Nicușor Dan la Primărie? Nu mulțumesc

Florin Poenaru
În prezent sunt doctorand în antropologie socială la Central European University, Budapesta, cu o teză despre instrumentalizarea politică a „memoriei comunismului”. Aici am ajuns după o perioadă în care am fost observator electoral internaţional, activând în special în spaţiul estic post-comunist. Toate însă au funcţionat ca distracţii de la ocupaţia mea principală: vizionarea meciurilor de fotbal.

TEMA: Alegeri locale 2012

Într-un clip de pe situl de campanie al lui Nicușor Dan, Cristian Ghinea explică de ce îl susține pe candidat: pe de o parte nu poți face politici publice europene într-un oraș asiatic, pe de altă parte Nicușor Dan nefăcând politică, fiind parte a societății civile cum ar veni, merită susținerea acesteia.[1] În această intervenție, clară precum un simptom, este încapsulată perfect explicația pentru noua modă din sezonul primăvară/vară de la București: susținerea lui Nicușor Dan pentru primăria capitalei. Candidatura lui Nicușor Dan exprimă așadar aspirația unui segment al clasei de mijloc bucureștene la reprezentare politică și, mai ales, la o mai bună reflectare a propriilor interese și gusturi în viața urbană. Perfect legitim.

 Însă tocmai pentru că este așa, pretenția cum că Nicușor Dan este un candidat independent, anti-sistem și a-politic este perfect falsă. Faptul că nu reprezintă un partid anume nu-l face nici independent, nici apolitic. În definitiv și Oprescu tot ca independent candidează, idee cu care a cochetat și Prigoană în tumultul nominalizărilor din PDL. Pretenția de independență a candidaților în raport cu partidele politice vine din incapacitatea acestora de a mai reprezenta în mod satisfăcător interesele alegătorilor –acestea sunt complet deconectate de alegători și singurul mod prin care se pot menține la putere este prin mita și demobilizare. Însă totodată, pretenția de independență și a-politism este, mult mai important, efectul logicii neoliberale care pretinde separația dintre politică și administrație. Conform doxei neoliberale, politica este ceva mai degrabă nociv, o vorbărie fără rost, o pierdere de timp și bani, o împiedicare contraproductivă în ideologii și principii. Administrația, pe de altă parte este simplă, clară și la obiect iar dacă politicienii (desigur corupți) ar sta deoparte ar fi și cu adevărat eficientă. Deși peste tot în lume astăzi doxa neoliberală este privită cu suspiciune și respinsă de un număr din ce în ce mai mare de oameni, la București se pare că aceasta este bine-merci sub forma candidaturii lui Nicușor Dan: un luptător al societății civile care acum intră în arenă însă nu cu scopul de a prelua puterea politcă asupra primăriei, ci de a o transforma pe aceasta într-un fel de ONG mai mare.

În această fisură dintre politică și administrație specifică neoliberalismului se inserează perfect bine-cunoscuta figură a salvatorului. Desigur, această poziție ideologică este specifică nu doar politicii populiste de tranziție (de la Frontul Salvării Naționale la Băsescu), ci și, totodată, este exact logica de funcționare a societății civile din România în ultimele două decenii, într-o perfectă simbioză cu clasa politică. De la Salvați Vama, Dunărea, Delta, Roșia Montană, etc. la Salvați Bucureștiul modul de funcționare a societății civile (și nu mă refer aici doar la partea instituționalizată a acesteia sub forma de ONG-uri) a fost unul al unei permanente stări de urgență, altfel pe un fundal de maximă letargie, în care singurul mod de acțiune a fost reacția de ultim moment. Desigur, cu atâtea urgențe nu a mai rămas timp și de conturarea unei viziuni despre societate ceva mai generale și inclusive cu care eventual să se pună presiune asupra mediului politic. În schimb, țara s-a umplut de salvatori, de cruciați ai unor cauze, mereu, ultime.  Acesta este și orizontul și în definitiv mesajul de campanie a lui Nicușor Dan: o injuncție la salvarea Bucureștiului. Însă spre deosebire de alți salvatori ai neamului, aici o parte din salvare cade pe umerii alegătorilor: ei sunt cei care trebuie să își salveze orașul votând opțiunea corectă: desigur, cea civilizată și europeană.

Așadar, tipul acesta de heirupism salvator este indisolubil legat de complexul de inferioritate specific unei periferii a capitalismului global așa cum este România și, implicit, Bucureștiul. În periferie există mereu aspirația civilizării, a integrării, a prinderii din urmă a vestului, a lumii civilizate – o aspirație care subîntinde întreaga dezvoltare modernă a României. Paradoxul este, desigur, că exact această atitudine auto-colonială, de inferiorizare și submisivă nu face decât să păstreze decalajele și să întărească poziția periferică. Imaginarul stupid al Micului Paris, că tot vorbim despre București, este exemplul perfect al acestui complex de inferioritate și auto-colonizare, în care nostalgia pentru interbelic a jucat un rol masiv în generalizarea sa. Astfel campania lui Nicușor Dan nu a reușit doar să mobilizeze rasismul intim al clasei de mijloc locale (prin diabolizarea cerșetorilor, a vânzătorilor săraci de pe stradă care strică aspectul orașului, a parcagiilor, etc.[2]) ci și să capteze această formă de auto-colonizare pe care se bazează identitatea și prestigiul unor largi segmente ale clasei de mijloc locale. Campania lui Nicușor Dan nu este așadar cu nimic diferită de o serie de campanii anterioare similare care îi infierau pe maneliști, pe cocalari, pe pițipoance, pe grobieni și cam pe toată lumea care nu se încadrează în regimul provincial de respectabilitate și europenitate al elitelor middle class locale. Nu e de mirare, în acest context, că Andrei Pleșu și-a anunțat printre primii sprijinul pentru Nicușor Dan, sau că acesta și-a început campania pe strada Verona la braț cu prietenul Theodor Paleologu. Lume bună și civilizată, mon cher!

Între timp, prostimea nu a avut loc nici măcar în promisiunile de campanie ale candidatului Nicușor Dan. Viziunea sa asupra orașului este inexistentă, rezumându-se doar la anunțarea unor măsuri strict țintite pentru fanteziile de europenizare ale electoratului său middle class: piste de bicicletă, tarabe cu roșii proaspete de la țărani bio, mai multe spații de consum, festival internațional, etc. Propunerile, ceva mai ample, nu pot fi cu adevărat luate în serios: de exemplu propunerea Dâmbovița –axa creativă a orașului, transformat într-un fel de Silicon Valley est european sună frumos, doar că e fantasmagorică, dovedind o lipsă de înțelegere a modului în care funcționează capitalismul global actual și a poziției României în acest sistem. Și mai sunt din astea. Astfel, problema programului de campanie a lui Nicușor Dan nu este doar că are un puternic aer de proiect ong-ist fantezist, nici doar aceea că în multe puncte seamănă foarte bine cu cel al lui Sorin Oprescu, ci că, precum a tuturor primarilor de până acum, nici măcar nu încearcă să se adreseze tuturor bucureștenilor. Este evident un program țintit spre beneficiul unei singure clase, aceeași pentru care lucrează toți primarii și politicienii de după 1989. Practic, lupta dintre Sorin Oprescu și Nicușor Dan se reduce la un fel de luptă în interiorul clasei de mijloc între construcția de autostrăzi suspendate versus cea de piste de bicicletă –toate însă într-o logică pur capitalistă a dezvoltării orașului. Un citat din documentul intitulat “Viziune pentru București” al lui Nicușor Dan: Oamenii tineri sunt foarte importanți. Contează foarte mult să ai universități bune, deoarece studenții aduc bani în viața unui oraș. Aceștia atrag investiții în baruri și restaurante și fac orașul un loc distinct, care poate atrage investiții și oameni cu bani.[3]

Asta în timp ce inegalitățile colosale dintre nordul și sudul bucureștiului se adâncesc mereu, iar repartizarea investițiilor în interiorul orașului are un caracter pronunțat de clasă și de rasă.[4] Problemele structurale ale Bucureștiului sunt imense, unele fiind efectul nefinalizării urbanizării în timpul regimului Ceaușescu, altele având un caracter sui generis specific tranziției, noroc că nici în această campanie nu a fost timp pentru acestea. Ele au fost ignorate împreună cu o serie de segmente sociale care nu fac obiectul de interes al nici unei campanii electorale și al nici unei viziuni urbane. Astfel, principala critică ce trebuie formulată cu privire la candidatura lui Nicușor Dan este aceea că sub aspectul general al europenizării orașului nu doar că se ascunde un interes particular de clasă și de rasă (asta e evident), ci că acest interes particular prezentat ca aspirație generală, împiedică, din nou, formularea unei viziuni cu adevărat inclusive și egalitare despre oraș și despre locuirea urbană. Desigur, acesta nu este un aspect nou: campaniile anterioare ale lui Nicușor Dan (și în mod general campaniile pentru București), axate pe patrimoniu și nu pe oameni, sunt exemplare în acest sens.[5] Propunându-se ca alternativă la actualul primar și la actualul sistem, Nicușor Dan nu face decât să împiedice în mod efectiv conturarea unei viziuni solidare cu toți locuitorii orașului (săraci, muncitori, chiriași-adică non-proprietari-, navetiști, etc.) care sunt asftel excluși de la participarea în viața orașului. Dacă alternativa la Oprescu înseamnă de fapt prelungirea excluderilor sociale de la viața orașului, atunci nu este o alternativă. Astfel candidatura lui Nicușor Dan trebuie circumscrisă sistemului politic și ideologic din care în mod necesar face parte: un sistem care nu dă doi bani pe corpul politic și social ca întreg și care face politică de clasă dură sub aerul administrării tehnocrate și a bunei intenții salvatoare ong-iste.

Am observat însă -e drept că de la distanță- că o serie de oameni pentru care am mare respect, iar unii îmi sunt chiar prieteni (cel puțin pînă la acest text) au sărit în barca candidatului Nicușor Dan.[6] E opțiunea lor, consonantă desigur cu propriile interese și sensibilități de clasă. Îmi permit să sugerez însă că poate acest efort de susținere merită o cauză mai bună. Astfel, poate că a venit în sfârșit momentul asumării cu adevărat a faptului că acesta este un joc politic și ideologic și trebuie jucat ca atare. Iluzia neutralității politicie și ideologice, a implicării de clasă doar sub masca acțiunii civice, a politicii simbolice și civilizatoare de pe margine doar prin susținere și delegare nu mai poate continua. Poate e momentul să ne murdărim pe mâini și să asumăm propriile decizii și poziții politice. Altfel, vom rămânem complicii unui sistem pe care îl înfierăm și despre care spunem că vrem să îl schimbăm.

Cu cine votăm totuși în condițiile acestea? România și Bucureștiul, în ciuda pretențiilor de civilizație și europenitate ale unora, comparativ cu alte locuri, nu are nici o mișcare urbană radicală și insurecțională anti-sistem, nu are nici o mișcare sau partid cu agendă progresistă și inclusivă și nu are nici măcar o mișcare liberală de tipul right to the city (dreptul la oraș). Abia observând aceste discrepanțe, pretenția anti-sistem, de independență sau chiar de civilizație este cam hilară: în definitiv modul în care a fost concepută această aspirație asupra orașului a segmentelor clasei de mijloc care susțin candidatura lui Nicușor Dan este, așa cum am văzut, de un conformism politic și ideologic total, complet circumscrisă în limitele de expresie acceptate de establishment. Acum câteva săptămâni Ciprian Șiulea a sugerat că singura formă de vot în condițiile actuale ale sistemului uninominal dar și ale clasei politice este votul alb.[7] Aceasta mi se pare de departe propunerea politică cu adevărat radicală în condițiile sociale din acest moment: refuzul oricărei (așa-zise) opțiuni de pe buletinul de vot și, implicit, a sistemului ca atare. În cartea lui Jose Saramago, Seeing, care imagineză exact acest scenariu, atunci când 83% dintre voturi sunt albe, guvernul este acela care nu poate face altceva decât să declanșeze starea de urgență: este evident că sistemul se prăbușește. În lipsa unor mișcări sociale mai directe, tipul acesta de reacție în interiorul sistemului electoral are toate datele de a produce o mini-revoluție, măcar la nivel de conștiință, prin refuzul de a mai dialoga cu și legitima sistemul actual. A venit astfel timpul să scăpăm Bucureștiul, și restul țării, de salvatori.


[1] http://nicusordan.ro/noutati/cristian-ghinea-il-sustine-pe-nicusor-dan/

[3] Așa este și restul documentului, practic restrângând Bucureștiul doar la anumite segmente din zona centrală. Foarte interesant cum viziunea lui Dan pentru București include și Muzeul comunismului –acel muzeu pentru hipsteri, adică unii dintre votanții săi, așa cum am arătat aici: https://www.criticatac.ro/10017/un-muzeu-pentru-hipsteri/

[4] Nu sunt multe texte care să abordeze aceste subiecte, dar sunt. Un exemplu este acesta: https://www.criticatac.ro/16367/bucureti-povestea-oraului-cu-prea-muli-bani/

[6] De pe CriticAtac aflu că o situație similară se petrece și la Cluj: o serie de persoane și organizații civice s-au încolonat să susțină candidatura lui Peter Eckstein Kovacs la primăria Clujului, regăsindu-se astfel de aceeași parte a baricadei cu Alina Mungiu Pippidi, unul dintre principalii promotori ai neoliberalismului în România din postura de tehnocrat-expert al societății civile. Întrebarea este de ce acești oameni și organizații nu s-au mobilizat în vederea conturării unei candidaturi proprii la funcția de primar, lucru pe care cei de la București totuși l-au făcut. Altfel, rămâne totuși de explicat cum un fost consilier al lui Băsescu devine candidatul unor oameni și organizații cu o agendă presupus critică, dacă nu chiar de stânga.

CriticAtac este o platformă care militează pentru posibilitatea exprimării libere şi în condiţii de egalitate a tuturor vocilor şi opiniilor. De aceea, comentariile care aduc injurii, discriminează, calomniează şi care în general deturnează şi obstrucţionează dialogul vor fi moderate iar contul de utilizator va fi permanent blocat.

Ultimele articole