţească primii, ceilalţi o să-i urmeze, iar bogăţia va fi generală.” (Deng Xiaoping)

 

Este China o ţară comunistă sau capitalistă?

Şansa a vrut să călătoresc de curând în China. Am vizitat coasta şi, bineînţeles, Shanghaiul, dar şi interiorul ţării, cu oraşe miniere precum Datong sau Taiyuan. Am văzut centrul puterii, la Pekin, însă şi fostele colonii europene de la Macao şi Hong Kong. Pretutindeni, impresiile au fost puternice, deşi amestecate. Întors acasă, am încercat să înţeleg mai bine fenomenul chinezesc şi iată câteva din concluziile la care am ajuns.

De o sănătate economică aproape insolentă, dacă e s-o compari cu slăbiciunea de azi a Occidentului, China începe (sau reîncepe) să facă istorie. În clipa de faţă, ea are în urmă treizeci şi trei de ani de dezvoltare neîntreruptă, cu un produs intern brut al cărui ritm mediu de creştere în ultimele două decenii s-a apropiat de 10% pe an şi cu un şomaj mai degrabă în scădere. Greutatea ei s-a mărit de la 1,7% din PIB-ul mondial în 1980 la 8,6% în 2009, reuşind să sporească mai bine de cinci ori. Nu degeaba a ajuns China în 2010 a doua economie a planetei, cu perspectiva de a depăşi în 2018 şi Statele Unite[1]. În plus, din atelierul lumii, cum era socotită până nu demult, ţara pare să fi devenit şi bancherul globului. Ea are cele mai mari rezerve valutare din lume (în jur de 3200 de miliarde de dolari) şi e curtată să se implice în redresarea finanţelor internaţionale, inclusiv ale Uniunii Europene. Cât despre lansarea din august 2010 a ofertei publice iniţiale (de acţiuni) a Băncii Agricole a Chinei, ea a fost cel mai mare eveniment bursier de felul acesta din istorie. În sfârşit, până şi la capitolul, obsedant pentru unii, al existenţei unei clase de mijloc, China stă foarte bine: ea este astăzi primul cumpărător din lume de automobile, telefoane inteligente sau chiar piane (semn, dacă mai era nevoie, că nici la snobism nu vrea să rămână în urmă)[2].

Totuşi, dacă datele economice sunt clare, înţelesul istorico-politic al acestei evoluţii spectaculoase pare mai greu de prins. Iar despre China zilelor noastre circulă în general două teorii care se bat cap în cap.

Astfel, pentru unii, în special de dreapta, China a fost şi este încă o veritabilă întrupare a ideilor comuniste. Aşa încât existenţa unui capitalism chinezesc – despre care se vorbeşte tot mai des în ultimii ani, spre a i se atribui fulminanta dezvoltare a ţării – e nesocotită sau chiar negată cu totul. Căci, ni se spune, capitalismul nu poate funcţiona cu adevărat într-un stat comunist. Prin urmare, capitalismul chinezesc trebuie că este măsluit şi nicidecum autentic. Şi într-adevăr, nu e oare China o ţară nedemocratică? Iar statul nu se amestecă mereu în economie? Şi nu se plasează China în afara actualului sistem economic mondial ori de câte ori încearcă să se strecoare printre regulile de liberă concurenţă ale Organizaţiei Mondiale a Comerţului sau să submineze hegemonia occidentală asupra lumii? Ca atare, ce alte dovezi ne mai trebuie spre a înţelege că e vorba de un regim comunist? De unde apoi şi concluzia că prăbuşirea Chinei e aproape, fiindcă numai adevăratul capitalism ar fi pasămite la adăpost pe lumea asta de falimentul generalizat.

În schimb, pentru alţi observatori, să zicem de stânga, aceeaşi Chină se prezintă exact pe dos, şi anume ca o ţară fără nimic comunist în ea. Căci proprietatea privată – ni se spune de astă dată – propăşeşte aici nestingherit, profitul e unicul criteriu al activităţii economice, iar inegalităţile sociale cresc mereu, strigătoare la cer. În plus, despre deplina integrare mondială a Chinei aproape că nu mai merită vorbit, altminteri n-ar fugi toate capitalurile într-acolo, dezindustrializând Apusul. Unde mai pui că nu lupta cu Occidentul, ci imitarea lui pare să precumpănească în China. Iar asta nu doar tehnologic, ci şi ideologic, de vreme ce fiica viitorului secretar general al Partidului Comunist Chinez a plecat la studii în Statele Unite[3], iar unele declaraţii ale responsabililor economici chinezi – cei mai mulţi formaţi tot în America – par să miroasă mai degrabă a liberalism decât a socialism[4]. Semn că, în ciuda spoielii populare, societatea chineză ar fi devenit încet-încet capitalistă, iar în comunism nu mai cred nici măcar conducătorii ei.

Iată, prin urmare, simplificând puţin, rumorile care circulă în jurul fenomenului chinezesc. Şi totuşi care e adevărul? Şi de unde vine o asemenea neînţelegere, chiar contradicţie, între diversele păreri? În sfârşit, ce e până la urmă real sau ireal în China, capitalismul ori comunismul? Sau poate că tocmai dihotomia asta nu e potrivită acum? Mai ales că ideea existenţei unui capitalism chinezesc, justă de altfel, presupune adeseori şi o ruptură istorică între China reformistă de astăzi şi cea maoistă de altădată care nu mi se pare adevărată. Iar asta în vreme ce teoria, greşită după mine, care face din comunism adevărul Chinei, merită luată şi ea în calcul, în măsura în care afirmă, din contră, existenţa unei continuităţi între trecutul şi prezentul chinezesc.

Cum să judecăm China? Câteva criterii nepotrivite

Fireşte, concluziile legate de China sunt de multe ori parţiale sau aproximative pentru că criteriile după care o judecăm nu sunt cele mai bune.

Aşa de pildă, se vorbeşte despre lipsa de libertate politică din China şi, mai cu seamă, despre drepturile omului, a căror încălcare (în Tibet, în Xinjiang etc.) e luată ca argument pentru caracterul comunist al ţării. Dar asta ca şi cum lumea nu ar fi plină de regimuri autoritare pe care cu siguranţă nimeni nu le va socoti drept comuniste, cum e bunăoară Arabia Saudită. Ba mai mult, ca şi cum capitalismul ar fi prin esenţa sa un fenomen democratic, şi n-ar exista şi un capitalism autoritar, cum a fost în Chile în anii ’70, ori cum mai este în Singapore astăzi.

Sau, tot aşa, observatorii Chinei caută să înţeleagă ce se întâmplă acolo urmărind evoluţia – de altfel foarte schimbătoare în ultimii ani – a regimului proprietăţii, de stat sau particulare. Criteriu, cu siguranţă, interesant, care spune multe, dacă nu ne vom mărgini însă, cum se întâmplă de obicei, să facem din simpla prezenţă ori absenţă a statului în economie semnul univoc care să distingă comunismul de capitalism. Ca şi cum n-ar exista state implicate în treburile economice, dar necomuniste, cum se întâmplă să fie bunăoară Iranul, sau cum au fost atâtea alte ţări din Lumea a Treia imediat după obţinerea independenţei, ori Germania nazistă de altădată. Sau, invers, ca şi cum acceptarea proprietăţii private şi a întreprinderii particulare ar fi fost dintotdeauna incompatibilă cu politicile partidului comunist. Iar NEP-ul lui Lenin, la care voi reveni imediat, e cel mai bun contra-exemplu.

În sfârşit, cea mai mare greşeală de înţelegere a Chinei contemporane vine, cred eu, din analogia cu cele întâmplate în ultimele decenii în fostul spaţiu sovietic (URSS şi Europa de Est). Adică acolo unde, în urma unor revoluţii ori reforme politice, regimurile socialismului real s-au prăbuşit la sfârşitul anilor ’80, urmate de tot felul de schimbări radicale. De unde, aşadar, ispita căutării unei evoluţii şi rupturi asemănătoare, chiar dacă mai temperate, şi în China, care să opună o epocă mai curând socialistă alteia mai curând capitaliste. Iar argumentele nu lipsesc, fireşte, mai ales că până şi Constituţia chineză a făcut loc la începutul anilor ’90 unor expresii precum “economia socialistă de piaţă”. După cum există apoi regimuri comuniste îngheţate, precum cele din Cuba sau Coreea de Nord, unde contrastul cu cele petrecute în China sare în ochi.

Şi totuşi analogia cu vechea zonă sovietică este, cred eu, cel puţin pripită. Iar ipoteza contrară, a continuităţii istorice profunde între China maoistă şi cea post-maoistă, mi se pare mai corectă. Mai ales că aşa-zisele reforme chinezeşti, începute în 1978 (la doi ani după moartea lui Mao) şi accelerate în anii ’80, au fost anterioare Perestroikăi, căderii Zidului de la Berlin ori dispariţiei Uniunii Sovietice şi s-au petrecut, internaţional vorbind, în plină perioadă comunistă. Ceea ce le face, aşadar, mai greu de comparat cu trecerea de la socialismul real la capitalismul liberal de la noi.

Cât despre Deng Xiaoping, iniţiatorul şi eminenţa cenuşie a acestor reforme, el nu a făcut parte dintr-o generaţie mai nouă şi potenţial revizionistă de comunişti, cum s-a întâmplat cu Gorbaciov. Din contră, contemporan, iar nu doar rival cu Mao, participant la Marşul cel Lung şi la lupta împotriva naţionaliştilor lui Chiang Kai Shek, Deng a fost legat de toate ofensivele şi planurile mai importante ale Partidului Comunist Chinez. Nici măcar pragmatismul lui economic, care l-a făcut celebru, nu ţine de o subită şi târzie revelaţie de bătrâneţe. Dimpotrivă, la începutul anilor ’60, ca înalt responsabil al Partidului, el mai dusese, alături de preşedintele de atunci al Republicii Populare, Liu Shaoqi, aceeaşi politică. Iată de ce ar trebui să vedem în reformele sale de mai târziu o confirmare mai mult decât o renegare a vechilor lui idei comuniste.

Ce este China astăzi? Un leninism de succes

Fireşte, asta nu înseamnă că cei care neagă astăzi capitalismul chinezesc şi spun, în ciuda tuturor evidenţelor, că în China nu există aşa ceva ar avea dreptate. Căci nu doar capitalismul, dar şi schimbările de după moartea lui Mao sunt neîndoielnice. Şi lor li se datorează, de altfel, decolarea chineză.

Pe de altă parte, care ar fi atunci natura continuităţii dintre trecutul şi prezentul Chinei despre care tocmai am vorbit?

Or, răspunsul ţine de un al treilea termen, care lipseşte de obicei din actualele dezbateri care opun comunismul capitalismului. E vorba de leninism, adică de acea formă particulară, ba chiar eretică de marxism care şi-a făcut intrarea în lume în urma Revoluţiei Ruse din 1917, instalându-se şi în China după 1949. Iar asta întrucât leninismul, aşa cum urmează să explic mai jos, a fost un proiect politico-economic amestecat şi echivoc, care nu s-a confundat, de aceea, nici cu comunismul pur şi simplu şi nici cu un simplu capitalism.

Or, dacă China de astăzi nu poate fi socotită nici o societate socialistă, nici una capitalistă şi ni se prezintă ca un sfinx, e pentru că, de fapt, este o ţară leninistă. După cum ambiguităţile ei nu sunt altceva decât ambiguităţile originare ale leninismului însuşi. Iată, aşadar, de ce nu cred că actuala Chină ar fi diferită în esenţă de cea de acum patruzeci sau cincizeci de ani.

În sfârşit, dacă ar fi să recunoaştem totuşi ceva nou la China de azi e faptul că, faţă de trecut, acum suntem martori, ce-i drept, la o politică leninistă funcţională, chiar la un soi de leninism de succes. Or, după eşecurile de altădată, din Uniunea Sovietică, dar şi din China însăşi, un astfel de leninism a ajuns să fie pentru mulţi aproape de nerecunoscut. Şi totuşi reuşita leninismului, iar nu îndepărtarea de el şi, prin urmare, de socialismul real de odinioară, explică ce se petrece astăzi în China.

Câteva cuvinte despre leninism: o revoluţie proletară victorioasă, dar prematură, imposibil de continuat fără capitalism de stat

În ce-l priveşte, la începuturile lui, leninismul a fost legat de o situaţie istorică destul de particulară. E vorba de imperialismul european de la începutul secolului XX şi de urmările sale social-politice care nu fuseseră anticipate aproape de nimeni, fie liberali, fie marxişti.

Într-adevăr, iniţial, în a doua jumătate a veacului al XIX-lea, toată lumea se aşteptase la progres şi la un fel de uniformizare mondială de la maturizarea şi extinderea globală a capitalismului. Şi totuşi, odată împlinită, această extindere începuse să producă dezechilibre şi conflicte neaşteptate. De pildă, în locul mult aşteptatului comerţ liber şi al păcii eterne, concurenţa dintre statele capitaliste mai tinere şi cele mai bătrâne se îndrepta spre război. Iar asta în vreme ce, pe de altă parte, în locul lumii diverse şi multipolare de odinioară, populate de felurite culturi şi imperii milenare, se năştea o opoziţie tot mai simplă între un centru avansat şi o periferie subdezvoltată. Mai mult, o periferie care, deşi atinsă de duhul modernităţii – sub formă de carteluri industriale ori capital financiar –, nu părea sortită egalităţii cu centrul şi nici nu avansa spre ceea ce părea a fi idealul lumii burgheze: industrializare profundă, negoţ echilibrat, independenţă naţională, democraţie liberală etc.

Ceea ce se vedea, de altminteri, şi din noua situaţie în care ajunsese proletariatul. Mai numeros şi mai bine organizat în ţările europene, dar părtaş la beneficiile politicii coloniale (“social-imperialismul” cum era numită în epocă) şi astfel îmblânzit, el creştea mai rudimentar în restul planetei, dar şi mai sălbatic în sărăcia lui lipsită de speranţă. De unde şi apariţia unor situaţii revoluţionare pe la marginile lumii, acolo unde nu se aşteptase nimeni. Sau, ca să fim mai precişi, acolo unde însăşi intelighenţia marxistă vorbise numai de o recuperare în etape, iar nu în hopuri a decalajului istoric. Ceea ce ar fi însemnat însă, politic vorbind, ca revoluţia proletară să tot aştepte, lăsându-se devansată cu stoicism mai întâi de o revoluţie burgheză, iar apoi de apariţia unei societăţi capitaliste dezvoltate, aidoma celei existente în Apus.

Or, împotriva unor asemenea prejudecăţi evoluţioniste, Troţki a fost primul care a vorbit de o “revoluţie permanentă”. Adică a socotit că, într-o ţară întârziată precum Rusia ţaristă, revoluţia proletară i se poate substitui, fără să mai aştepte, celei burgheze. Căci, odată atinse de modernitatea capitalistă, periferiile lumii ar putea, ba chiar ar fi nevoite să nu se mai dezvolte liniar, ci inegal şi în salturi. Nu degeaba până şi populaţiile primitive ajunse în contact cu europenii trecuseră, bunăoară, de la arcul cu săgeţi direct la puşcă, fără a se mai încurca cu formele intermediare ale istoriei armamentului.

Şi într-adevăr, în Rusia începutului de secol XX, pătrunderea marelui capital internaţional slăbea societatea feudală, ba năştea şi un proletariat insurgent oarecum peste capul burgheziei locale, care nu mai apuca să se dezvolte şi să-şi joace rolul politic. La fel cum, odată cu capitalul străin, veneau din Occident şi cele mai noi idei politice de acolo, şi în primul rând teoriile socialiste. Ca atare, se va întreba Troţki, cine, dacă nu muncitorimea rusă, putea răsturna autocraţia, aşa încât, în mod neaşteptat, “valetul [proletar] să ia puterea înaintea stăpânului său [burghez]”[5]? Ceea ce însemna însă transformarea revoluţiei anti-feudale direct într-una proletară, mai ales dacă muncitorii ruşi ar fi acceptat şi ideea lui Lenin, de a atrage în luptă ţărănimea de partea lor.

Desigur, o asemenea tactică politică destul de originală nu putea convinge pe toată lumea. Şi de altfel ea i-a scandalizat în primul rând pe marxiştii ortodocşi, pentru care etapele istorice nu puteau fi arse cu totul, ţărănii erau lipsiţi de potenţial socialist, iar o revoluţie proletară în ţări subdezvoltate era, dacă nu imposibilă, cel puţin lipsită de sens.

Cât despre desfăşurarea istorică ce a urmat, ea nu le va da dreptate, după cum se ştie, nici ortodocşilor şi nici leniniştilor. Căci, în ciuda crizei şi a suferinţei sociale de după Primul Război Mondial, revoluţia proletară nu se va produce în Occidentul cel avansat, cum crezuseră marxiştii ortodocşi, ci doar în întârziata Rusie (iar apoi în alte ţări din Lumea a Treia, între care şi China), ca luptă anti-imperialistă, muncitoresc-ţărănească. Dar asta, pe de altă parte, fără ca o asemenea revoluţie să fie totuşi cu adevărat socialistă, cum se iluzionaseră leniniştii.

Căci acelaşi retard al Rusiei ori al Chinei, care îi îngăduise revoluţiei proletare să o ia înainte, iar partidului comunist să pună mâna pe putere, nu era totuşi propice nici social, nici economic socialismului. Iar asta întrucât nu doar burghezia, care nu reuşise să împiedice revoluţia muncitorească, ci şi proletariatul, care o provocase, erau cam subţiri în acea lume agrară abia atinsă de modernitate. Or, socialismul la care visaseră marxiştii avea nevoie de un proletariat evoluat, atât ca număr, cât şi ca stil de muncă şi organizare, spre a nu mai vorbi de resurse tehnologice, care să ceară şi în acelaşi timp să permită o reaşezare colectivă a producţiei. Condiţii de negăsit însă altundeva în afara lumii dezvoltate.

De unde, aşadar, şi adevărul aventurii leniniste: o revoluţie proletară victorioasă, dar prematură, care urma să aibă nevoie de încă multă dezvoltare productivă ca să-şi atingă ţinta. Ca şi capcana în care se va găsi prins comunismul leninist, care va trebui să “construiască”, în fond, capitalismul, iar nu socialismul. Căci numai deposedarea lucrătorilor de o parte din muncă şi reinvestirea ei masivă în instrumente productive puteau asigura dezvoltarea dorită. Or, tocmai asta ştia capitalismul să facă atât de bine, când, în numele proprietăţii private, separa forţa de muncă de mijloacele sale, care puteau spori astfel nestingherit sub formă de capital.

Ce-i drept, faţă de capitalismul clasic, de data asta întregul proces urma să fie aşezat sub controlul unui partid comunist şi să ia, aşadar, forma unui capitalism de stat. În practica reală însă, asta putea să nu însemne neapărat mai puţin capitalism şi mai puţină exploatare a muncii, ci dimpotrivă.

În fine, dovada că Lenin însuşi a înţeles de la început paradoxul statului său comunist, obligat să le stoarcă muncitorilor şi ţăranilor plusvaloare ca un adevărat capitalist, nu trebuie nici ea prea mult căutată. “Nu suntem destul de civilizaţi, spunea el în 1923, pentru a trece direct la socialism, deşi avem deja premisele politice”[6]; sau, tot Lenin, dar în 1918: “realitatea ne spune că un capitalism de stat ar fi un pas înainte. Dacă am putea ajunge în cât mai scurt timp la capitalismul de stat ar fi o mare victorie”[7].

Şi într-adevăr, capitalismul de stat a rămas până la capăt adevărul profund al leninismului, explicând mai bine decât alte concepte istoria socialismului real. Căci ce nume merită aşa-zisul “comunism de război” sovietic al anului 1918, care nu a naţionalizat industria din raţiuni socialiste, ci pentru mai multă eficienţă economică? Comunism de război ce a eliminat, pe deasupra, controlul muncitoresc al producţiei, apărut în urma consilismului Revoluţiei din 1917, şi a transformat lucrătorii în simpli salariaţi ai statului patron, fără drept de grevă, supuşi disciplinei şi diviziunii muncii, taylorismului şi direcţiunii formate din specialişti burghezi.

Sau cum ar trebui privită Noua Politică Economică (NEP), începută tot de Lenin în 1921 pentru încă şi mai multă eficienţă? Mai ales că, păstrând în proprietatea statului controlul băncilor, al comerţului exterior şi al unei părţi din industrie, Partidul lăsa, în schimb, mână liberă întreprinderii private din agricultură şi micul comerţ. Ba mai şi invita industriaşii străini, nemţi mai ales, să investească sau să primească în concesiune diverse fabrici şi uzine din Rusia[8].

În sfârşit, tot capitalism de stat rămâne numele cel mai potrivit şi pentru etatismul economic absolut al lui Stalin, clonat apoi şi în restul lumii comuniste, inclusiv în China maoistă. Iar asta chiar dacă multă lume a văzut în el un soi de socialism. Căci nu a fost el oare continuarea, cu alte mijloace, mai radicale, a aceleiaşi politici de acumulare susţinută de capital pe spinarea celor ce muncesc? Cum bine o presimţiseră, de altminteri, deja din secolul al XIX-lea, unii marxişti ortodocşi, precum Wilhelm Liebknecht când spunea că “nimeni n-a combătut mai tare socialismul de stat decât noi, socialiştii germani, şi nimeni n-a arătat mai clar ca mine că socialismul de stat este în realitate un capitalism de stat”[9].

Leninismul chinezesc

Iată de ce, revenind la capitalismul de azi al Chinei, nu trebuie să ne mirăm prea tare. Căci el nu e decât leninism curat, adică un capitalism de stat aflat sub conducerea politico-administrativă a partidului comunist. Iar asta inclusiv când înţelege să facă loc în interiorul său pieţei şi proprietăţii private. Căci până şi asta aminteşte, în fond, de NEP-ul lui Lenin.

Fireşte, inegalităţile Chinei de astăzi sunt mai mari decât altădată. Potrivit revistei Forbes, există nu mai puţin de 115 miliardari chinezi, fără a-i pune la socoteală pe cei din Macao sau Hong Kong. Ceea ce explică, printre altele, de ce coeficientul Gini se apropie actualmente în China de 0,50, faţă de numai 0,28 cât era în 1978, şi este printre cele mai mari din lume.

Mai mult, dacă în 1998 venitul celor mai bogaţi 10% chinezi era de 7,3 ori mai mare decât al ultimilor 10%, în anul 2008 el ajunsese să fie de 23 de ori mai ridicat (spre deosebire de cifrele analoge de 6,9 în Germania, ori 15,9 în Statele Unite)[10]. La fel cum, tot în ultimii ani, a crescut şi numărul migranţilor din interior, aşa-numiţii mingong. În număr de peste 200 de milioane, aceşti ţărani veniţi la lucru în marile oraşe trăiesc în cele mai precare condiţii: fără drept oficial de rezidenţă permanentă, fără acces la servicii sociale şi, mai ales, fără şansa de a obţine un loc de muncă stabil[11]. Asta în vreme ce dreptul la grevă e în continuare interzis, chiar dacă există un număr tot mai mare de conflicte de muncă.

În plus, lichidând o parte din întreprinderile de stat ori cooperativele agricole, reformele începute în anii ’80 au slăbit şi vechiul sistem etatist al asigurărilor medicale. Rezultatul? Peste 300 de milioane de chinezi erau lipsiţi în 2009 de orice asigurare de sănătate[12]. Iar dacă 71% dintre ei aveau acces la servicii medicale gratuite în 1981, doisprezece ani mai târziu, ei mai erau doar 21%. Asta în timp ce doar 50% din personalul medical lucrează la ţară, deşi acolo trăiesc 3/5 din locuitori.

În sfârşit, s-ar putea vorbi şi despre sistemul chinezesc de învăţământ, unde partea de costuri pe care cetăţenii trebuie să o suporte singuri pentru educaţie a crescut foarte mult. În anii 2000 de exemplu, ea era deja de 44%, un nivel uriaş, întâlnit în lume doar în ţări ultra-capitaliste, precum Chile sau Paraguay[13].

Cu toate astea, să nu exagerăm mizeria socială chinezească. Căci, pe de altă parte, e greu de dovedit că exploatarea forţei de muncă din China de astăzi, inclusiv a ţărănimii sortite socialmente dispariţiei, ar fi mai mare decât cea de odinioară din alte ţări ale socialismului real (şi nu în ultimul rând din URSS-ul lui Stalin). Asta ca să nu pomenim chiar de China epocii maoiste. Numai Marele Salt Înainte, programul de stimulare forţată a creşterii producţiei agricole în vederea creării unei baze industriale, pus la cale de Mao în 1958, a costat, se pare, 20 de milioane de vieţi. Ceea ce relativizează, aşadar, puternicele diferenţe sociale existente astăzi, cum bine observă şi filosoful italian Domenico Losurdo[14]. Căci între inegalitatea de altădată dintre sătul şi flămând, ori dintre supravieţuitor şi cel ce a murit de foame, cea de acum, când toată lumea are ce mânca, pare un fleac. Iar dacă diferenţa dintre regiunile Chinei (şi în primul rând dintre litoral şi interior) creşte, asta nu înseamnă că provinciile rămase în urmă ar regresa, ci doar că avansează mai încet decât cele aflate în frunte. De altfel, în ciuda inegalităţii sociale, doar 2,8% din populaţia Chinei trăia în 2004 sub pragul sărăciei absolute, faţă de 17,8% în Indonezia, 27,5% în India, sau 30,8% în Brazilia, cel puţin dacă ţinem seama de statisticile Băncii Mondiale[15].

Oricum, dincolo de sacrificii, ceea ce a contat şi atunci, şi acum au fost, în primul rând, rezultatele, calculate într-o acumulare cât mai masivă de capital. Un scop pentru care orice mijloace sunt binevenite, fie că sunt etatiste, sau private, dictatoriale sau liberale. Vorba lui Deng Xiaoping: “Puţin contează dacă o pisică e albă sau neagră, câtă vreme prinde şoareci”. Or, dacă planul lui Mao din anii ’50 a fost un fiasco, iar producţia, atâta câtă era, în loc să crească, s-a prăbuşit[16], reformele lui Deng, începute în 1978, au fost un succes, iar dezvoltarea care le-a urmat, spectaculoasă.

Despre puterea Partidului Comunist Chinez

Pe de altă parte, să spunem câteva cuvinte şi despre Partidul Comunist Chinez. Căci, în lipsa lui, sau, mai precis, în lipsa monopolului său politic, nu am putea vorbi de leninism.

Or, ce-i drept, schimbările politice din ultimii ani nu sunt puţine. Mai întâi, în Partidul însuşi, unde cultul personalităţii s-a stins cu totul, conducerea e mai curând colegială, elitele sunt scoase automat la pensie la 67 de ani, iar numărul mandatelor din vârful ierarhiei s-a restrâns la două[17]. Apoi, la nivelul societăţii şi al statului, unde nu s-au rărit doar campaniile de îndoctrinare şi propagandă, ci şi majoritatea însemnelor oficiale eclatante. Aşa încât, plimbându-te prin China, cu greu mai poţi bănui de multe ori că te afli într-o ţară comunistă. În fine, până şi noua constituţie, adoptată în 1982, s-a cam îndepărtat de modelul comunist al Constituţiei sovietice din 1936 care îi inspirase la mijlocul anilor ’70 pe chinezi[18]. Iar trimiterile de odinioară la lupta de clasă, la rolul conducător al Partidului sau la internaţionalismul proletar au dispărut cu totul.

Şi totuşi e de ajuns, de exemplu, să te uiţi pe site-ul oficial al guvernului chinez, ca să vezi că, în practică, lucrurile stau puţin altfel. De exemplu, în ciuda constituţiei, care nici măcar nu pomeneşte de ea, funcţia de secretar general al partidului comunist le bate pe toate celelalte, fie că e vorba de preşedintele Congresului Naţional al Poporului, de preşedintele Republicii Populare sau, fireşte, de primul ministru[19].

Şi într-adevăr, să nu ne lăsăm înşelaţi. Mai ales că noile formule constituţionale mai blânde – ca de pildă “dictatura democratică a poporului” în locul “dictaturii proletariatului”, sau chiar înlăturarea unor propoziţii precum “Partidul Comunist Chinez e nucleul conducător al întregului popor, iar clasa muncitoare conduce ţara prin intermediul avangardei sale [adică Partidul]”[20] – au o însemnătate relativă. Aceeaşi reţinere, ca să zicem aşa, se întâlnise bunăoară şi într-o altă constituţie a Republicii Populare, anterioară celor din timpul Revoluţiei Culturale, şi anume în Constituţia din 1954[21]. Dar asta fără nici un efect în realitatea politică de atunci, când Partidul conducea deja China cu mână de fier. Iată de ce nici moderaţia constituţională de acum nu trebuie supraevaluată.

De altfel, nicăieri în lume, interpretarea unei constituţii nu trebuie să se mărginească la litera ei, ca să nu mai spunem că nu trebuie făcută exclusiv într-un spirit juridic, ci şi politic. Căci, deşi toate legile se întemeiază pe o lege fundamentală, care este chiar constituţia, la baza constituţiei înseşi nu se mai află o lege ori un principiu de drept mai înalt. Din contră, ceea ce se cheamă de obicei “putere constituantă” e o forţă politică care a instituit constituţia în mod suveran, fără a recurge la un principiu legislativ superior care să o legitimeze.

Ca atare, e nevoie să ne întoarcem de fiecare dată la această forţă (şi la situaţia istorică în care a luat naştere) pentru a pricepe semnificaţia unui sistem constituţional. Bunăoară, să ne gândim la Statele Unite, unde redactarea constituţiei nu s-a făcut abstract, într-un soi de laborator legislativ, ci în urma opoziţiei ilegale a coloniştilor americani şi a Congresului reprezentanţilor lor la Coroana Britanică. Sau, tot aşa, să ne amintim că fără hotărârea suverană şi de asemenea ilegală a Stării a Treia din Franţa anului 1789 de a se proclama Adunare Constituantă, nu doar dispariţia Vechiului Regim şi a privilegiilor aristocratice, dar şi Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului ar fi fost imposibile.

Prin urmare, chiar dacă actuala constituţie a Chinei afirmă şi ea, ca mai toate constituţiile lumii, suveranitatea poporului[22] ori statul de drept[23], trebuie să ne întrebăm totuşi în ce condiţii o face. Mai exact, cum au ajuns o asemenea suveranitate şi un astfel de drept să se afirme şi cine e vocea care le proclamă de fapt, tutelându-le. Or, însuşi preambulul acestei constituţii o indică foarte clar: vocea, forţa, autoritatea cu adevărat suverană, întrucât fondatoare a actualului stat şi, prin urmare, şi a posibilităţii constituţiei înseşi, e Partidul Comunist Chinez. Iar asta datorită victoriei sale în războiul – civil şi internaţional – încheiat în 1949. Ceea ce înseamnă, pentru cine ştie să citească printre rânduri, că nu Partidul va sta sub constituţie şi sub toate drepturile afirmate acolo, ci constituţia sub Partid.

Şi într-adevăr, deşi Constituţia chineză prevede, de pildă, că toate mişcările politice trebuie să o respecte[24] (deci, implicit, şi comuniştii), ea stipulează, în acelaşi timp, că “regimul socialist e sistemul fundamental al Republicii Populare Chineze, căruia nici o organizaţie sau individ nu-i poate aduce atingere”[25]. Or, asta înseamnă, în fond, a acorda, chiar dacă tacit, drept de existenţă şi indirect de putere politică numai partidului comunist. Căci el este singura organizaţie ce nu are cum să pună în cauză – nu-i aşa? – regimul socialist al statului. Ca să nu mai spunem că, în condiţiile altminteri capitaliste ale Chinei, un asemenea regim se şi reduce de fapt la pura existenţă a partidului comunist. De unde atunci şi controlul pe care acest partid va putea să-l exercite nestingherit asupra Adunării Naţionale Populare, care joacă rol de parlament, şi astfel şi asupra constituţiei înseşi. Iar asta chiar dacă un asemenea control nu mai este garantat ca altădată în chip explicit de nici o lege.

Pe de altă parte, rămâne, fireşte, întrebarea dacă această putere camuflată, dar semnificativă a partidului comunist mai are, ca în anii buni ai leninismului, o natură propriu-zis politică (eventual chiar doritoare de a face istorie). Căci s-ar putea ca, în ciuda hegemoniei sale, Partidul Comunist Chinez să fie un grup care să ascundă sub faţada lui politică nişte simple interese particulare. Mai ales că nepotismul şi corupţia, prezente la eşaloanele lui provinciale, sunt binecunoscute.

Or, pe lângă faptul că nu se prea fac totuşi concesii cu şefii corupţi – condamnaţi, când sunt prinşi, sistematic la moarte[26] –, tocmai extraordinara dezvoltare capitalistă din ultimii treizeci de ani a Chinei ne arată, în mod paradoxal, că partidul comunist nu doarme şi nici nu se ocupă cu găinării. Căci această dezvoltare nu a fost spontană şi nici nu a rezultat dintr-o simplă retragere a politicului din economie; eventual ca o concesie făcută societăţii de către comunişti. Din contră, ea nu ar fi fost cu putinţă fără domnia administraţiei asupra treburilor economice, ori dacă în China capitalismul, inclusiv cel privat, nu ar fi fost în primul rând o politică de Partid. De aceea se şi poate vorbi, la o adică, oficial şi fără complexe acolo despre capitalism[27]. Iar din sferele înalte ale puterii, li se poate aminti pe faţă celor bogaţi că averea nu li se datorează doar muncii ori inteligenţei proprii, ci şi condiţiilor şi ajutorului venit de la stat. Un stat faţă de care rămân, aşadar, cu o datorie eternă[28].

Un capitalism organizat de sus în jos

Ce-i drept, China nu e singura ţară din Lumea a Treia care se dezvoltă spectaculos. Brazilia sau India ar putea servi şi ele ca exemplu. Cu toate astea, nimeni nu are ritmul Chinei, iar asta dintr-un motiv foarte simplu. În celelalte ţări cu forţă de muncă abundentă şi ieftină, statul s-a mulţumit să se dea la o parte pentru a lăsa capitalismul cât mai liber, spre a creşte oarecum de la sine. În schimb, în China el nu s-a detaşat, ci s-a mobilizat în stimularea acumulării de capital. Aşa de pildă, dacă în anii ’90 şi 2000, Brazilia a investit în infrastructura ei între 2 şi 5% din PIB, China a investit aproape 9%[29]. Iar investitorii, fireşte, s-au înghesuit într-acolo.

Apoi, să nu uităm că, nici la ţară, nici în oraşe, pământul Chinei nu e proprietate privată, chiar dacă poate fi exploatat de particulari[30]. Şi tot în proprietatea completă sau majoritară a statului sunt resursele minerale şi petroliere, industria grea, infrastructura şi, mai ales, băncile[31]. Or, în felul acesta, statul chinez poate interveni direct în mersul afacerilor, iar exemplele sunt nenumărate. Potrivit lui The Economist, China a întărit în ultimii ani puterea întreprinderilor sale prin mai multe acţiuni etatiste de concentrare a capitalului. Bunăoară, ea a pus pe picioare cea mai puternică entitate din istorie (the most powerful entity you ever heard of), o comisie de administrare şi supervizare a activelor statului ce controlează acţiunile a aproximativ 120 de întreprinderi, în valoare de 3700 de miliarde de dolari. Iar rezultatele nu s-au lăsat aşteptate. Printre altele, au apărut trei “împăraţi” şi cinci “regi” ai oţelului, care, depăşind faza mai vechilor fabrici metalurgice mici şi necompetitive, nu numai că fac faţă oricărei concurenţe interne, dar sunt gata să se arunce şi pe piaţa internaţională[32].

De altfel, dacă până în 2005, contribuţia cea mai puternică la creşterea producţiei din China au avut-o întreprinderile particulare (70%)[33], ulterior rolul acesta i-a revenit din nou statului. Nu întâmplător, sub titlul Liberalization in Reverse, influentul think tank conservator The Heritage Foundation, mărturisea: “Creşterea din China zilele noastre [e vorba de 2009] este în mod explicit condusă de stat, asigurată de investiţiile entităţilor deţinute de stat şi însoţită de puternice măsuri de reglementare menite să-i asigure statului dominaţia asupra economiei: toate nişte măsuri ce contrastează puternic cu reformele precedente”[34].

În plus, acelaşi stat dirijează foarte atent mişcarea capitalurilor străine, cărora le cere să-şi reinvestească profitul în China, să se diversifice, să aducă tehnologie cât mai sofisticată şi să-şi lase acolo instalaţiile în cazul în care vor să plece. Ba uneori le şi constrânge pur şi simplu să vină, cum s-a întâmplat când guvernul chinez, care exploatează 95% din resursele de minerale rare ale planetei, a hotărât să reducă cu 40% cota de export. Scopul? Forţarea producătorilor internaţionali de telefoane mobile sau de ecrane plate (unde se folosesc asemenea minerale) să se instaleze în China – ei şi tehnologiile lor desigur –, dacă voiau să mai aibă la dispoziţie preţioasa materie primă[35].

Să mai amintim apoi şi de zonele economice speciale, aceste paradisuri ale capitalului privat internaţional organizate de statul chinez şi care depind direct de conducerea centrală a Partidului şi de nimeni altcineva[36]? Ori de subevaluarea yuanului, care îi îngăduie, se zice, Chinei să-şi ţină importurile sub control pentru ca banii făcuţi acolo să nu se scurgă peste graniţă? De altfel, lista intervenţiilor guvernamentale ori de câte ori apar dezechilibre economice structurale e nesfârşită. Numai reacţia la scăderea exporturilor chinezeşti din 2008 a însemnat un plan de 4000 de miliarde de yuani (aproximativ 500 de miliarde de dolari) de investiţii etatiste, transformate în 10.000 de kilometri de autostradă, zeci de noi aeroporturi, sute de centrale termo-electrice, linii pentru trenuri de mare viteză, porturi, poduri, tunele etc.

Desigur, un asemenea efort investiţional poate fi fatal, iar banii cheltuiţi pierduţi pe vecie, cum se întâmplă adesea în capitalism. Mai ales dacă ne gândim că procentul investiţiilor fixe e de 47% din PIB în China, pe când în Statele Unite, de exemplu, e de numai 12%[37]. Dar e limpede că, fără toate astea, acumularea capitalului nu poate continua, mai ales că a venit timpul să fie cucerit şi interiorul ţării (“Marele Salt către Vest”, cum i se spune acum). Căci coasta, care a profitat cel mai mult de pe urma reformelor economice începute cu treizeci de ani în urmă, şi-a cam atins limitele şi e deja prea dezvoltată ca să mai aibă unde să crească[38]. Ba “dă impresia, cum o spun unii observatori occidentali, că este chiar « mai dezvoltată » decât numeroase state americane sau regiuni ale Europei. Şoselele sunt noi, trenul de asemenea, zgârie norii sunt mai înalţi, totul funcţionează; pe scurt, infrastructura din China e cu mult « mai modernă » decât pe malurile Atlanticului. Un top manager câştigă de acum 250.000 de euro pe an, ca în Apus. Văzută de la Shanghai, « recuperarea decalajului » e deja un fapt împlinit”[39]. Ceea ce, mai e nevoie să o spunem, nu e prea bine pentru cine se teme de scăderea ratei profitului.

Un capitalism fără crize?

În concluzie, nimic nou sub soare. După cum am spus, China a fost şi rămâne un stat leninist. Iar singura noutate a leninismul chinezesc de astăzi este numai succesul său; sau, ca să fim mai precişi, succesul său capitalist.

Şi totuşi o ultimă observaţie. Căci, la începuturile lui cel puţin, leninismul nu s-a vrut un capitalism pur şi simplu, cum pare a fi acum cel chinezesc. Altminteri, victoria revoluţiei proletare din 1917 şi tot efortul politic care i-a urmat n-ar fi avut nici un sens. De unde, aşadar, şi anumite ambiţii proprii leninismului originar, de care ar fi trebuit poate să ţinem seama: bunăoară, dorinţa lui de a fi un capitalism de tranziţie, care să ducă în final la socialism; sau încrederea că îşi va putea tempera cu timpul contradicţiile, oarecum invers decât ar fi putut-o face capitalismul tradiţional, despre care se spunea că urma să se autodevoreze şi să ducă la revoluţie. Iar asta în vreme ce, în lumea lui Lenin, revoluţia era înfăptuită deja, chiar dacă prematur, aşa încât încă una să nu-şi mai aibă locul.

Doar că povestea asta, frumoasă în teorie, însemna practic în primul rând un capitalism fără crize. Căci nu poţi avea un capitalism ale cărui contradicţii, în loc să crească, să se micşoreze treptat, ca să nu mai vorbim de o dezvoltare continuă şi rapidă, cât timp economia oscilează ciclic sau ajunge chiar să stagneze, zguduită periodic de convulsii. Ceea ce explică şi importanţa controlului de stat în leninism, iar apoi a planificării, ca şi toate celelalte metode economice mai puţin liberale. Metode care, de altfel, se vor întâlni în parte şi în Apus după anii ’30, încercând să facă din criză un eveniment complet depăşit, abandonat preistoriei capitalismului.

Or, dincolo de creşterea economică spectaculoasă, despre care am tot vorbit, tocmai o asemenea surmontare a crizelor pare să le izbutească chinezilor în ultima vreme. Căci, dacă leninismul sovietic a sfârşit în faliment şi într-un soi de revoluţie (exact cum îi şade bine unei crize capitaliste), iar Occidentul post-keynesian nu stă nici el prea grozav, China a reuşit, în schimb, să treacă cu bine peste toate hopurile. Ea a izbutit să-şi dezmembreze şi reasambleze fără probleme economia în anii ’80-’90, când a adoptat în mod controlat mecanisme de piaţă. Ba a ocolit şi criza din 2008, care părea să o forţeze la o “aterizare dură”, cum se spune acum. Iar pregătirile ei de a-şi reaşeza încă o dată economia în anii ce vin, micşorând de data asta exportul pentru a-şi ridica piaţa internă, sunt făcute tot pentru a evita recesiunea[40].

Să însemne atunci că, pe nesimţite, capitalismul de stat chinezesc se îndreaptă spre socialism? Mai ales că obsesia pentru armonie şi egalitate socială (dar într-o tentă mai curând confucianistă decât marxistă) a revenit în forţă în ultimul mandat al lui Hu Jintao? Sau, dimpotrivă, succesul Chinei în a sări peste criză are o cu totul altă morală? Şi anume de a oferi lumii întregi lecţia supravieţuirii autoritariste a capitalismului, ca sfârşit al utopiei liberale care a bântuit în ultima vreme în Occident, dar nu şi al capitalismului însuşi? Asta spre a confirma parcă din nou vorba lui Castoriadis despre regimul sovietic de altădată, cum că “prezentarea [acestuia] ca socialist, sau ca având vreo legătură oarecare cu socialismul e cea mai mare mistificare cunoscută în istorie”[41].

Rămâne, fireşte, să vedem care va fi deznodământul. Iar până atunci, fiecare poate face pariuri după libera lui inspiraţie ori gustul său politic, mai ales că nu vom afla nimic prea curând. Căci înalţii responsabili chinezi nu par să se grăbească prea tare spre o nouă fază istorică şi nici nu calculează sfârşitul actualei epoci în ani şi nici măcar în cincinale, ci în veacuri. Cum se întâmplă bunăoară cu programul politic al Partidului Comunist Chinez, care nu vede nimic nou la orizont în următoarea sută de ani[42].

Sau poate totuşi va izbucni până la urmă şi în China o criză[43], să ne arate că, oricum a-i lua-o, capitalismul e incorigibil…

 


[2] Vezi Flora Montcorbier, Chine, les habits neufs du capitaisme mondial, « Éléments », nr. 140, sept. 2011, p. 34.

[4] Observaţia îi aparţine lui Martine Bulard (http://blog.mondediplo.net/2011-11-14-La-Chine-la-crise-et-les-fraudeurs ), care semnalează interviul acordat televiziunii Al Jazeera de către Jin Liqun (preşedintele China Investment Corporation, fond suveran de 400 de miliarde de dolari însărcinat cu investiţiile în străinătate ale rezervelor valutare chineze). Potrivit acestuia, “greutăţile apărute în ţările Europei se datorează exclusiv problemelor acumulate de o societate aflată la capătul puterilor şi care trăieşte din achiziţii sociale. Legile sociale sunt depăşite. În loc de muncă dură, ele duc la lene şi indolenţă. Sistemul de incitare la muncă e pe butuci. De ce unii din locuitorii anumitor ţări din zona euro să fie obligaţi să lucreze până la 65 de ani sau chiar mai mult, pe când în alte ţări ei ies cu uşurinţă la pensie la 55 de ani şi stau întinşi la plajă?”. Cf.: www.aljazeera.com/programmes/talktojazeera/2011/11/2011114434664695.html

[5] Lev Troţki, Bilanţ şi perspective, cap. 4, Revoluţia şi proletariatul, 1905.

[6] V. I. Lenin, “E mai bine mai puţin bine”, « Pravda », nr. 49, 4 martie 1923.

[7] V. I. Lenin, “Raport despre sarcinile imediate ale guvernului sovietic”, aprilie 1918.

[8] Aşa se explică, de exemplu, restabilirea relaţiilor diplomatice dintre Rusia şi Germania şi semnarea în 1922 a Tratatului de la Rapallo.

[10] Conform unui raport al programului Naţiunilor Unite pentru dezvoltare,  preluat de Le Monde diplomatique. Vezi: http://blog.mondediplo.net/2011-11-29-Des-indignes-a-la-chinoise#nb3

[12] Steven Mufson, In China, too, a health-care system in disarray, « Washington Post », 29.10.2009. Vezi: www.washingtonpost.com/wp-dyn/content/article/2009/10/28/AR2009102805081.html?sid=ST2009102805439

[13] Unesco Institute for Statistics/OECD/World Education Indicators Programme, Financing education – Investments and returns. Analysis of the world education indicators, 2002, p. 102.

[14] “Când mizeria atinge un anumit nivel, ea poate aduce cu sine riscul morţii prin înfometare. În cazul acesta, oricât de măruntă ar fi bucata de pâine care garantează supravieţuirea celor mai norocoşi, ea este semnul unei inegalităţi absolute, inegalitatea absolută existentă între viaţă şi moarte. Este ceea ce s-a putut vedea în anii cei mai tragici ai Republicii Populare Chineze, înaintea introducerii politicii de reformă şi deschidere, ca urmare fie a moştenirii catastrofice provocate de jaful şi opresiunea imperialistă, fie a nemilosului embargo impus de Occident, fie a gravelor greşeli comise de noua conducere politică.” (Domenico Losurdo, Un voyage instructif en Chine – Réflexions d’un philosophe; vezi: www.comite-valmy.org/spip.php?article768 )

[16] De fapt, e greu de ştiut care au fost exact efectele negative ale Marelui Salt Înainte, fiindcă mare parte din statisticile perioadei respective au fost distruse în mod deliberat. Pentru istoria PIB-ului chinezesc între 1952-2011, vezi: www.chinability.com/GDP.htm

[18] De la proclamarea Republicii Populare, la 1 octombrie 1949, China a avut parte de patru constituţii (1954, 1975, 1978 şi 1982).

[20] E vorba de art. 2 al Constituţiei chineze din 1975.

[21] Pentru versiunea online a Constituţiei din 1954, vezi: http://e-chaupak.net/database/chicon/1954/1954bilingual.htm

[22] Vezi Constituţia Republicii Populare Chineze, cap. 1, art. 2. Pentru cei interesaţi de o versiune on line a constituţiilor chineze din 1982 şi 1975: http://patrick.doan.pagesperso-orange.fr/constitution.htm

[23] Ibidem, cap. 1, art. 5.

[24] Astfel, finalul preambulului Constituţiei din 1982 afirmă: “Această Constituţie (…) este legea fundamentală a statului şi are forţă de lege supremă. Popoarele tuturor etniilor chineze, toate organismele de stat şi toate forţele armate, toate partidele politice şi toate organizaţiile sociale, toate întreprinderile şi toate serviciile publice trebuie să socotească această Constituţie ca pe criteriul fundamental al activităţii lor; ele au responsabilitatea de a-i garanta inviolabilitatea şi aplicarea”.

[25] Ibidem, cap. 1, art. 1.

[27] Vezi What is Socialism with Chinese Characteristics, contribuţia profesorului Liu Jianwu (Hunan University of Science and Technology) la al V-lea Congres Internaţional Marx, organizat de Paris-Sorbonne şi Nanterre, 3/6 octombrie 2007. Aici se afirmă printre altele explicit că “socialismul cu trăsături chinezeşti e socialismul unei ţări subdezvoltate, care a apărut într-o societate semi-colonială şi semi-feudală (…) care construieşte socialismul folosind capitalismul”.

[28] Cum se întâmplă să o facă Jin Liqun, preşedintele celui mai important fond de investiţii externe al statului chinez, pe care, de altminteri, l-am mai pomenit. Vezi: www.aljazeera.com/programmes/talktojazeera/2011/11/2011114434664695.html

[30] Vezi Constituţia Republicii Populare Chineze, cap. 1, art. 9 şi 10.

[31] De altfel, în paranteză fie spus, băncile comerciale chinezeşti se clasează printre cele dintâi din lume ca profit şi capitalizare de piaţă, iar primele două ca mărime (Industrial and Commercial Bank of China şi China Construction Bank) sunt şi cele mai mari de pe glob, înaintea unor giganţi precum JPMorgan Chase, HSBC sau Bank of America. Vezi: http://wordp.relatividad.org/fr/bolsa-de-l%C3A9conomie/monde-dessus-des-grandes-banques/

[36] Ultima dintre aceste zone economice speciale, pusă pe picioare în 2010 la Chongqing, îşi propune să atragă cât mai multe întreprinderi chinezeşti şi străine posibile, spre a da naştere unei pieţe hiperdinamice de 240 de milioane de persoane într-una din regiunile cele mai sărace ale Chinei. Dar asta înseamnă, înainte de toate, investiţii pe cinci ani de zile de 700 de miliarde de dolari din partea statului. Vezi: www.lefigaro.fr/conjoncture/2010/11/25/04016-20101125ARTFIG00715-chine-chongqing-nouvelle-capitale-du-grand-ouest.php

[39] Eric Le Boucher, Oui, une autre démondialisation est possible, Slate.fr, 15/10/2011. Vezi: www.slate.fr/story/45061/demondialisation-mondialisation-alter

[40] Pentru evitarea în 2012 a unei crize economice, guvernul chinez a adoptat deja mai multe măsuri pentru frânarea speculaţiei imobiliare, combaterea cămătăriei, reducerea inflaţiei, stimularea creditării micilor întreprinderi şi altele. De altfel, întregul plan cincinal 2011-2015 e îndreptat în direcţia asta.

[41] Cornélius Castoriadis, Le régime social de la Rusie, paragraful 1, « Esprit », iulie-august 1978. Vezi şi: http://mapagoueg.chez-alice.fr/babel/Castoriadis/castoriadis.html

[42] E ceea ce putem citi în programul politic al Partidului Comunist Chinez: “China se află pe prima treaptă a socialismului şi aşa va rămâne pentru o lungă perioadă de timp. E vorba de treapta istorică a modernizării socialiste pe care China, înapoiată economic şi cultural, nu o poate sări şi care va dura aproximativ o sută de ani” (www.china.org.cn/english/features/49109.htm ). De altfel, după acelaşi document, nici obiectivele mai uşor de atins nu sunt chiar pentru viitorul apropiat: un bun nivel de viaţă pentru un miliard de chinezi abia în 2021, iar un PIB/cap de locuitor la nivelul ţărilor mediu dezvoltate şi realizarea în mare a modernizării abia în 2049, la centenarul Republicii Populare. Să amintim că în momentul de faţă PIB-ul nominal al Chinei pe cap de locuitor este de zece ori mai mic decât cel al SUA.

[43] Pentru perspectivele economice de viitor ale Chinei, vezi: http://eurasiagroup.net/pages/Chinas_Great_Rebalancing_Act

 

Comentariile sunt închise.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.